„In poezia lui Octavian Goga dăm de structura poeziei lui Emi-nescu, dar astfel acoperită încât abia se bagă de seamă. Goga a intuit mai bine decât oricare geniul poetului Doinei şi a ştiut să-l continue cu materie nouă ".

George Călinescu

Despre cel mai de seamă liric social ardelean, Octavian Goga, s-a spus că este „poetul pătimirii noastre", deoarece majoritatea creaţiilor sale artistice au ca principală temă înfăţişarea durerii de veacuri a românilor din Transilvania şi a dorinţei acestora de a se uni cu ţara.

Se mai vorbeşte şi despre mesianismul lui Octavian Goga, adică despre acea capacitate a sa de a dori şi a prevedea, la fel ca Mesia, eliberarea neamului său. Aceste a firmaţii pornesc fie de la limbajul bisericesc al unor poezii ca: Rugăciune, Noi, Apostolul, Dăscăliţa şi altele, cât şi de la tonul prevestitor de bine al unor creaţii cum ar fi: Plugarii, De la noi, Ne cheamă pământul, Cântece fără ţară.
Universul său poetic este specific lumii ardelene de la sfârşitul secolului trecut: afirmarea dorinţei de unire cu ţara, exprimarea unor idealuri şi caracteristici milenare ale poporului român, compătimirea pentru truda şi viaţa oprimată a plugarilor, evocarea unor figuri centrale ale satului: preotul, învăţătorul, dascălul de strană, lăutarul.

Prin toate acestea, cât şi prin activitatea socială desfăşurată pentru unirea Ardealului cu România, a muncii intense ca prim-ministru, după unire, pentru emanciparea culturală şi economică a ţării, pentru prosperitatea întregului nostru neam, confirmă mesianismul lui Octavian Goga.

RUGÄ‚CIUNE

„Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alamă. Am văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat... Am văzut în scriitor un semănător de credinţă şi un semănător de biruinţă".

Octavian Goga

Volumul de debut, Poezii, apărut în 1905, se deschide cu opera Rugăciune, prin care se face o evocare lirică a satului ardelean, slăvit de veacuri de poeţii ţării, dar tânjind după libertatea socială şi naţională.

Poezia are ca motto fragmentul de mai sus, din Mărturisirile literare al autorului, cărora el le rămâne fidel în întreaga activitate socială şi artistică.
În poezia Rugăciune, creatorul încearcă să se adreseze Mântuitorului, cu implorarea de a elibera poporul român din Transilvania, aflat sub o dublă oprimare. Poetul este rătăcitor şi cu ochii tulburi de lacrimi, căzând în genunchi în faţa Mântuitorului, pe care-l roagă să-i orânduiască mai bine cărarea şi să-l ajute să cânte durerea neamului său. El simte în piept suferinţele celor oprimaţi, iar sufletul îi este adăpat la izvoarele de lacrimi ale acestora, de aceea se adresează părintelui ceresc cu rugămintea ca "În veci spre cei rămaşi în urmă / Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă!" Cântăreţul ar dori ca Dumnezeu să-i dezlege mintea şi să-l înveţe „legea farmecelor firii", să-i presare puteri în braţe şi în suflet, „tăria urii şi-a iubirii".

Astfel, el vrea să plămădească lumina cântecelor sale în sufletele celor mulţi, de aceea îl roagă pe Părintele ceresc: "Dă-mi tot amarul, / Toată truda, /Atâtor doruri fără leacuri, / Dă-mi viforul în care urlă / Şi gem robiile de veacuri".
Pentru atingerea acestor idealuri, autorul se lipseşte de pasiunile personale, ca să-şi însuşească „durerea altor inimt, să poată plânge nu rosturile sale, ci Jalea unei lumi, Părinte, / Să plângă lacrimile mele". In sufletul lui se va strânge astfel amarul atâtor doruri ale neamului său, al durerilor fără leacuri ale străbunilor, viforul care i-a îndemnat odinioară în luptă şi „Durerea lor înfricoşată /In inimă tu mi-o coboară".

Cu trupul şi cu sufletul încărcate de furtuna acestor simţăminte, autorul vrea să aibă glas de aramă pentru a rosti „Cântarea pătimii noastre".
Încărcată de semnificaţii, realizată artistic pe măsura acestei tensiuni, poezia Rugăciune deschide, anunţă şi susţine întregul drum artistic al lui Octavian Goga, despre care George Călinescu afirma: „Izbitor de la început în poezia lui Octavian Goga este tonul profetic, mesianismul. Poetul înalţă Cântarea pătimirii noastre şi cade în genunchi în faţa lui Dumnezeu"... De atunci - am adăuga noi - cititorii români „cad în genunchi", în semn de admiraţie în faţa celui care a fost cel mai mare poet şi artist ardelean din perioada unirii acestui ţinut cu patria mumă.

APOSTOL

„Poet al pătimirii noastre", Octavian Goga se afirmă printr-o tematică patriotică, devenind vocea reprezentativă a românilor din Transilvania, care cerea cu insistenţă unirea cu ţara.

O formă a tradiţionalismului promovat de el este şi alegerea unor personaje reprezentative care susţineau dorinţele celor mulţi şi săraci.
Apostolul este „un bătrân preot", „Moşneag albit de zile negre", care povesteşte sătenilor despre faptele eroice ale străbunilor.
La auzul cuvintelor sale, „Moşnegii toţi frământă lacrimi", iar tineri „strâng prăseaua! Cuţitului din cingătoare!"

Apostolul este comparat cu un mag, care prevesteşte „clipa răzbunării sfinte " -pare evident îndemnul poetului către românii din Ardeal să se ridice la luptă pentru unirea cu ţara, ideal care se va împlini curând.

Poezia este alcătuită din şase strofe, a câte opt versuri fiecare, cu măsura de opt silabe şi rima împerechiată, Octavian Goga dovedindu-se un epigon eminescian, patriot şi talentat.

---

Tag-uri: poet

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---