Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

La numai doi ani după Ion, în 1922, Liviu Rebreanu publică Pădurea spânzuraţilor care deschide în literatura română seria marilor romane de analiză psihologică, ilustrate mai târziu de Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Garabet Ibrăileanu ş.a. Perioada interbelică este caracterizată, conform criticului G Ibrăileanu, prin două tipuri de roman: romanul de creaţie (în care personajele sunt caracterizate prin reacţiile lor exterioare) şi romanul de analiză (în care personajele sunt prezentate din interior, prin intermediul gândurilor şi al stărilor sufleteşti), însă între cele două tipuri există mai degrabă o relaţie de întrepătrundere şi reciprocitate, întrucât, aşa cum recunoaşte criticul, „creaţia şi analiza se găsesc împreunate, în diverse proporţii, la orice prozator de talent" (G. Ibrăileanu, Creaţie şi analiză, în „Studii literare", vol. 2, Buc, Ed. Minerva, 1979, p. 7)
Interesul pentru analiza psihologică existase şi la scriitorii din epoca marilor clasici (I. L. Caragiale - O făclie de Paşte, Păcat, În vreme de război sau Slavici - Moara cu noroc, Pădureanca, Mara), dar lui Rebreanu îi revine meritul de a crea o proză în care epicul este trimis în plan secund şi înlocuit cu analiza stărilor de conştiinţă.
Pădurea spânzuraţilor se înscrie pe linia modernistă prin tematică şi prin obiectivitatea auctorială.

Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Ca elemente de istorie literară putem aminti factorii genezei romanului, precizaţi de autorul însuşi: executarea, prin spânzurare a fratelui său, Emil, în 1917, ca urmare a tentativei de dezertare la trupele române, impresia produsă de o fotografie reprezentând cadavrele a 300 de soldaţi cehi spânzuraţi de autorităţile austro-ungare într-o pădure, cunoaşterea vieţii militare ca bursier al Academiei Militare din Budapesta şi ca ofiţer în garnizoana din Gyula, lectura operei lui Dostoievski. încă din 1916, schiţase o povestire cu titlul Spânzuraţii, iar în 1919, începe scrierea romanului (în primele variante, eroul se numea Virgil sau Victor Bologa), finalizat şi publicat în 1922.
Titlul reprezintă o metaforă, sugerând efectele tragice ale războiului asupra destinelor umane. Pe fundalul evocării primului război mondial (una dintre temele abordate), romanul urmăreşte evoluţia unei conştiinţe.

Este structurat în patru cărţi, primele trei având fiecare câte unsprezece capitole, iar al patrulea, doar opt capitole. Cele două planuri (social şi psihologic) alternează, evoluând paralel sau intersectându-se. La nivelul compoziţie, se observă acelaşi caracter circular şi simetria romanului, aşa cum am întâlnit în Ion şi vom întâlni în Răscoala. Romanul începe şi se termină cu scena spânzurării. Situaţia tragică similară a celor doi dezertori - Svoboda şi Bologa - indică multiplicarea aceluiaşi caz, justificând, astfel, titlul romanului.

Un alt element compoziţional îl constituie parcurgerea celor trei etape în evoluţia lui Bologa: cetăţean - român - om în procesul ieşirii din incertitudine şi al identificării unui sens în viaţă.

Trăsături specifice

Deşi este primul roman românesc de analiză psihologică, perspectiva narativă nu aparţine tot timpul personajului principal (aşa cum se va întâmpla la Camil Petrescu de pildă), păstrând ceva din viziunea obiectivă din romanul anterior {Ion). Analiza psihologică nu urmăreşte drumul sinuos al introspecţiei, iar capitolele de rememorare a vieţii de dinainte de război prezintă evenimentele în ordine cronologică. Nararea se face la persoana a III-a, de către un narator omniscient care urmăreşte atât trăirile interioare ale personajului, cât şi reacţiile sale fizice, comportamentale (determinate de schimbările sufleteşti).

Acţiunea este urmărită din două perspective - una subiectivă, care dezvăluie conştiinţa bulversată a lui Bologa şi alta, exterioară, obiectivă, care dezvăluie cauza procesului de conştiinţă, realitatea social-istorică a războiului.
Pentru a pătrunde în mintea eroului său, Rebreanu contopeşte timpul subiectiv individual în cel obiectiv, al naratorului demiurgic.

Factorii care acţionează exterior sau interior asupra echilibrului protagonistului devin simboluri ale transformării sale: lumina, spânzurătoarea, iubirea (simbolice sunt şi numele personajelor: Svoboda semnifică „libertate", Apostol trimite la semnificaţia biblică de credinţă şi speranţă în triumful adevărului). Lumina este simbolul central, văzută ca o obsesie a omului: „Ispiteşte, ispiteşte mereu, lumina..." spune Bologa. Prima dată este vorba de lumina din timpul rugăciunii (lumina credinţei, a divinităţii), apoi de lumina raţiunii, a cunoaşterii filozofice din adolescenţă, sub impulsul educaţiei paterne; mai târziu, lumina gloriei efemere pe front, lumina iubirii prin Ilona, lumina sufletului în ochii lui Cervenko, lumina eliberării în ochii lui Svoboda, lumina reflectorului pe linia frontului. Bine reliefată este simbolistica întuneric-lumină: la executarea lui Svoboda, Bologa spune „Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat peste lume!", pentru ca la propria execuţie să aibă revelaţia sublimului divin ce-i umple sufletul de lumină: „Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întârziate. (...) Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Işi simţi trupul atârnând ca o povară, privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească (...)." Asociat luminii este simbolul iubirii, văzută în multiple ipostaze: iubirea faţă de adevăr, de dreptate, de cunoaştere, de stat, de neam, de oameni, de tot ce există, de Dumnezeu.

Analiza psihologică este realizată prin introspecţie, monolog interior, retrospecţie (scenele din copilărie), perspectivism: perspectiva narativă se schimbă ca într-un cadru cinematografic - de exemplu, în scena din debutul romanului, perspectiva aparţine, pe rând, naratorului din exterior, apoi caporalului care pregăteşte spânzurătoarea, lui Klapka şi, în sfârşit, lui Bologa (cf. N. Manolescu, cap. Drumul şi spânzurătoarea, în „Arca lui Noe", Buc, Ed. 100+1 Gramar, 1998, pp. 152-l70).

Caracterizarea personajului principal

Destinul personajului este urmărit în planul subiectiv, al analizei psihologice, proiectat pe fresca războiului. Apostol Bologa este tipul intelectualului în căutarea unei certitudini, a unei valori: credinţa în Dumnezeu, datoria faţă de stat, problema naţională, iubirea de oameni. Doar aceasta din urmă îi aduce liniştea, semnificativă, în acest sens, fiind imaginea extazului din clipa morţii (nu întâmplător critica l-a apropiat pe Rebreanu de Dostoievski, autor pentru care umanul este raportat la creştinism, o religie a iubirii).

Copil fiind, el beneficiase de o dublă educaţie - din partea unui tată sever, care îi interzice slăbiciunile de caracter şi o mamă cu puternice convingeri mistice, care speră să-l determine să urmeze Teologia. Când tatăl sau moare, Apostol devine şovăitor, lipsindu-i echilibrul moral pe care acesta i-l conferea. Primind o bursă de stat, pleacă la Facultatea de Filosofie din Budapesta, unde se impune prin curajul opiniilor. într-o vacanţă la Parva o întâlneşte pe Marta Domşa, cu care se logodeşte şi din pricina căreia se hotărăşte să plece pe front (o face din orgoliu, pentru a-şi dovedi competenţa şi virilitatea).

Autorul urmăreşte evoluţia eroului prin parcurgerea a trei etape. esenţiale în dezvoltarea sa umană şi spirituală. Prima etapă o reprezintă ipostaza de cetăţean: Apostol Bologa e convins că „omul nu e nimic decât in funcţie de stat" şi trăieşte cu iluzia că, plecând pe front, îşi va îndeplini datoria de cetăţean al Imperiului Austro-Ungar. În război este decorat şi cooptat în Curtea Marţială, fiind unul dintre membrii care decide condamnarea la moarte a lui Svoboda, pentru dezertare la inamic. Deşi convins de justeţea actului său, lumina din ochii lui Svoboda îi zguduie convingerile, corelată fiind cu discuţiile avute cu Klapka. Acesta îi spune că viaţă omului e bunul cel mai de preţ şi-şi admite laşitatea de a dezerta din dorinţa de a se întoarce teafăr la familie. Pentru Apostol, Klapka este un relevator al adevărul, iar după ce îi povesteşte de pădurea spânzuraţilor, Bologa înţelege că propriile idei despre viaţă şi-au pierdut consistenţa.

A doua ipostază este Apostol-românul: „Statul nu cere iubire, ci numai devotament, disciplină omului, pe când neamul presupune o dragoste frăţească". Pus în situaţia de a lupta pe frontul românesc împotriva propriului neam, Bologa se revoltă şi încearcă să fugă. Este rănit şi internat. Revenit într-o permisie la Parva, rupe logodna cu Marta a cărei frivolitate îl dezgustă, iar mai târziu o întâlneşte pe Ilona (de care se va îndrăgosti), fiica lui Vidor, groparul la care este găzduit.
Criza interioară se complică şi mai mult când este pus în situaţia de a condamna la moarte doisprezece români acuzaţi de colaborare cu inamicul. Conştiinţa sa este împărţită între convingeri contradictorii. Pentru a evita alegerea impusă de datorie, decide să dezerteze pentru a doua oară, dar este prins, judecat şi condamnat la moarte.

Cea de-a treia ipostază - Apostol-omul - înseamnă pentru eroul lui Rebreanu stabilirea unei certitudini şi identificarea idealului suprem pe care îl căutase întreaga viaţă: „în sânul neamului, individul îşi găseşte eul său cel mai bun în care sălăşluieşte mila şi dragostea pentru toată omenirea."

Stil. Limbaj.

Anticalofilismul şi limbajul „bolovănos" au devenit deja clişee în discutarea stilului lui Rebreanu. Frazele sale sobre corespund însă notaţiei exacte, dar nu sunt lipsite de sugestie şi semnificaţie. Propoziţiile sunt scurte, precise, deseori coordonate, întrerupte de multe puncte de suspensie care indică dramatismul interior, contradicţiile individului pus în situaţii limită.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---