(secolul al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea)

Direcţii şi orientări. Revoluţia culturală începută de Dacia literară la 1840 şi condiţiile istorice (Unirea de la 1859) au deschis perspectiva unei diversităţi de stiluri şi orientări literar-artistice în toate provinciile româneşti. Teatrul românesc al acestei perioade se află într-un proces de formare, prin cultivarea unor genuri şi specii literare în direcţia comediei satirice al cărei iniţiator este Vasile Alecsandri sau a dramei romantice cu temă istorică.

Operele care au contribuit decisiv la dezvoltarea acestui gen de literatură aparţin clasicilor, care sub influenţa modelelor literaturii universale au dat teatrului românesc o dir ecţie. Alături de Alecsandri, creatori autentici de valori estetice ca Bogdan Petriceicu Hasdeu, Barbu Ştefanescu Delavrancea, Ion Luca Caragiale au sincronizat teatrul românesc cu valori culturale ale literaturii universale de la acel moment.

Reprezentanţi. Analiza operei şi concepţiei estetice.

Sunt prezente două orientări: una care dezvoltă drama romantică, prin evocarea unor fapte sau personalităţi istorice şi o alta reprezentată de comedia de moravuri şi satira social- politică.

Vasile Alecsandri (1818-l890), în îndelungata-i activitate literară a scris opere aparţinând tuturor genurilor, de la farsă şi vodevil la comedia de moravuri, drame sociale şi istorice.

Teatrul în concepţia lui trebuia să aibe un rol moralizator, să contribuie la însănătoşirea vieţii social-politice a unei societăţi degradate.
Principalele sale comedii satirice sunt: Farmazonul din Hârlău (piesă de debut în 1840) Iorgu de la Sadagura, Iaşii în carnaval, Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provincie ş.a. Teatrul său se naşte într-o epocă colorată de contraste, pe care satira indulgentă, tonul umoristic al dramaturgului o fixează într-o amplă panoramă comică.
Moravurile, patimile, personajele cu năravuri pitoreşti aparţin unei epoci de tranziţie, cum este cea de la 1848. Comediile sale se structurează în jurul unui caracter sau vizează situaţiile comice născute de ridicolul imitării cu orice preţ a manierelor occidentale, satirizând, cum ar spune Maiorescu „formele fără fond".

Ciclul Chiriţelor constituie cea mai importantă piesă din salba sa de comedii.
Deşi tiparul este preluat din literatura franceză a genului, Alecsandri reuşeşte să dea substanţă şi originalitate acestor piese prin implantarea acţiunii şi a personajelor într-un mediu specific, cu moravuri inconfundabile. Cucoana Chiriţa este tipul micului proprietar ahtiat să acceadă în protipendada vremii, o cucoană fandosită, o caricatură a cosmopolitismului, debitând cu candoare un hilar jargon franţuzesc; este cel mai izbutit personaj al comediilor sale.

Tehnica este specifică vodevilului cu influenţe de farsă populară iar dialogul plin de naturaleţe este secondat de un limbaj pitoresc.

Satira la adresa demagogiei, a „formelor fără fond" va fi continuată cu genialitate de cel mai mare dramaturg român, Ion Luca Caragiale.

Alecsandri a fost atras şi de marile teme istorice, realizând o creaţie originală în care un loc important îl ocupă drama Despot- Vodă. Subiectul acestei drame cu accente tragice, adesea groteşti şi absurde îl constituie luptele pentru tronul Moldovei, după moartea lui Ştefan-Vodă. Sunt prezentate conflictele sângeroase dintre Despot-Vodă şi boieri pe fondul unor convulsii sociale.

Dramaturgul Alecsandri scrie şi tragedii inspirate din istoria culturii latine, Fântâna Blanduziei şi Ovidiu, în care evocă momente semnificative din ultimii ani de viaţă a poeţilor latini Horaţiu şi Ovidiu, în care se observă accentele autobiografice.
Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-l907) a avut o contribuţie valoroasă în dezvoltarea culturii româneşti fiind autorul a numeroase studii filologice, istorice, folclorice.
În dramaturgie se inspiră din istorie, încercând să sublinieze învăţămintele care trebuie trase din asemenea evenimente excepţionale. E! deschide drumul către melodramatic, către analiza psihologică a individului care se lasă pradă pasiunilor.
Cea mai cunoscută operă a sa este Răzvan şi Vidra, publicată în 1867, dramă istorică de inspiraţie romantică în cinci acte. Hasdeu prezintă istoria măririi şi căderii unui personaj cu origine modestă, fost rob, fiu al unei românce şi al unui ţigan.

în ciuda originii sale, reuşeşte, datorită calităţilor sale şi impulsurilor date de soţia sa Vidra (nepoata vornicului Motoc), să devină domnitor.

Piesa are toate atributele unei creaţii romantice: temă (tema damnatului, a săracului îmbogăţit din întâmplare care refuză bogăţia, tema răzbunării prin bunătate), nerespectare a regulii celor trei unităţi (de loc, de timp şi de acţiune) impusă de clasicişti (acţiunea se întinde pe mai mulţi ani, se desfăşoară în mai multe locuri, lucru ce permite prezentarea unor medii diferite şi a unor personaje variate), personajele sunt caractere puternice devorate de pasiuni. De asemenea foloseşte antiteza pentru a sublinia contrastul dintre trecut şi prezent, realitate şi aparenţă , utilizează procedee retorice (declamative, cel mai frecvent procedeu este repetiţia) bazate pe exagerări ale realităţii sau chiar pe viziuni hiperbolice.
Hasdeu are meritul de a fi oferit un model de creaţie a unei drame istorice într-o perioadă în care erau la modă traducerile şi imitaţiile.

Ion Luca Caragiale (1852-l912) este creatorul unui limbaj specific în comedia românească. El diversifică mijloacele de expresie teatrală, construieşte tipologii, situaţii şi momente comice, caractere. Opera sa este o satiră virulentă la adresa societăţii, a imoralităţii politice şi sociale care constituiau principiile vremii sale.
Debutează în 1878 cu O noapte furtunoasă după care apar alte trei piese: Conul Leunida faţă cu Reacţiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului.

Toate comediile sunt inspirate din viaţa burgheziei române de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Caragiale, scriitor clasicist, face o analiză a parvenitismului ca trăsătură tipologică a acelei societăţi. Urmăreşte cu atenţie toate mecanismele acestui fenomen consacrat istoric, realizând o imagine carnavalescă a unui sfârşit de veac.
Scriitorul îşi „recrutează" miticii, caţavencii, damele bune, tipăteştii, jupanii, cetăţenii turmentaţi, din toate mediile sociale, subliniind ideea că toţi se conduc după acelaşi principiu al parvenirii, de la micul negustor al mahalalei la politicianul „capitalei unui judeţ de munte". Dramaturgul critică demagogia, lipsa de cultură şi educaţie, imoralitatea, linguşeala, dar mai ales prostia. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri umane din literatura noastră. El are o intuiţie extraordinară a dualităţii caracterului uman: amprenta dată de categoria sa socială şi cea dată de fondul său sufletesc. Această capacitate intuitivă şi geniul său creator în a reda autenticul uman au dat operei sale rezistenţă în faţa timpului.
Opera lui Caragiale impresionează prin posibilitatea pe care o creează cititorului de a vedea şi a auzi dincolo de text. Scena se lărgeşte şi devine mai vie prin evocarea unor personaje din afara ei (fiul lui Trahanache „studentul", numeroasa familie a lui Pristanda, „mitocanul" Ziţei, cei de la centru de la Bucureşti etc.)

Geniul verbal al marelui dramaturg demonstrează capacitatea extraordinară a cuvântului de a crea o lume. Limbajul comediilor sale exprimă societatea şi pe cei care o compun. Vocabularul, registrul vocii, frazarea diferă de la un personaj la altul.

Consacrata sa formulă „simt enorm şi văd monstruos" ar trebui completată cu „aud excepţional distinctiv", afirmă criticul Pompiliu Constantinescu.
Oralitatea, expresiile şi clişeele comice, numele sugestive, caricaturizante ale personajelor, interferenţa stilurilor sunt câteva dintre procedeele de realizare a comicului de limbaj care l-au consacrat şi impus ca cel mai mare dramaturg al literaturii noastre.

Piesele se remarcă şi prin tehnicile de compoziţie folosite: tehnica amplificării treptate a conflictului (sau tehnica bulgărelui de zăpadă), realizată prin adăugarea unor conflicte secundare, prin crearea de situaţii confuze, prin dezvăluirea parţială a unor evenimente şi tehnica contrapunctului realizată prin intrările repetate ale Cetăţeanului turmentat, prin propunerea Ziţei de a ieşi la „lunion", prin pierderea şi regăsirea scrisorii..

Opera lui Caragiale aparţine integral spiritualităţii noastre şi poate fi considerată cea mai autentică valoare a dramaturgiei româneşti.

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-l918) era cunoscut printre contemporanii săi ca un foarte bun orator. Acest talent îl regăsim în dramaturgia sa de evocare a istoriei Moldovei. Continuând în tradiţia lui Alecsandri şi Hasdeu, Delavrancea aduce un nou suflu în drama romantică. El se impune prin trilogia dramatică a Moldovei, alcătuită din Apus de Soare, Viforul (publicate în 1909) şi Luceafărul (1910).
Piesele sale se caracterizează prin viziune romantică, eroi excepţionali, analiză caracterologică, împletirea scenelor dramatice cu elemente lirice şi prin stilul retoric (monolog, exclamaţii, interogaţii).

Evocă artistic momente din domniile voievozilor Ştefan cel Mare {Apus de Soare), Ştefăniţă Vodă {Viforul) şi Petru Rareş (Luceafărul).

El realizează o galerie de portrete paralele. în viziunea sa puterea (motivul central al trilogiei) apare în trei ipostaze şi este simbolizată prin trei elemente cosmice corespunzătoare titlurilor. Conflictele dramatice gravitează în jurul personalităţii lui Ştefan cel Mare, devenit simbol etic. Evenimentele evocate se întind pe o perioadă de 35 de ani şi reprezintă cea mai zbuciumată perioadă din istoria Moldovei.
În Apus de Soare Delavrancea foloseşte ca fundal, pentru a-l proiecta legendarul erou, perioada ultimilor săi ani de domnie. Bătrân şi bolnav, domnitorul face un ultim act de dreptate prin pedepsirea drastică a boierilor uzurpatori Ulea, Drăgan şi Stavăr, care-i încalcă hotărârile.

Piesa este construită printr-o alternanţă de planuri epice, lirice şi dramatice.
Delavrancea armonizează într-un flux unic elemente ale naraţiunii, meditaţiei lirice şi ale notaţiei realiste. Dramatismul piesei este dat de atmosferă, acţiunea trecând în plan secund. Monologurile ample, dialogurile care curg cu rapiditate ascund emoţii intense.

Sugestia de atmosferă arhaică este dată folosirea elementelor de limbaj popular, a termenilor arhaici, expresiilor sentenţioase şi a formulelor de adresare ceremonioasă.

Viforul prezintă un domnitor despotic, orgolios opus ca structură marelui domnitor. Piesa nu mai are aceeaşi strălucire iar lirismul nu-şi mai are locul.
Luceafărul înfăţişează prima domnie a lui Petru Rareş, o perioadă dramatică din istoria Moldovei pentru că puterea domnitorului a fost uzurpată. Sentimentele patriotice sunt exprimate declarativ iar naraţiunea devine pe alocuri obositoare.
Meritul Iui Delavrancea constă în pledoaria pentru perceperea patriotismului ca dimensiune spirituală a sufletului nostru.

Concluzii

Dramaturgia românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor a constituit prin diversitatea de curente şi tendinţe, prin mijloacele artistice folosite un reper important în evoluţia acestui gen, dar şi un model pentru următoarele generaţii de dramaturgi.

---

Tag-uri: literatura, dacia culturala

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---