Un lung şir de lupte traversează biografia tuturor Scipionilor mai cunoscuţi, de la primul, care a dat cognomenul acestei ramuri a Cornelilor, pană la ultimul celebru. Un Cornelius, din celebra gintă patriciană omonima, pentru sprijinul permanent, inclusiv fizic, dat părintelui său ajuns orb, a fost poreclit „Scipio" ( = toiag), întemeind a nouă ramură a ginţii. Întemeietor al acestei ramuri a fost considerat Lucius Cornelius Scipio Barbatus, pontifex maximus în 304 î.e.n., apoi consul şi cenzor (298 respectiv, 280 î.o.n.). Fiul său, Lucius Cornelius Scipio, a comanda în primul război punic, în calitate consulară, cucerirea Aleriei (25 î.e.n.) din Corsica, precum şi asediul Olbiei, în Sardinia. Fiii sai, Cnaeu Cornelius Scipio Calvus şi Publius Cornelius Scipio, au luptat în prim parte a celui de-al doilea război punic, aliat împotriva lui Hannibal, începutul campaniei acestuia în Italia, cat şi în Peninsula Iberică, pana în 211 î.e.n., cand piere în luptele cu cartaginezii.

Intre ei se distinge cel ce avea să capete şi un al doilea cognomen, cel de Africanus. Se distinge, nu numai datorită calităţilor personale, mai cu seamă pe plan militar (le aveau şi ceilalţi Scipioni, într-o măsură, dacă nu egală, cel puţin apropiată), ci mai ales datorită puterii cu care, în timpul său, stăpanirea Romei asupra Italiei a fost pusă la îndoială şi adusă la cumpănă de cel mai periculos şi genial duşman pe care aceasta l-a avut în tom cursul istoriei sale; cartaginezul Ilannibal. Pentru că, spre deosebire de celelalte două războaie punice (primul şi al treilea), cel de-al doilea, al cărui miez l-a constituit campania. lui Hannibal în Italia, a pus în discuţie, prin desfăşurarea lui, în mare parte pe teritoriul italic, însăşi existenţa statului roman. într-adevăr, primul război punic, izbucnit în amili următor căderii ultimei rezistenţe etrusce: oraşul Volsinii, fu purtat în afara Peninsulei Apennine.

Chiar declanşarea lui se consumă în Sicilia, unde senatul roman, după lungi ezitări, trimise o armată, în 264 î.e.n., sub comanda consulului Appius Claudius Caudex, urmată de o a doua, în ajutorul mamertinilor. Aceştia,, mercenari campanieni (se considerau fii ai lui Marte - de unde şi numele ce-l purtau), ponstituiseră în Messana (azi Messina) un mic stat ce intrase în conflict cu Syracuza, bogata şi puternica colonie grecească, In care domnea unul dintre cei mai mari suverani ai istoriei Hale: Hieron al II-lea (269-215 î.e.n.). Solicitand un dublu ajutor, Cartaginei şi Romei, mamertinii provocară opoziţia directă dintre o oaste punică ce ocupase fortăreaţa Messanei si ostile romane.

Aşa fu declanşat primul război dintre Roma si Cartagina, care a durat între 264-241 î.e.n., avand ca principală cauză lupta pentru dominaţia în bazinul mediteranean occidental. Cat timp Roma nu avu o flotă militară Oapabilă, războiul îşi menţinu sorţii schimbători. Legiunile romane nu putură progresa în condiţiile stăpanirii punice pe mare. După ce Roma îşi construi, însă, o flotă, promovand chiar o inovaţie în lupta navală - abordajul ca mijloc principal de înfrangere a inamicului -, cursul războiului se schimbă net3 în favoarea romanilor. Pacea din toamna anului 241 î.e.n. consemnă un considerabil recul al puterii punice: pierderea cetăţilor siciliene (întreaga Sicilie, exceptând posesiunile lui Hieron al II-lea, devenit aliat al Romei, formează prima provincie romană). în plus, o imensă despăgubire pe care trebuia s-o plătească Cartagina (3 200 talanţi de argint) se adaugă cauzelor ce au determinat şubrezenia păcii romano-cartagineze.

---

Tag-uri: antichitate, istorie, personalitati

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 12 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---