Ca nici un alt prozator român, Rebreanu compune echilibrat şi simetric. Romanul Ion începe şi se sfârşeşte cu descrierea drumului prin care se ajunge în satul Pripas, locul acţiunii. Primul capitol din Pădurea spânzuraţilor povesteşte moartea prin spânzurătoare a locotenentului ceh Svoboda, iar ultimul, pe aceea a lui Apostol Bologa, eroul cărţii.

Intre cele două evenimente relatate se desfăşoară, cu o logică riguroasă, procesul de conştiinţă al unui om traversat de contradicţii. Ele erau ale unei întregi categorii de intelectuali siliţi să participe la încleştarea absurdă a războiului. Drama lui Apostol Bologa devine cu atât mai apăsătoare cu cât eroul va fi pus până la urmă în situaţia de a lupta pe frontul românesc. Fiecare capitol din cele patru părţi ale romanului reprezintă câte o treaptă a analizei psihologice, întreprinsă prin înfăţişarea comportamentului personajului, totul ţintind a demonstra că viaţa şi faptele sunt întotdeauna mai tari decât legile şi regulamentele pe care le fac oamenii.

Tactul romancierului constă, mai înainte de orice, în a-şi alege ca personaj un om obişnuit, nu însă şters, neinteresant. După cum se ştie, prototipul era chiar fratele său mai tânăr, Emil Rebreanu, care încercase să treacă frontul la români şi, neizbutind, fusese prins şi condamnat la moarte prin spânzurătoare.
„Fără de tragedia fratelui meu - scrie Rebreanu în Mărturisiri (1932),- Pădurea spânzuraţilor sau n-ar fi ieşit deloc, sau ar fi avut o înfăţişare anemică, livrescă, precum în toate cărţile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie şi înviorătoare pe care numai experienţa vieţii o zămisleşte în sufletul creatorului".

Rebreanu complică însă, întrucâtva, biografia personajului său. Apostol Bologa este fiul unui avocat memorandist, luptător înfocat pentru cauza românilor ardeleni. Amintirea tatălui îl obsedează, deşi, altcum, copilul primise din partea mamei o educaţie religioasă, aproape mistică, atenuată abia prin studiile filozofice pe care le făcuse la Universitate. Altminteri, tânărul se arată a fi un caracter îndeajuns de şovăitor, uşuratic chiar atunci caînd îl vedem înrolându-se voluntar în armată şi plecând pe front dintr-un impuls de moment, contrariat numai de faptul că logodnica sa, Marta, privise cu admiraţie la un ofiţer de husari. Pe front îşi face datoria, se comportă ca un viteaz şi pus în situaţia de a face parte din completul de judecată a locotenentului Svoboda, îl condamnă, în aparenţă şi pentru un moment, cu inima împăcată. Totuşi, la scurt timp, faptul este de natură a-l răscoli în adâncurile conştiinţei:

„Conştiinţa mea e împăcată... Şi numaidecât, ca la poruncă, îi răsăriră în minte argumentele, cu zecile, îmbulzindu-se să-l încredinţeze că Svoboda a fost vinovat, a încercat să dezerteze şi să trădeze şi că, prin urmare, el, care din întâmplare l-a judecat şi l-a osândit, n-are să-şi impute nimic... Totuşi, pe când asculta în suflet dovezile liniştitoare, în tavanul cu grinzi negre se iviră, întâi ca nişte sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii, omului de sub ştreang cu privirea mândră, tulburătoare ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase".

De aici încolo, Apostol Bologa trăieşte o adevărată derută, devine tot mai irascibil în convorbirile cu camarazii şi se comportă din ce în ce mai contradictoriu. Gândul dezertării îl preocupă tot mai mult, cumva fără voia lui, astfel încât de punerea în aplicare a unui plan bine chibzuit nu poate fi vorba. Continua a fi un ofiţer conştiincios, primeşte laudele generalului Karg, nu fără a-l înfrunta în câteva rânduri, desface logodna cu Marta, pentru simplul motiv de a o fi văzut în compania unui ofiţer maghiar; însă el însuşi iubeşte adânc pe Ilona, o fată simplă, o unguroaică, fiica groparului Vidor din satul Lunca, în apropierea frontului. Numai când generalul îl numeşte din nou între juraţii care trebuiau să-i condamne pe dezertori, de astă dată pe frontul românesc, Apostol încearcă să treacă liniile. Acţionează însă ca fără sine, mai mult într-un fel de transă, ceea ce uşurează prinderea lui de către locotenentul Varga, urmată de judecarea şi condamnarea la moarte.

Dar, oricât de convingătoare ar fi toate aceste date în legătură cu viaţa şi firea eroului, ele nu ar fi putut intra în hotarele artei, fără acea secretă, uimitoare ştiinţă a prozatorului de a pune totul sub semnul duratei în ficţiune. Din acest punct de vedere simetria şi echilibrul în compoziţie, altfel spus: ritmul şi atmosfera au - cel puţin la Rebreanu - o importanţă hotărâtoare. Şi chiar aceasta ni se pare a fi raţiunea pentru care capitolul ultim reia, în circumstanţe abia uşor diferite, gestul epic al celui dintâi.

Situaţiile par identice, cum de fapt şi sunt, în mare, obiectiv vorbind: acelaşi ritual al citirii actului de condamnare, acelaşi decor sinistru: „un stâlp alb şi lucios, cu un braţ cârligat la vârf, ştreangul, care „se legăna puţin şi legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară cu mâinile rezistenţa funiei", groapa de la picioare, cu pământul „deschis ca o rană gălbuie", lumea speriată, înfricoşată, din jur, gesturile mecanice, făcute ca în vis etc. Însă moartea lui Svoboda e văzută - cu ochii eroului cărţii, ce-i drept - din afară, în timp ce aceea a lui Apostol Bologa e privită din interior, ca şi cum romancierul ar fi trăit personal înfiorătorul act. Lucrul se poate vedea din notarea exactă a reacţiilor psihofizice ale personajului, din acele treceri bruşte şi parcă fără sens, de la starea de coşmar la gesturile obişnuite ale vieţii de toate zilele.

Rămas singur, după miezul nopţii, înaintea execuţiei ce trebuia să aibă loc în zori, Apostol Bologa trăieşte senzaţia mormântului: „O tăcere imensă îl împresura, parcă toată lumea ar fi încremenit într-un somn de mormânt" şi totuşi, istovit, adoarme. Trezit de paşii ce răsunau pe trepte, „sări în mijlocul odăiţei şi rămase pironit acolo, murmurând din buzele-i albe „Doamne, Dumnezeule..., Dumnezeule...". În timp ce priveşte la pretorul care ţine „o foaie de hârtie albă în dreapta" - textul sentinţei - şi la plutonierul care poartă „ceva sub braţul stâng - haina civilă pe care trebuia s-o îmbrace osânditul -, prin uşa întredeschisă se vedeau afară, în întuneric, „capete multe, sclipeau ochi înfriguraţi, ca o vedenie într-o baladă sângeroasă". Atunci „milioane de gânduri îi răsăreau şi mureau în creieri, parcă toţi atomii materiei cenuşii s-ar.fi aprins şi ar arde cu flăcări clocotitoare".

Vorbele celui care citeşte sentinţa sunt prinse numai fragmentar: „în numele împăratului", „crime săvârşite", „trădare şi dezertare la inamic", de către condamnatul care părea că ascultă atent, dar „se uita numai la buzele pretorului", pe care acum le vede întâia oară foarte precis: „roşii, late, uscate, netezite uneori cu vârful limbii trandafirii". Cu o mare minuţie sunt observate mişcările automate ale lui Bologa, când i se cere să dezbrace haina militară şi să îmbrace o alta civilă, trebuitoare în cazul acesta neapărat. Eroul pare a fi într-unui din momentele lui obişnuite, zilnice: insolitul i se pare a se produce numai când bagă de seamă că cei din faţă privesc la gâtul lui gol, alb şi subţire:

„Apostol nu pricepu, dar fără să priceapă îşi descheie încet tunica, îşi scoase gulerul şi-l puse pe masă, peste călimara ruginită, apoi lepădă haina, o împături cu mare băgare de seamă, o aşeză pe pat şi o netezi de două ori cu dosul palmei. Cămaşa îi era umedă de sudori calde, ridicată şi cocoloşită la spate, între bretelele vărgate, îşi potrivi cămaşa în spate şi-şi îndreptă bretelele care-i alunecară puţin pe umeri. Atunci, uitându-se întrebător în faţa pretorului, -văzu că ochii lui îi examinează cu spaimă gâtul alb, subţire, cu arterele umflate. Se întoarse spre plutonierul care-i întinsese ceva şi observă că şi plutonierul se uită la gâtul lui. Se tulbură şi se întrebă: de ce se uită amândoi la gâtul lui?"

O clipă numai, speranţa vieţii la omul tânăr pâlpâie aproape animalic, sublim omeneşte însă:

"Din toate colţurile minţii zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu veşti încântătoare. Poate că acuma, după ce s-a îmbrăcat în haina civilă, n-are decât să pună mâna pe clanţă şi să plece... departe... să trăiască... Poate că nici sentinela nu mai e pe coridor... Poate că afară îl aşteaptă Ilona, şi Klapka, şi preotul Boteanu..."
Condamnatul privea ca în vis la preotul care-i întindea crucea şi „crezu o secundă că speranţele lui, printr-o minune cerească, au pornit să se împlinească", apoi zdrobit „îşi ascunse obrajii în cutele patrafirului şi izbucni într-un hohot de plâns înăbuşit". Totul se petrecea ca într-un coşmar. Mergând spre locul execuţiei, Apostol încearcă starea plutirii: „Nu-şi simţea picioarele, se mira cum poate merge fără picioare şi i se părea că pluteşte în aer, ca în vis".

În acelaşi timp, însă, senzaţiile auditive, percepţia vieţii din jur îl copleşesc:
„O bucată de vreme urcară pe un drum tăiat într-o coastă de deal. Pârâul de sub podeţul de scânduri noi acum gâlgâia gălăgios, în dreapta, la picioarele coastei. Auzind cum gâfâie oamenii împrejurul lui, Apostol şopti la urechea preotului:
„- Nici nu-mi simt picioarele... parc-aş pluti..."

Intervine şi un fel de desprindere de sine, o înstrăinare de el însuşi a omului în preajma morţii. La un moment dat, „din stânga izbucni brusc un hohot de plâns, prelung, ascuţit, acoperind tot convoiul şi umplând văzduhul ca un cântec mort. Apostol îşi zise că e Ilona, strânse mai tare braţul preotului, dar nu întoarse capul, nici nu ridică ochii". Eroul are sentimentul straniu că asistă la moartea altcuiva:
„Groapa nu părea adâncă şi lutul era azvârlit numai în dreapta, alcătuind o movilă pe care stătea preotul, înălţându-se deasupra tuturor ca şi cum el ar fi trebuit să... în stânga, la marginea gropii, un coşciug de brad, gol, descoperit... Capacul, cu o cruce, neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn pe care scria, cu slove strâmbe: Apostol Bologa... Numele i se părea străin şi se întrebă aproape supărat: «Oare cine să fie Apostol Bologa?»"

În chipul acesta, deloc eroic, cu un realism dur, a înţeles Rebreanu să înfăţişeze moartea unui roman care nu putea, dintr-o poruncă mai presus de fire parcă, să lupte împotriva fraţilor săi.

În definitiv, tendinţa nu e deloc absentă - contrar unor afirmaţii - şi ea se străvede chiar şi din alegerea numelui personajului principal, repetat la intervale destul de dese în ultimul capitol. In sfârşit, simbolic, Apostol Bologa murea în zorii unei zile de primăvară (în timp ce în primul capitol, moartea lui Svoboda avea loc într-o zi întunecoasă şi umedă de noiembrie), „cu ochii însetaţi de lumina răsăritului".

Pagina rămâne însă iremediabil sobră sub aspectul tendinţei, câtă este, încrâncenarea sub semnul căreia se deschidea cartea - stăruind până la sfârşit:
„Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau nerăbdătoare spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:
- Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol!..."

Iată acum pasajul corespunzător din capitolul întâi: „Svoboda... lepădă îndată mantaua şi rămase într-o haină civilă cu gulerul răsfrânt, care-i lăsa gol gâtul alb, subţire şi lung. Pe urmă scoase pălăria, îşi netezi părul pe frunte şi sărută lacom crucea din mâna preotului, închinându-se repede... Se uită împrejur o clipă, puţin uluit, ca şi când ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licărire de bucurie, îşi aduse aminte şi se sui pe scăunelul de lângă stâlpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu faţa albă şi luminată, părea că vrea şi vestească oamenilor o izbândă mare."

Aşadar, scriind şirurile de mai sus, la pagina zece a cărţii sale, ochiul romancierului ţintea dincolo de celelalte trei sute, la sfârşitul ei. Moartea lui Svoboda este oglinda în viitor a morţii neştiute a lui Apostol Bologa. Romanul - care, fără îndoială, a cerut un travaliu îndelungat - pare scris dintr-o răsuflare şi se impune asemeni unui edificiu cioplit dintr-un singur bloc de piatră. În chipul acesta opera situează pe contemplatorul ei în unghiul de privire cel mai înalt şi mai cuprinzător asupra destinului omenesc. Apostol Bologa este înainte de orice un om şi acestei stări îi este subsumată calitatea sa de român şi de patriot. Pledoaria în sensul naţionalităţii se mişcă în adâncurile subtextului, parcă împotriva voinţei autorului, şi de aceea ea este profund convingătoare.

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---