Un bust de marmură reprezentîndu-l tanăr, după moartea lui Caesar, cand afacerea moştenirii acestuia îl lansase în primul plan al vieţii publice, dar cu mult timp înainte de tentativa deificării, care l-ar fi îndemnat pe artist să-şi idealizeze, în acest plan, personajul, descoperă un Octavianus plăpand, departe de prototipul roman al virilităţii.

Şi într-adevăr, Octavianus n-a întrunit calităţile fizice care, împreună cu cele oratorice, cu inteligenţa politică şi talentul militar, i-au impus pe conducătorii romani ce l-au precedat sau i-au fost, o vreme, contemporani. Mediocritatea a fost cea mai apăsată, probabil, însuşire a sa. Iar contextul politic, militar şi social, dezvoltat după căderea fulgerătoare celei mai importante personalităţi din istoria Romei, Caesar, context caracterizat prin confuzie, atît între conspiratorii ce-l ucisoseră pe acesta, cat şi în partida sa, între aşa-zişii urmaşi ai dictatorului, context caracterizat, de asemenea, printr-o imensă dorinţă a maselor de pace internă, firească după mai bine de un secol de războaie civile favoriza strecurarea spre varfurile ierarhiei a oricui ar fi dorit-o, dotat sau nu.

Aşa că, afland de moartea lui Caesar şi de botărarea sa testamentară, care-l făcea, prin înfiere, urmaş, Octavianus, pe atunci în varstă de numai 19 ani (se nascuse la 23 semptembrie 63 i.e.n., intr-o bogata familie de cavaleri din Veletrium-in Latium), părăseşte Apollonia (in Epir), unde se concentra armata pentru expediţia pregătită de Gaesar contra geto-dacilor ii, apoi, a părţilor, debareand în aprilie 44 î.e.n. la Brundisium. Popularitatea lui Caesar, amplificată de hotărarea din 17 martie 44 î.e.n. a senatului convocat de Marcus Antonius, prin care testamentul acestuia a devenit public şi orice plebeu n aflat că din averea lui Caesar îi revin 300 de sesterţi, înrudirea lui Octavianus cu dictatorul - fiu al lui Caius Octavianus, pretor în Macedonia, şi al Atiei, nepoată bună a lui Caesar, precum şi nevoia, relevată de Cicero, de a se găsi contracandidaţi celor din partida lui Caesar, spre a salva republica, îl plasează pe Octavianus, fără chiar ca acesta sa spere, în varful vieţii politice romane.

In faimoasa şedinţă a senatului convocată de Antonius, se adoptă propunerea echivocă a Iui Cicero, după care se publică testamentul dictatorului, însă nu se aminti nimic de ucigaşii acestuia. Primul care va ridica problema pedepsirii conspiratorilor va fi Marcus Aemilius Lepidus. Nici Antonius, scinzand turnura reorganizărilor din senat, nu îndrăzni, în primele zile după asasinat, să se pronunţe, mulţumindu-se numai cu o cuvantare scurtă, rostită în forum la incinerarea lui Caesar, prin care amintea meritele acestuia.

Dar, în timp ce părea că viaţa politică evoluează conform dorinţei lui Cicero si a altor senatori tradiţionalişti, izbucni, de unde nimeni nu se aştepta, mişcarea de răzbunare a asasinării lui Gaesar. Ilerofilos, un grec ce se da drept nepot al lui Marius-de aici numele: mişcarea Falsului Marius - exaltă calităţile lui Caesar, explicandu-le ca fiind de origine divină. Astfel a pus bazele cultului lui Caesar. După incinerarea acestuia mulţimea exaltată porni asupra caselor conspiratorilor, silindu-i să părăsească Italia. (Chiar Cicero, pentru moment, părăsi Roma.) Antonius, înţelegand şubrezenia unui astfel de sprijin, liebidă, însă, mişcarea, încat în momentul sosirii lui Octavianus se apropiase de senat şi numai duşmănia lui Cicero îl împinse în partida adversă.

---

Tag-uri: antichitate, istorie, personalitati

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 05 April '12

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---