Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Cea mai mare calitatea a lui Sadoveanu este aceea de povestitor, vizibilă nu numai în volumele de proză scurtă, ci şi în romane, fie ele de factură mitică {Baltagul, Creanga de aur) ori istorică {Fraţii Jderi, Zodia Racului..., Neamul Şoimăreştilor, Nunta domniţei Ruxanda etc). Proza sadoveniană se înscrie pe linia tradiţionalistă, prin preferinţa pentru teme istorice sau sociale şi prin inserarea în planul naraţiunii a obiceiurilor, a datinilor, a elementelor de folclor naţional sau a miturilor.

Romanul Baltagul a apărut în 1930, într-o perioadă de maximă înflorire a literaturii române, o perioadă caracterizată prin d iversitate şi complexitate culturală şi aparţine realismului, stilizat însă prin limbajul intens lucrat al lui Sadoveanu şi prin absorbţia elementelor mitice.

Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

După cum anunţă motto-ul - „Stăpâne, stăpâne,/ mai chiamă ş-un câne..." - , punctul de pornire îl reprezintă balada populară Mioriţa, pe care Sadoveanu o adora, ajungând să colecţioneze peste 145 de variante. Deşi s-a discutat mult despre opoziţia dintre roman şi baladă, Baltagul este doar într-un fel o continuare a operei populare, pentru că se dezvoltă într-o naraţiune care cuprinde nu numai clarificarea evenimentul de la care porneşte acţiunea (şi, din acest punct, de vedere, perspectiva îi aparţine Vitoriei, şi nu celui care urmează să moară, cum se întâmplă în baladă), ci şi complexitatea vieţii din cele două zone prezentate - deal şi vale.

Titlul trimite la instrumentul care a cauzat moartea lui Nechifor Lipan (personaj absent fizic din roman, dar prezent permanent în gândurile Vitoriei), dar care a şi stabilit dreptatea în final. Baltagul este un topor cu două tăişuri, întrebuinţat pentru tăierea copacilor, însă folosit de oieri şi ca armă de apărare. Simbolistica acestui instrument a fost îndelung comentată. S-a spus că ar fi o unealtă magică (asemănătoare crengii de aur din romanul cu acelaşi nume - cf. Al. Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine, Buc, Ed. Vitruviu, p. 112) şi că ar reprezenta viaţa şi moartea, autoritatea, forţa, apărarea, dreptatea, labirintul, relevarea adevărului..., însă dincolo de aceste semnificaţii, este exagerat să se presupună că întreaga acţiune gravitează în jurul acestui obiect, inductor al dramei. Accentul în roman cade pe lumea şi mai ales pe tipologia feminină prezentate.

Având o tematică extrem de diversificată, Baltagul a suscitat numeroase interpretări, fiind considerat roman social, roman realist, de dragoste, „roman al mişcărilor milenare cu intrigă antropologică" (G. Călinescu), roman mitic (valorifică mitul Mioriţei, dar şi cel egiptean, al lui Isis şi Osiris). El corespunde tuturor tipologiilor menţionate, pentru că vorbeşte despre tradiţii, obiceiuri, prezintă cele două lumi (ţara de sus şi ţara de jos) cu stilul lor arhaic de viaţă, urmăreşte retrospectiv povestea de iubire dintre Vitoria şi Nechifor, evenimentele se mişcă în ritmul instituit de transhumantă. Dincolo de toate acestea, este, însă, un roman al căutării adevărului şi al stabilirii dreptăţii, faptele urmărite având ca fundal - după cum deja am precizat - prezentarea lumii în care trăieşte şi se manifestă eroina romanului.

Naraţiunea este structurată în 16 capitole, în care linia epică se brodează pe o amplă frescă socială a unei lumi mitice, unde viaţa pare să curgă după legi străvechi, unde realul şi miticul se amestecă, iar credinţa şi superstiţia coexistă firesc.

Trăsături specifice

Deschiderea către mit şi legendă, prezenţe zilnice în viaţă acestor oameni este evidentă încă din debutul romanului, unde ni se povesteşte o anecdotă (un soi de mise en abyme), spusă de Nechifor la nunţi şi „cumetrii". La împărţirea darurilor pentru fiecare neam, muntenii au sosit cei din urmă, iar Dumnezeu, văzut ca un moşneag binevoitor (dar nu omniscient), le-a urat (pentru că nu mai avea ce să le dea) să aibă inimă uşoară şi „muieri frumoase şi isteţe", pentru a le părea toate lucrurile bune.

Cu toate greutăţile pe care le înfruntă zilnic muntenii - viaţa în vârf de munte presupune rezistenţă la forţele naturii şi, mai presus de toate, depăşirea singurătăţii - lumea lor pare desprinsă direct dintr-o legendă, senzaţia fiind menţinută pe tot parcursul romanului. Toţi eroii sadovenieni ştiu să citească semnele naturii, ştiu să comunice şi să-şi trăiască viaţa în perfectă armonie cu aceasta. Credinţele arhaice se îmbină cu experienţa de viaţă într-un univers în care legea umană nu-şi are locul. În drumul ei,. Vitoria constată slăbiciunea legilor şi neputinţa celor care le slujesc, iar în acest context, determinarea cu care îşi duce la bun sfârşit planul este de înţeles.

Ţara de sus, de la munte este diferită de cealaltă, din vale, mult mai gălăgioasă, mai tulbure, o lume a comerţului „cu câmpii largi, cu soare mult". Chiar dacă între cele două zone există un contact economic, ele se de distanţează esenţial prin temperamentul oamenilor. Muntenii sunt reţinuţi (Vitoria preferă să asculte decât să vorbească mult), gânditori, circumspecţi cu noutăţile (deşi tânăra Minodora este curioasă şi doreşte să ştie mai multe despre tren, Vitoria îşi manifestă indiferenţa faţă de fenomenele care contrastează cu tradiţia), păstrători ai unei vieţi patriarhale cu legile şi obiceiurile ei bine stabilite.

Prin opoziţie, cei din vale sunt comunicativi, locvace, vicleni, dar în esenţă şi ei binevoitori. Vitoria va reuşi să străbată lumea necunoscută, ghidată fiind de capacitatea ei de a citi oamenii, de profunda înţelegere a caracterelor umane. Şi ea trebuie să-şi continue drumul pentru a face dreptate şi a restabili echilibrul unei lumi, distruse de crimă. Doar la acest nivel se poate face o comparaţie cu balada, pentru că în Mioriţa armonia se refăcea prin înţelegerea profundă a morţii drept o integrarea în existenţa universală. în roman, este nevoie de o derulare firească a lucrurilor - Nechifor trebuie îngropat creştineşte, criminalii trebuie să-şi mărturisească păcatul - pentru ca balanţă să se echilibreze şi lucrurile să se întoarcă pe făgaşul lor normal.
Construcţia romanului este raţionalistă, deductivă, nararea se realizează la persoana a III-a, de către un povestitor omniscient şi obiectiv. Anumite evenimente sunt previzibile, (hotărârea cu care „investighează" Vitoria trebuie să aibă o finalitate conformă cu aşteptările), acţiunea este urmărită cronologic (cu câteva incursiuni în trecut, prin rememorarea poveştii de iubire), perspectiva este unică, dar nu de tip demiurgic (aflăm o dată cu Vitoria ce i s-a întâmplat lui Nechifor). În privinţa personajelor, Gheorghiţă evoluează pe parcursul romanului, maturizându-se, iar majoritatea celorlalte personaje se înscriu într-un tipar: al munteanului, al târgoveţului, al cârciumarului, al oierului etc.

Caracterizarea personajelor

Datorită tăriei de caracter, Vitoria a fost adesea comparată cu Vidra din piesa lui Hasdeu (Răzvan şi Vidra) sau cu Anca din drama Năpasta de Caragiale.
Portretul fizic al Vitoriei este abia schiţat: „Ochii ei căprui, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe (...) Acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute", „Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire. Ochii îi luceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe." Cel moral se desprinde din fapte, limbaj, atitudine, comportament.

La prima vedere, este o simplă soţie de oier, neştiutoare de carte, supusă bărbatului pe care îl iubeşte şi căruia îi suportă uneori ieşirile violente, tipul muntencei păstrătoare a tradiţiei pe care o impune şi fiicei Minodora: „Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea - şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu." În cuvintele Vitoriei nu trebuie să căutăm răutate sau încăpăţânare de a păstra o lume patriarhală, ci este o dorinţă de a duce mai departe credinţele strămoşeşti, de a le apăra în faţa agresivităţii civilizaţiei străine. Şi faţă de Gheorghiţă arată aceeaşi asprime - „Iar i-au crescut ţepi de aricioaică" îşi spune în sine pe drum - atitudine care îl forţează pe acesta să se maturizeze şi să-şi accepte noul statut de cap al familiei.

Dar Vitoria îşi depăşeşte condiţia de om al muntelui, cu o gândire arhaică, prin inteligenţă, spirit de observaţie, adaptare la mediu, capacitate de manipulare a psihologiei umane. N. Manolescu afirma în legătură cu aceste observaţii: „Vitoria are stofa întreprinzătoare a burghezului, simţul lui practic, lipsa de prejudecăţi, e nereligioasă, vicleană şi rea. Sadoveanu s-a înşelat şi ne-a înşelat crezând că vorbeşte despre păstori asemeni celor din Mioriţa: Vitoria e un ţăran de un alt tip, îmburghezit şi cu o conştiinţă a acţiunii şi ordinei care lipseau baciului din baladă."

(Arca lui Noe, Buc, Ed. 100+1 Gramar, 1998, p. 175). Afirmaţia că este rea şi nereligioasă -deşi făcută mai mult în glumă - nu se justifică întru totul. Toate acţiunile sale au un scop bine determinat şi în concordanţă cu regulile lumii în care trăieşte: pe Minodora o trimite la mănăstire, nu din egoism, ci ca să o protejeze, pe Gheorghiţă îl tratează cu duritate pentru a-l căli, pentru a-i grăbi trecerea în rândul adulţilor, pe cei doi vinovaţi de moartea soţului nu-i poate ierta (de aici şi lipsa sentimentului religios de care vorbeşte N. Manolescu, adăugat la faptul că, la plecare, vizitează atât mănăstirea, cât şi vrăjitoarea, în încercarea de a găsi un sfat; atitudinea este însă specifică mediului rural unde creştinismul s-a suprapus unor ritualuri şi credinţe arhaice, păgâne, vii şi astăzi), pentru că spiritul ei etic o împiedică.

Viclenia, în schimb, este justificată prin faptul că lumea din care vine, ca şi cea în care păşeşte, este a bărbaţilor (şi capitolul din Arca lui Noe de N. Manoleseu purta chiar numele „O femeie în ţara bărbaţilor") şi unica ei armă şi călăuză este capacitatea de a comunica şi de a investiga; o face cu abilitate mimând umilinţa şi modestia, pentru a obţine informaţiile de care are nevoie. Tot ce întreprinde Vitoria are la bază iubirea pentru soţul ei, care o acompaniază în drumul ei prin momentele de interiorizare prin care recapitulează viaţa alături de Nechifor. Semnele rele care i se arată în vis o conving de necesitatea călătoriei. Reconstituirea drumului şi a întâmplărilor se traduce într-o veritabilă pledoarie pentru adevăr şi dreptate, ilustrând inteligenţă, intuiţia şi perseverenţa Vitoriei.
Celelalte personaje abia dacă sunt creionate. Minodora este la vârsta primei iubiri şi face schimb de bileţele de amor cu băiatul dăscăliţei, posacul Mitrea pare desprins din basme prin modul său de a vorbi cu natura, preotul Danii Milieş, ştiutor de carte este reprezentantul autorităţii în sat, baba Maranda face încercări naive si penibile de a îmbrobodi minţile oamenilor ş.a.m.d.

Prin Gheorghiţă, Sadoveanu descrie un personaj în formare, pentru care această călătorie reprezintă un drum iniţiatic, în care confruntarea cu viaţa şi cu moartea îl conduc spre maturizare. El poartă numele secret al tatălui său (rebotezat Nechifor pentru a fi păzit de boli şi rele), cu care seamănă şi a cărui meserie o va urma.

Stil. Limbaj. Procedee artistice.

Limbajul folosit este - se ştie - rezultatul unei prelucrări intense, deşi, prin utilizarea regionalismelor şi a arhaismelor (mai puţine), Sadoveanu doreşte să lase impresia de limbaj popular. Originalitatea limbajului persistă, chiar dacă (după cum a remarcat critica), lirismul specific stilului sadovenian nu mai este atât de pregnant ca în alte scrieri, fiind dominat de realismul întâmplărilor: „Au umblat astfel vorbind; au lăsat în urmă şi popasul de amiază; şi pe urmă au prins a avea în coada ochiului stâng, necontenit, umbra albăstrie a Ceahlăului nins. Acuma acolo, în râpi sorite, scot botul din peşteri urşii, fornăiesc la soare şi strănută. în curând au să bată din aripi asupra molizilor bătrâni cucoşii sălbatici ş-au să se lese pe crengi, ca să ciugulească cucuruzi."

Ceremonialul spunerii, construcţiile cu tentă arhaică („n-a zvonit cătră nimeni", „ce-or fi făptuit?", „aş fi avut plăcere să cinstesc cu dânsul", „nu s-a aflat nimene dintre nuntaşi să răspundă", „au prins a avea în coada ochiului" etc), moldovenisme (năcaz, îs, câne, carare, calare, mâni ş.a.) conferă textului cult impresia de oralitate.

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---