Octavianus se aşază în fruntea Romei exercitand putere de împărat, dar afişand o falsă democraţie, prin păstrarea unui senat lipsit practic de putere. Această formulă, ce va fi menţinută pană spre sfarşitul secolului al III-lea e.n., a căpătat numele de principat. Numele i se trage de la princeps, prezent în titulatura demnităţii de „primul cetăţean al republicii", dobandită de Octavianus în anul 30 î.e.n. (pană atunci fusese reinnoit în funcţia de consul,de la data destrămării triumviratului, în 32 î.e.n.), precum şi în cea de „primul senator", dobandită în 28 î.e.n., demnităţi sintetizate în formula princeps rei publicae.

O abilă campanie de propaga ndă, presărată cu aparente mari favoruri şi binefaceri publice (în calitate de censor, în 29 î.e.n., Octavianus închide porţile templului lui Ianus din Roma, semn al statornicirii păcii, primită cu entuziasm de populaţie), îl urcă treptat pe Octavianus pe scara măririlor, fără ca vreun moment să se afirme, în mod oficial, singularitatea puterii imperiale. La 13 ianuarie 27 î.e.n., Octavianus, sub pretextul reorganizării statului (în 17 provincii, din care 7 imperiale şi 10 senatoriale), îşi ia imperium proconsulare în 7 provincii, ceea ce-i conferă veniturile acestora şi comanda armatei.

După trei zile, la 16 ianuarie 27 î.e.n., Octavianus face să i se decerneze cognomenul sacru de Augustus (glorificatul, măritul de către divinitate, denumire ce se dădea pană atunci numai celor sfinte), termen religios care-i acorda misie divină, precum şi titlul Imperator Caesar Augustus divi filius (fiul divinului), încă o dată, propaganda sa demagogică păcăli şi senatul şi poporul. Bazat pe forţa militară ţinută în umbră, dar de care toată lumea ştia (nu-şi lăsase la vatră toate legiunile folosite anterior), Octavianus făcuse o declaraţie de paradă pe 13 ianuarie 27 î.e.n., prin care renunţa la împuternicirile extraordinare, restaura în drepturile sale republica si-si anunţa dorinţa de a se retrage. Senatori şi amici, puşi di el, „îl roagă" să păstreze puterea şi astfel capătă titlurile si funcţiile de la 13 şi 16 ianuarie.

Demagogia regimului lui Octavianus atinge cote deosebite, ce vor fi menţinute de-a lungul întregii sale domnii. Astfel, dualismul exercitării puterii este exprimat prin existenţa puterii reale a principelui si a casei sale, pe de o parte, iar pe de alta, prin păstrarea linierii formale a senatului, care emitea numai hotărari sugerii le de Octavianus şi apropiaţii săi, constituiţi în consiliul principelui (consilium principis) sau, de cele mai multe ori, n proba măsurile acestuia.

La început, Octavianus mai respecta, de bine de rău, obiceiul şi vechile legi, dar apoi, mai exact din 24 î.e.n., nu mai ţinu seama nici de acestea, senatul acordand-i privilegiul de a nu mai fi legat de legislaţie. în 23 î.e.n., o nouă reorganizare a regimului (prilejuită de o gravă boală a principelui) consacră total principatul: Octavianus preia pe viaţă puterea tribunicială, extinde imperium proconsulare în întregul stat - imperium majus (deci întreaga comandă a armatei), îşi arogă dreptul de veto asupra actelor tuturor magistraţilor, iar mai tarziu, din 19 î.e.n., reia puterile consulare pe viaţă şi funcţia de prefect al moravurilor, ceea ce-i conferea puterea de a înlocui sau a recomanda (jus commendationis) în diverse funcţii, după moralitatea candidaţilor, apreciere conformă etalonului moral al împăratului.

Consulatul, pentru a răsplăti şi onorific pe oamenii săi, este menţinut de Octavianus, dar modificat: se aleg mai multe perechi de consuli, prima - consules ordinari - intra pe post la începutul anului dandu-i acestuia numele lor, apoi conduceau alte perechi de consuli - consules sufferti. Treptat şi alte titluri sau funcţii (sau lărgiri de funcţii) se adunară în unica persoană a principelui, devenit un cumulard tipic. Astfel, lărgi treptat imperium proconsulare pană la dreptul de a păstra trupe în Capitală, celebrele cohorte pretoriene, înfiinţate oficial în 2 î.e.n., pentru paza personală a principelui, care capătă, în acelaşi an, titlul de părinte al patriei (pater patriae, consfinţind o legătură personală cu foţi cetăţenii), ce se adăuga celui religios, de cel mai mare preot, ce şi-l luase în 12 î.e.n., la moartea fostului pontifex maximus, Lepidus.

Valoarea titlului „imperator" se schimbă, de la comandant de oaste ce a obţinut victoria şi purtat numai pană la triumf, Octavianus incluzandu-l pe viaţă în numele său, cu toate că, de fapt, Octavianus nu obţinuse de unul singur nici o victorie. Şi autoritatea era fără strălucire proprie. Chiar Octavianus declară că „în autoritate i-am întrecut pe toţi, dar n-am avut deloc o putere mai mare decat alţii care au fost colegi de-ai mei de magistratură". Cu toate acestea, turul de forţă pe care-l reuşi propaganda imperială făcu ca autoritatea supremă (auctoritas) să treacă de la deţinătorul de obicei (senatul în viaţa de stat si tutorele în viaţa de familie) in mainile unui singur om.

Acest om a reuşit pentru că a împărţit apropiaţilor atat favoruri, cat şi bani şi pentru că şi-a plătit excelent slujitorii din aparatul militar şi propagandistic. O ingenioasă reformă fiscală i-a furnizat mijloacele încă din ziua instaurării principatului (13 ianuarie 27 î.e.n.). Astfel, provinciile din graniţe (Siria, trei provincii galice, nordul Hispaniei şi altele, cu totul şapte la număr) devenind imperiale vărsau veniturile în visteria imperială (fiscum) care emitea monedă de argint şi de aur. Vechile provincii (Africa, Macedonia, Galia Narbonensis, Asia etc.), cu toate că rămaneau senatoriale şi vărsau veniturile în visteria senatului (acrarium), care bătea monedă de aramă, rotunjesc şi ele veniturile imperiale, deoarece împăratul controla cifrele şi participa la „completări" cu propria-i casetă.

Cateva personalităţi care l-au slujit cu fidelitate, între care celebrii Gaius Cilnius Maecenas şi Marcus Vispanius Agrippa, dotaţi cu inteligenţă politică şi militară, au adunat în cercul din jurul împăratului (prietenii - amici - şi însoţitori - comités) pe cei mai Înzestraţi contemporani, între care poeţii Publius Vergilius Maro, Quintius Iloratius Flaccus, Albius Tibullus, Sextus Propertius, Publius Ovidius Naso (acesta va fi totuşi exilat la Tomis - Constanţa, de astăzi -, în 6 e.n., în urma unei afaceri sentimentale ce nu era pe gustul dictatorului), istoricul Tit-Livius care, cu loate că începe în 27 publicarea operei sale fundamentale, (Ab urbe condita), este produs tipic al epocii lui Augustus.

---

Tag-uri: antichitate, istorie, personalitati

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 09 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---