Romanul este specia genului epie, de întindere mare, cu conţinut complex, angajând multe personaje. De obicei, este structurat pe mai multe planuri, remarcându-se mobilitatea în timp şi spaţiu, mai multe conflicte: interioare şi exterioare, romanul dând astfel o imagine cuprinzătoare asupra vieţii, reînviind o întreagă lume, frescă a acelui timp.

Zola spune: noi: „Noi romancierii, suntem judecătorii oamenilor şi pasiunilor lor. S-a manifestat adesea preocuparea scriitorilor pentru analiza stărilor interioare. În studiul său, Ibrăileanu vorbeşte de două tipuri de roman: unul care prezintă personajele prin comportamentul lor de creaţie şi cel de analiză, acest roman fiind considerat de factură modern ă.

In romanul modern apare tematica reformulată, realitatea interiorizată, fluxul conştiinţei, subiectivismul, luciditatea, introspecţia, confesiunea, identitatea personaj - narator. Se trece de la romanul de inspiraţie rurală la cel citadin.
Romanul ionic marchează trecerea dinspre creaţie spre analiză. El se dezvoltă în direcţia explorărilor zonelor adânci ale psihicului. Romanul de analiză psihologică refuză tehnica tradiţionalistă şi urmăreşte zugrăvirea realităţii prin înregistrare fragmentară a aspectelor ei accidentale. Din această perspectivă noul roman reconsideră cele trei elemente ale romanului tradiţional: intriga, personajul şi prezentarea evenimentelor.

Intriga nu mai este importantă, căci se subordonează trăirilor umane, personalul este imprevizibil, cunoscut din interior, iar prezentarea urmăreşte starea interioară folosind noi metode ca: introspecţia, monologul interior, memoria involuntară, răsturnarea cronologiei.

Autorul nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele condiţiei umane. El are o perspectivă limitată şi subiectivă. Personajul-narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de conştiinţă, ce îi conferă autenticitate.
Cronologia este înlocuită cu acronia, model narativ fiind Proust. Se aleg fapte din planul conştiinţei, dar sunt şi inserţii în planul social. Timpul real este dilatat observându-se libertatea formei - digresiunii, rupturi de ritm narativ, refuzul stilului, anticalofilia.

O atenţie deosebită se acordă faptului banal intenţionat folosit pentru rezonanţa şa în conştiinţă. Se evită astfel tirania semnificativului: anticiparea, previzibilitatea din romanul obiectiv. Perspectiva este interioară, psihologică şi personală, ea aparţinând personajului-narator. Este scris la persoana I, naratorul fiind personaj-actor, şi prezentarea din punctul de vedere al universului este perspectiva actorială. .

El relatează fapte în care este implicat ca protagonist şi oferă o perspectivă subiectivă asupra celor relatate, este neereditabil, apare Un eu central subiectiv şi un nou teritoriu romanesc: psihicul uman, conştientul şi inconştientul. Evenimentele de conştiinţă sunt adevăratul subiect al romanului.

Relativismul domină viziunea artistică - subiectivitate, luciditate, îndoială, ezitare, imposibilitatea de a conchide, discontinuitate. Memoria involuntară este o tehnică de .creaţie ce permite încadrarea amintirilor în fluxul duratei, dar necăutate intenţionat. Introspecţia este metoda prin care personajul îşi sondează stările sufleteşti până în cele mai mici nuanţe. Procedeul este monologul interior ce dezvăluie interioritatea personajului şi şubiectivează naraţiunea.

Dimensiunea temporală este restructurată, prezentul nu este o continuitate ordonată, sistematizată, ci înglobează trecutul, fluxul conştiinţei în forma memoriei involuntare, apărând retrospectiva. Analepsa este evocarea ulterioară a unui eveniment. Autorul propune o cunoaştere subiectiv-intuitivă. Camil Petrescu spune: „Nu descriu decât ce văd, ce aud, ce înregistrează simţurile mele... eu nu pot vorbi onest decât la persoana I." Anticalofilismul subliniază detaşarea de maniera tradiţională. Digresiunea urmăreşte sinuozitatea analizei interioare. Înclinaţia personajului său către analiza lucidă este punct de plecare pentru suferinţa sa. Eroul scapă de sub puterea destinului antic sau a determinismului mediului şi se adânceşte în propria conştiinţă.

Romanele lui Camil Petrescu impun o nouă formulă epică neavând propriu-zis un subiect, ci apare o observaţie a vieţii anterioare, o analiză psihologică. Creatorul descrie realitatea în măsura în care a cunoscut-o prin experienţă directă. În studiul sau Noua strucutră şi opera lui M. Proust, schiţează datele fundamentate de noul tip de roman şi implicit ale unei noi viziuni asupra realităţii. În opera sa ca şi la Proust timpul este subiectiv, iar romanul înseamnă experienţă interioară. În conştiinţa epocii trăiau Balzac, Flaubert, Zola, dar apar şi romanele moderne ale unor Kafka, Proust, Thomas Mann.

Din punctul de vedere al structurii compoziţionale, Ultimă noapte de. dragoste, întâia noapte de război cuprinde două părţi: prima relatează relaţia lui Gheorghidiu cu soţia sa, Ela, un roman de iubire, iar a doua parte este un jurnal de front,
Titlul are sens figurat, sugerând nişte momente ale realităţii triste, întunecoase şi dureroase.

Atributul de dragoste arată o experienţă individuală, iar cel de război una colectivă. Iubirea este trăită sub seninul incertitudinii prezentată la persoana I, narând faptele retrospective. Cele două părţi sunt unificate de prezenţa unei singure conştiinţe care se autodefineşte în raport cu lumea înconjurătoare. Personajul principal este implicat direct în succesiunea evenimentelor, el face parte din lumea fictivă pe care o expune - Ştefan Gheorghidiu trăieşte în două realităţi temporale: a timpului cronologic obiectiv în care povesteşte întâmplările de pe front şi una a timpului psihologic subiectiv, drama iubirii. El este o natură reflexivă, ce analizează în amănunt, cu luciditate stările interioare, fiind însetat de certitudine, de adevăr. Frontul este o experienţă directă, trăită. Imaginea războiului este demitizată, faptele sunt redate cu precizia unui jurnal de campanie, prezentat minuţios. Este ca un roman în roman, monografia unei iubiri în toate fazele ei. Sentimentul este dominat de luciditate. Acest plan subiectiv este prezent în ambele părţi ale romanului. Al doilea plan, obiectiv, este fundalul pe care se desfăşoară existenţa.

Primul capitol ne introduce în atmosfera mediului cazon şi relatează discuţia de la popotă în jurul unui proces în urma căruia un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat. Discuţia îl determină pe personajul-narator să realizeze un moment de retrospectivă, declanşând actul memoriei involuntare. Gheorghidiu este tipul intelectualului superior pasionat de lumea-ideilor pure. El începe brusc analiza poveştii de dragoste eşuate: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală." În romanul modern incipitul este ex abrupto.
Ştefan şi Ela se cunosc din studenţie şi iubirea se naşte din admiraţie, duioşie, orgoliu. Pentru el este o cale de cunoaştere a universului, de realizare individuală, suferinţa sa capătă dimensiuni cosmice în consens cu nevoia lui de absolut. Eroul duce un drum al clasificării interioare spre căutarea adevărului.

Căsătoria este liniştită o vreme, tinerii ducând o existenţă modestă. Căsătorit cu cea mai frumoasă dintre colegele sale, în care crede că a găsit idealul feminităţii, iubirii, tânărul cunoaşte o schimbare radicală, datorată unei moşteniri neaşteptate, lăsată de bogatul unchi Tache. Moştenirea generează şi conflictul cu familia, Gheorghidiu detestă această lume considerând-o de prost gust.

El este tipul intelectualului care nu acceptă compromisuri şi pentru care nu există decât totul sau nimic. Pentru el iubirea este un ideal şi vrea ca Ela să fie perfect suprapusă acestui prototip. Pe el averea nu îl schimbă cu nimic, dar pentru ea, are mare importanţă şi eroul începe să trăiască sentimentul că a ales o femeie nepotrivită: „Aş fi vrut-o mereu feminină deasupra discuţiilor acestea meschine, bani."

Aspirând la iubirea absolută, el doreşte şi certitudinea absolută, adună progresiv semne ale neliniştii şi îndoielilor disecându-le cu minuţiozitate. Inflexibilitatea, intransigenţa, inadaptabilitatea nu reprezintă defecte, ci merite. Gheorghidiu este un ins rar, un ales, frivolitatea feminină este o cauză a profundelor frământări şi dezamăgiri. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare declanşează criza şi incertitudinea iubirii, pune sub semnul întrebării fidelitatea femeii iubite.
Compania domnului Grigoriade, avocat obscur, dar bărbat monden, atenţia acordată soţiei sale care cocheta, amplifică suspiciunile, durerea. El respinge etichetarea de gelos: „Nu, n-am fost niciodată gelos, deşi am suferit atât din cauza iubirii."

Jurnalul de front deschide romanul, include retrospectiva iubirii şi se desfăşoară apoi în paralel. Războiul este reflectat în conştiinţa personajului: el conduce spre cunoaşterea de sine şi întregit sufleteşte el va depăşi dilema interioară, dându-şi seama că experienţa lui individuală în dragoste nu are importanţă în raport cu experienţa comună din război, unde moartea este mereu prezentă.
Se conturează trei conflicte ale personajului: cu el însuşi, cu ceilalţi, cu universul. Autorul urmăreşte denunţarea absurdităţii războiului, a monstruozităţii lui. El mărturiseşte că a deschis viaţa interioară a insului, a celui care participă la război. Personajul trăieşte revelaţii dureroase descoperind indiferenţa şi cinismul profitorilor de pe urma războiului. Acesta este privit ca o experienţă în confruntarea cu moartea, nu cu faţa sa eroică, patriotică, ci aceea de distrugător de vieţi umane şi valori materiale.

Începerea războiului îl obligă pe erou să-şi părăsească căminul, iar gelozia îi macină sufletul în continuare. Plecat după Ela, el uită să dea nişte ordine unităţii sale şi mulţi ostaşi îşi pierd viaţa. Acest lucru şi discuţia de la popotă produc o schimbare în conştiinţa lui. Sunt redate ororile războiului, pe care îl condamnă.
Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu este de o mare forţă sugestivă. El se structurează în trei momente: discuţia dintre ofiţeri de dinainte de luptă, încheiată anticipat de Gheorghidiu: „Şi acum începe una dintre cele mai grozave zile din viaţa mea..." ce-l de-al doilea moment surprinde vizual şi auditiv retragerea armatei din faţa inamicului. Sunt descrise învălmăşeala, exploziile, zgomotul infernal. Imaginea groazei atinge punctul culminant în clipa când, înghesuiţi sub mâl, sunt acoperiţi cu pământ. O altă secvenţă prezintă imaginea unui om care merge încă după ce o ghiulea îi retează capul. Fragmentul cultivă apocalipticul, totul devine halucinant, fiecare îşi aşteaptă clipa fatală. Arătând ororile războiului, eroul reconstituie starea de spirit prin care a trecut.

El observă şi înregistrează panica, laşitatea, frica, superstiţia, insensibilitatea combatantului. Este o tragedie a individului, amplificată prin multiplicare „un spectacol straniu de un tragic grotesc" spune Călinescu. „Ne privim unii pe alţii cu o nedumerire de animale duse la abator."

Eroul trăieşte suferinţa creatorului, căruia fi e negată capacitatea de a zămisli, el reface mitul lui Pygmalion. Iubirea pentru Ela devine un pat procustian pe măsură ce căutătorul de ideal coboară în realitate, analizează lucid trăirile şi încearcă să înţeleagă prin detaşare experienţele trăite pentru ca în final să se ridice deasupra zbuciumului. O iartă pe Ela „acum şi de aş şti că eşti nevinovată nu mi-ar păsa, "lăsându-i o rentă, fotografiile, tot trecutul.

Personajul este un inadaptat superior, aplicând asupra dragostei şi existenţei matricea făurită de propria lui sete de ideal, recompunând din cioburile realităţii o lume care nu poate fi perfectă. Drama sa provine din încercarea de suprapunere a unui ideal făurit de înclinaţia sa de sorginte filozofică spre ideal pe o realitate ce nu răspunde setei lui de ideal.

Realismul, se manifestă prin prezentarea cu obiectivitate a mediilor sociale prin care trece eroul, romantismul prin idila celor doi eroi, setea lui de absolut, clasicismul prin caldul umanism, iar modernismul prin fina intuiţie psihologică, renunţarea la morală, la tipul de roman balzacian.

Elemente de noutate în estetica romanului

• Autenticitatea- ilustrarea realităţii prin propria conştiinţă, scriitorul însuşi mărturisea: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic"
• Substanţialitatea - concepţia conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoaşterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
• Sincronizarea - armonizarea absolută a literaturii cu filozofia epocii, întrucât actul de creaţie este un act de cunoaştere, de descoperire şi nu de invenţie.
• Luciditatea - este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil Petrescu, intelectualii analitici şi autointrospectivi, hipersensibili, intransigenţi şi inflexibili moral.
• Naraţiunea la persoana I - foloseşte timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare.
• Relativismul - reiese din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiaşi obiect, aceluiaşi concept, aceleiaşi norme morale.
• Anticalofilismul - formula literară a jurnalului, a confesiunii, ce se-notează precis, exact, ca într-un proces-verbal, fără „stil" artistic.
Teme şi motive în opera lui Camil Petrescu
• Războiul - ca experienţă de viaţă trăită, o experienţă decisivă a intelectualului, războiul văzut ca iminenţă a morţii este tragic şi
absurd.
• Introspecţia psihologică - se regăseşte în majoritatea operelor
sale, prin observarea vieţii interioare, prin analiza psihologică a conştiinţei personale.
• Intelectualul - cu dramele lui de conştiinţă - este prezent într-un cadru de existenţă obiectiv socială, dominat de setea de absolut.
• Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele • fiind adevăratele monografii ale unor idei.
Personajele lui Camil Petrescu (trăsături generale)
• Născuţi din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană, eroii sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment puternic (singura existenţă reală e aceea a conştiinţei).
• Sunt hipersensibili, amplificând semnificaţia unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt.
• Inadaptaţi superior, intelectuali intransigenţi, într-o luptă continuă cu ordinea socială, mondenitatea, afacerismul.
• Intelectuali lucizi, ei trăiesc drama inflexibilităţii conştiinţei, a pasiunii analizate cu luciditate: câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă.
• Sunt încătuşaţi ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali care trăiesc drame de conştiinţa, fiind însetaţi de absolut.
• Sunt învinşi de propriul lor ideal, trăiesc drama destinului tragic, singurul supravieţuitor fiind Ştefan Gheorghidiu.
• Semnificaţia titlurilor reflectă starea interioară a personajelor, sugerând esenţa dramatică a conştiinţei, a aspiraţiei către absolut.
• Autorul se identifică cu personajul principal şi deseori replicile altor personaje exprimă concepţia şi opiniile lui Camil Petrescu.

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---