Apărut în 1928, este un volum ce cuprinde nouă povestiri. Istorisirile sunt relatate de către un oaspete al hanului.
Totul se petrece într-un timp mitic românesc, iar locul este privilegiat, ocrotitor: Hanul.

Povestirile au structură epico-lirică arătând participarea afectivă a celui care spune evenimentele.

Tehnica povestirilor în ramă transformă pe povestitorii înşişi în personaje ale naraţiunii de cadru. Hanul însuşi devine personaj. La răscruce de drumuri şi de veacuri, hanul adăposteşte pe toţi cei care trag aici şi beau vin în ulcele noi de lut, care mănâncă pui fripţi la ţiglă şi ascultă lăutarii care cântă din strună.
Interesul se concentrează asupra à ®ntâmplărilor neobiÅŸnuite, povestite; cel ce spune încearcă a stârni curiozitatea auditoriului, cine ÅŸtie a spune este lăudat ÅŸi totul este învăluit în mister poetic.

Se observă multiple valenţe ale timpului: o vreme în care s-au petrecut cele povestite şi un timp al ascultării.
„Într-o toamnă aurie am ascultat multe poveşti la Hanu-Ancuţei, dar asta se întâmpla într-o îndepărtată vreme, demult, când..."

Eternitatea şi nemărginirea sunt coordonate ale scrisului sadovenian de o muzicalitate impresionantă, remarcându-se şi arhaisme, şi regionalisme: „soarele auriu străluceşte într-o linişte ca de veacuri".

Întâmplările evocate s-au petrecut „demult" tot pe acele meleaguri.
Hanul este Moldova dintotdeauna, o vârstă de aur, tărâm „îmbelşugat şi înmiresmat". Sadoveanu reînvie o lume patriarhală, arhaică.
Spaţiul şi timpul ar trebui să fie bine precizate, dar la el este o imprecizie deliberată. E un „realism al imaginarului," cum spune N. Manolescu.
Întâmplările povestite sunt plasate într-un timp nedeterminat subliniat de imperfect.
Oralitatea vorbirii, gesturile, dialogurile redau un adevărat ritual. Atmosfera este proprie povestirii, la loc şi la timp de popas.

Comisul Ioniţă de la Drăgăneşti spune Iapa lui Vodă cu caracter umoristic unde numeşte hanul: „cetate cu ziduri groase şi porţi ferecate".
Moş Leunte zodierul spune Balaurul cu caracter fantastic şi el vede la fel „ziduri de cetate şi minune de vin".

Fântâna dintre plopi prezintă pasiunea erotică şi conştiinţa demnităţii umane. Deasupra obstacolelor şi riscurilor iubirea este dăruirea totală, jertfa. Comparaţiile „de parcă ar fi înghiţit o băutură tare", „ca un pojar" relevă tema pasională.
Ancuţa ştia de la mama ei o poveste înfricoşătoare despre Neculai Isac, căpitanul de mazali, dar o uitase.

Neculai, „omul ajuns la cărunţeală," dar care se ţinea drept şi sprinten pe cal, este întrebat de comisul Ioniţă cum şi-a pierdut lumina ochiului drept. El îşi începe confesiunea ca pe o terapie împotriva suferinţei, dar observă că amintirile dureroase au rămas vii. Trecutul este p*elungit în prezent stabilindu-se o legătură afectivă între timpul real şi cel legendar: „iar călăreţul venea înspre noi de demult de pe depărtate tărâmuri". Cu douăzeci şi cinci de ani înainte, într-o toamnă, pe vremea celeilalte Ancuţe, poposise la han. Pe malul unei gârle, a văzut într-o ceată de ţigani o fată de optsprezece ani care îl tulbura profund. El dă câte un argint fetei şi ţiganului bătrân. O întâlneşte a doua zi, pe ţigăncuşa cu fustă roşie, Marga, la fântâna dintre plopi, mulţumindu-i pentru banul ce i l-a dat. El îi promite o scurteică de vulpe şi în drumurile făcute se gândeşte mereu la ea. Obligată să-i atragă pe călătorii bogaţi, fata execută ordinele judelui ţiganilor, Hasanache, dar nobleţea şi sinceritatea tânărului căpitan o impresionează.

El s-a întors înaintea tovarăşilor săi cu o mare sumă de bani după vărsarea de vin, să-i aducă fetei scurteică de vulpe promisă.

Cadrul este romantic, o atmosferă de vrajă pentru întâlnirea erotică. Fata îi spune că ai ei au de gând să-l ademenească în locul tainic de la fântâna dintre plopi şi îl avertizează că vor să îl tâlhărească, să îi ia banii şi calul şi o vor înjunghia, fiindcă i-a trădat, dar nu îi pasă, pentru că l-a îndrăgit. Ţiganii atacă, el trage cu pistolul, sare câinele său Lupei şi scapă cu ochiul drept scos. - Cei din han ies cu făclii, în frunte cu vatmanul Irimia, dar găsesc fata înjunghiată şi aruncată în fântână. Ţiganii aplicaseră legea talionului.
Din ochiul scos sângele îi curge eroului în gură şi el parcă simte gustul sângelui, cel de pe ghizdurile fântânii. Acum singurul lui ochi privea „în neagra fântână a trecutului" şi toţi stau tăcuţi impresionaţi de fantomele reînviate în ochii lor.
Fântâna simbolizează viaţa, moartea şi iubirea, apoi devine fântână a amintirii.
Suferinţa eroului că ea a acceptat să moară pentru el nu se poate alina. Drama se stinge ca fântâna care s-a dărâmat ca toate ale lumii. Pasiunile omeneşti sunt învăluite în aura mitică. Ciclul narativ cuprinde povestirile personajelor strânse la han, în jurul focului.

Descrierea hanului, Ancuţa, ceremonialul vinului şi al mâncării sunt elementele naşterii oricărei povestiri. E o vreme a belşugului şi a armoniei, un timp al răgazului ce lasă oamenilor posibilitatea de a petrece şi a povesti. E o atmosferă stimulatoare pentru povestire şi se creează relaţia ascultător - povestitor. Starea este completată de foc, de vin, un ritual ce duce la o apropiere sufletească: „vremea petrecerilor şi a poveştilor".

Hanu-Ancuţei, tipărit în întregime în 1928, dar început cu şapte ani mai înainte, prin publicarea povestirii Iapa lui Vodă (în Adevărul literar şi artistic), trebuie luat şi citit în întregime, dacă voim să înţelegem arta prozatorului. Căci Hanu-Ancuţei este Decameronul lui Sadoveanu.

Tehnica povestirii în povestire sau a povestirii în ramă (Rahmenerzahlung, cum numesc acest procedeu teoreticienii germani, sau roman a tiroir, cum îi spun francezii) este mult mai veche decât Boccaccio, care o aplica atât de simetric în al său Decameron, şi decât emulul marelui scriitor italian, englezul Chaucer, cu ale sale Canterbury Tales sait Margareta de Navara, care, de asemenea, o foloseşte în Heptameron. Poate fi aflată în cărţile populare, de felul Sindipei (prelucrată de Sadoveanu în Divanul persian) şi în Halima. Formula narativă foarte veche, dar în acelaşi timp foarte nouă, fiindcă o găsim aplicată, în diferite moduri, în cinematografie sau în aşa-numitul teatru epic, tehnica povestirii în ramă are avantajul de a putea transforma pe povestitorii înşişi în personaje ale naraţiunii de cadru. Ea are, totodată, un caracter profund popular. Ignorând-o poate în ordine teoretică, Anton Pann şi Ion Creangă au aplicat-o spontan. Căci ce altceva sunt Povestea vorbei sau O şezătoare la ţară decât nişte povestiri în ramă? Pe de altă parte, Amintirile lui Creangă, privite de aproape, nu sunt decât scurte naraţiuni legate una de alta prin verva povestitorului, personajul lor permanent.
Cunoscând adânc vechile cărţi populare, pe scriitorii apuseni, dar şi pe cei ruşi (pe Turgheniev, îndeosebi, care aplică procedeul amintit în Povestirile unui vânător, traduse măiestrit în limba noastră de creatorul Hanului Ancuţei), atent mai ales la arta de povestitor a unui Neculce sau Creangă, Sadoveanu atinge în această operă a sa o culme a rafinamentului artei cuvântul românesc.

Hanu însuşi devine personaj în povestirea de cadru. Hanu-Ancuţei nu e un han ca toate celelalte. Aşezat la răscruce de drumuri şi de veacuri, Hanu-Ancuţei este o cetate ce adăposteşte pe povestitori şi pe ascultători, cu toţii iubitori de vin din Ţara de Jos, băut din oală nouă de lut roşu. Teatral şi solemn, pentru că din modul cum este notată oralitatea vorbirii putem deduce tonul şi gesturile personajului, comisul Ioniţă, răzeşul cel fudul de la Drăgăneşti, spunea:
„Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo. Şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut în zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici hahar n-aveau din partea hoţilor..."

De aceeaşi părere este şi moş Leunte Zodierul:

„Aşa ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă, aşa vin, în alt loc nu se poate. Nici aşa dulceaţă, aşa voie-bună ş-asemenea ochi negri; eu parcă tot sub ei aş sta până ce mi-a veni vremea să mă duc la limanul cel fără de vifor..."
Lirismul sadovenian, învăluitor transpune adunarea de la han, ca şi întâmplările povestite acolo într-un timp nedeterminat. Hanul reprezintă, în mic, Moldova dintotdeauna, Moldova oamenilor simpli cu obiceiuri arhaice, cu întâmplări, care se perindă după anumite date calendaristice, cu practici săvârşite ritualic. Diferitele Ancuţe care se succed ca stăpâne la han sunt parcă una şi aceeaşi, în ochii generaţiilor de băutori şi povestaşi, însăşi curgerea melodică a propoziţiilor, pe care scriitorul-rapsod le pune în gura povestitorilor, dă impresia de continuitate în valuri fără. sfârşit. Iată un pasaj în care punerea verbelor la imperfect (aşa-numitul imperfect iterativ) sugerează această imagine poetică: -
„Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau unii doborâţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de prin cotloanele hanului.
Ş-atâtea oale au fărmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Şi la focuri, oamenii încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei ori pârpăleau clean şi mreană din Moldova. Iar Ancuţa cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş încolo şi încoace, rumenă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune."

Povestirea care ni se pare că dă, în modul cel mai adecvat, sensul întregului ciclu este Negustor lipscan.

Moldova celor adunaţi la Hanu-Ancuţei este o lume statornică, fericită, întrucât se poate înfrupta din darurile pe care pământul acestei ţări le oferă cu îmbelşugare, refractară, mai ales, la orice înnoiri ale lumii civilizate care i-ar putea-strica liniştea. Invenţiile tehnice sunt privite cu suspiciune: „Cine ştie ce ticăloşenie nemţească a mai fi", mormăie cu îndărătnicie şi cu glas gros ciobanul de pe Rarău, auzind că jupan Dămian Cristişor călătorise cu trenul. Ca cititor în zodii, moş Leunte admite ceasornicele, dar în ruptul capului nu e de acord cu pălăriile la cucoane:
„De ceasornice nu mă mir... dar femeile cu pălării, drept să-ţi spun, mie nu-mi plac".

Cât priveşte alimentaţia, moldovenii cei vechi nu înţelegeau cum nemţii beau bere amară, mănâncă carne fiartă şi cum se pot lipsi de sarmale, de borş, de crap la proţap ori de miel fript tâlhăreşte:

„ - Carne fiartă? se miră căpitanul Isac.
- Vra să zică, urmă mazâlul, pui în ţâglă n-ai văzut?
- Nu prea.
- Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei? -Asta nu.
- Nici sarmale?
-Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap.
- Doamne fereşte şi apără! se cruci moş Leunte.
- Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate astea, nici nu-mi pasă! să rămâie cu trenul lor, şi noi cu Ţara Moldovei."

Nu s-ar putea spune însă că Ţara Moldovei este numaidecât o ţară a fericirii, pentru că, după cum reiese din povestirea lui Costandin Motoc, ciobanul de pe Rarău, boierii asupresc crâncen pe ţărani, iar oamenii, ajutaţi de haiduci, precum Vasile cel Mare, trebuie să-şi facă singuri judeţ, un judeţ al sărmanilor, după pravile nescrise, dar drepte.

Luate fiecare în parte, cele nouă istorisiri care compun Hanu-Ancuţei na spun mare lucru sau spun prea puţin, din punctul de vedere al artei prozatorului. Pentru că nu atât ce se spune în Hanu-Ancuţei este esteticeşte superior, cât mai ales modul cum se spune, felul de a povesti al fiecărui personaj în parte rămânând profund definitoriu.

Numai pentru că veni vorba, comisul Ioniţă povesteşte întâmplarea cu iapa lui vodă. Altminteri, el care „stă stâlp la han, deşi declara că pleacă de îndată, arătând spre calul gata înşeuat, avea de povestit ceva înfricoşător. Şirul povestirilor însă, care decurg în chip natural una dintr-alta, cu o savantă punere în scenă, îl împiedică să plece, până cade şi el, odată eu ceilalţi, doborât de somn şi băutură.
Povestitorul genericului (împrumutăm termenul acesta din limbajul cinematografiei), care e unul dintre oamenii ce stau mai la o parte, pe proţapurile carelor din umbra hanului, ni-l prezintă pe călugărul Gherman de la Durau mai mult ca pe un haiduc păduratic, În aparenţă tăcut, afundat în barba sa stufoasă şi „îndeletnicindu-se" cu oala (mod eufemistic şi protocolar de a spune că bea), călugărul dintr-odată a „slobozit cuvânt":

„Atunci, cu mare dragoste şi plăcere s-a ridicat din colţul lui călugărul cel care venise de la munte şi, cumpănindu-şi oala în dreptul bărbii, a slobozit cuvânt. Până într-acea clipă tăcuse şi se îndeletnicise cu oala şi nici nu-l vedeam din barbă."
Vorbirea lui e presărată cu cuvinte din scripturi. La schitul Durău - zice el - „mă nevoiese cu fraţii mei întru pustietate", ieşind câteodată cu toporul şi cu cuţitul împotriva dihăniilor, „căci noi armă de foc şi sabie nu se cade să purtăm; suntem slujitori cu duhul". Lucrurile mireneşti însă nu-i sunt cu totul străine, judecând după felul cum se adresează Ancuţei: „- îţi mulţămesc, lele Ancuţă, pentru vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu te trudeşti a veni a doua oară."
Ca multe alte personaje din opera sadoveniană, călugărul Gherman are şi el o taină pe care o dă pe faţă în mod indirect, povestind moartea haiducului Haralambie. El era fiul acelui răzvrătit împotriva stăpânirii, şi maică-sa îl închinase mănăstirii, pentru iertarea păcatelor.

Un alt personaj tipic este moş Leunte Zodierul. Se vede cât de colo că moş Leunte arde de nerăbdare să spună o istorie. Politicos însă, invită pe comisul Ioniţă a nu-şi uita cuvântul în legătură cu întâmplarea cea grozavă. Dar moş Leunte are o adevărată mâncărime de limbă, ţine să vorbească numaidecât şi atunci recurge la un şiretlic ce nu dă niciodată greş în captarea auditoriului. Se minunează ipocrit şi teatral de povestirea călugărului şi declară pe un ton potolit că nu şi-a mai simţit „inima ca potârnichea în căngile şoimului" ca acum, decât o dată în viaţa sa, anume atunci când a văzut balaurul.

Se înţelege, adunarea, inclusiv comisul Ioniţă, îi cere, în cor, să spună povestea cu balaurul care înghite pe boierul Năstasă Balomir, hapsânul căruia ultima şi tânăra lui soţie îi venise în sfârşit de hac, cu ajutorul solomonarului.

Ciobanul de pe Rarău reprezintă, în adunarea idilică de la Hanu-Ancuţei, pe cei mulţi şi oropsiţi, oamenii pământului. Portretul, foarte adecvat, este executat în trăsături aspre, puternice, desprins parcă din fabuloasa Dacie preistorică:
„S-a ridicat din tohoarca lui, de la proţap, un om mătăhălos, şi s-a arătat în lumina focului păşind legănat. Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaşte că-i cioban. Se vedea asta însă şi după glugă, după căciula dintr-un berbece, după chimirul lat şi lustruit şi mai ales după cămaşa scorţoasă de spălaturi în zer, purta toiag nalt pe care-l ţinea sus. Şi ochii mititei, abia-i vedeam de sub straşina frunţii şi a sprâncenelor. Avea plete unse cu unt, iar barba-i era rasă cu custură de coasă."

Ciobanul atribuie povestea sa, Judeţ al sărmanilor,, unui prieten al său. însă şi el, ca şi călugărul Gherman, are o taină... De fapt povestea lui este autobiografică, şi asta se vede din modul spunerii, din ton şi gesticulaţie:
„Povestind, ciobanul se aţâţase şi-acum îşi scutura capul şi braţele în rumeneala focului. Glasul îi ieşise din cumpăna obişnuită. Vorbea prea tare, însă, ca şi cum ar fi fost singur".

Fântâna dintre plopi şi Cealaltă Ancuţă sunt două povestiri romantice de dragoste, una privitoare la întâmplarea din tinereţe a căpitanului Isac cu o tânără ţigancă, cea de-a doua referitoare la răpirea unei fete de boier de către feciorul'de răzăşi Todiriţă Catană. Ambele întâmplări au loc în jurul Hanului Ancuţei. Orb sărac şi Istorisirea Zahariei Fântânarul prilejuiesc aducerea în scenă a trei personaje foarte pitoreşti: Orbul e un „calic bătrân", un „ticălos" şi un „nemernic" (conţinutul semantic al cuvintelor e cel vechi).

În tinereţe, făcuse parte dintr-o bandă de cerşetori şi de hoţi, conduşi de un oarecare Ierofei, care a murit. Rătăcind multă vreme prin părţile Chiului (Chiu - denumirea veche a capitalei ucrainene, Kiev), orbul se întorcea acum la locul naşterii sale, sub poalele munţilor Moldovei. „Nemernicul" este însă un Homer autohton. Ştie o mulţime de istorii, pe care le" spune acompaniindu-se la cimpoi. Le spune şi le cântă în schimbul unui hartan de carne friptă şi al unei ulcele de vin acru, cerând cu demnitate, adulmecând alimentele, dar şi caracterele oamenilor cu nările şi urechile. Datina cere să înceapă cu cântecul Mioarei - indiferent de starea de spirit, a adunării - chemând „viers de mâhnire din depărtarea anilor de demult". Melodia Mioriţei îi cuprinde pe toţi: „Ciobanul cel prost de la Rarău, cum şi monahul care se ducea la Sfantu-Haralambie plângeau pe locurile lor fără nici o ruşine".
Orbul povesteşte apoi întâmplarea cu fuga lui Duca-vodă în mazilie, spre Ţara Leşească, tiptil, în mare grabă şi umilinţă. Oprindu-se la o casă şi eerându-i unei femei o oală cu lapte, este întâmpinat cu blesteme, cum scrie şi în cronica lui Neculce:

„- N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni le-a mâncat Duca-vodă, mânca-l-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi."
Iată sursa exactă a lui Sadoveanu: „Şi intrând leşii şi cazacii şi moldovenii, au luat pe Duca-vodă şi pre alţi boieri, pre toţi dezbrăcându-i, i-au lăsat cu pieile goale. Şi s-au întors poghiazul cu dobândă ş-au dus pe Duca-vodă în Ţara Leşască, şi acolo au murit. Şi cându-l duce pe drum, îl puseră într-o sanie cu doi cai, unul albu şi unul murgu, şi cu hamuri de teiu, ca vai de dânsul. Ocări şi sudălmi, de audze cu urechile. Şi agiungându fa Suceava, la un sat anume... (loc gol în manuscrise, n.n.), au poftit puţintel lapte să mănânce. Iar femeia gazdă i-au răspunsu că «n-avem lapte să-ţi dăm, c-au mâncat Duca-vodă vacili din ţară, de-l va mânca viermii iadului cei neadormiţi». (Apud Letopiseţul ţării Moldovei, ediţia îngrijită de Iorgu Iordan, E.P.L., 1955, p 162.)

Comparaţia de texte rămâne excepţional de interesantă asupra modului de documentare la Sadoveanu. Pornind de la o viziune Popular-folclorică, marele prozator împinge istorisirea lui Neculce - îndeajuns de realistă, măcar prin comparaţie - spre mit şi legendă.

în versiunea creatorului Hanu-Ancuţei, Duca-vodă nu este pur si simplu prins de un poghiaz leşesc, pe drumul dintre Focşani şi satul Domneşti, pe când se întorcea dintr-o campanie militară. (Participase, în fruntea unui contingent moldovenesc, lâ asediul Vienei, întreprins de către turci în anul 1083.) Ci, mai înainte de aceasta, este răpit din palat şi din „patul său de argint", de către demonul cu care făcuse legământ, „ca să poată izbândi atâta urgie asupra lumii". „Joimirii" care l-au prădat pe cale mai apoi şi l-au dus cu ei spre Ţara Leşască nu sunt decât trimişii unei justiţii imanente, pentru a-l face să audă blestemele norodului spuse de gura unei bătrâne care - simbolic - devine sub pana scriitorului strămoaşa povestitorului şi cântăreţului-orb de la han:

„În acea noapte a căzut de pe vânt demonul la curtea domnească şi, bătând în geam cu gheara, a dat de ştire lui Vodă să lese în lumea asta toate bogăţiile strânse şi să se gătească de cale pentru drumul cel fără întoarcere.
- A venit vremea, luminate Doamne, să-ţi dai socotelile şi să plăteşti ce-ai iscălit.
Căci el făcuse zdelcă şi pusese iscălitură şi pecete, ca să poată izbândi atâta urgie asupra lumii.

Duca-vodă a îngheţat în patul lui de argint, auzind glasul. După aceea a răsărit ca sub bici şi a răcnit la slujitor să-i înhame telegarii la carate. Astfel a fugit, cu ce averi a putut strânge, până într-un sat din jos. Iar acolo, Liţa Salomia, care adusese de mână pe orb, e o babă cu gura pungă şi privirea ascuţită, cam rea. Se face a se mira de succesul cântăreţului. Nu bea vin pentru că suferă de vătămătură, dar nu se dă îndărăt de la rachiu şi plăcinte moi, pe care le molfăie într-un dinte. Zaharia Fântânarul, „cu capu-i buhos şi barba-i încâlcită", este o personificare a tăcerii pietrificate. Bea şi tace cu îndărătnicie. Face fântâni, dar iubeşte mai mult vinul decât apa. Istorisirea lui - o altă poveste de dragoste dintre fata unui boier şi feciorul unui mazâl, întâmplată pe vremea lui vodă Calimah - este spusă de fapt de Liţa Salomia. Aici tehnica boccaccescă ni se pare suită pe culmea rafinamentului ei. Naraţiunea cu cei doi îndrăgostiţi, fugiţi şi adăpostiţi în coliba lui Zaharia din pădure, se constituie dintr-un dialog. Baba Salomia povesteşte şi abia din când în când scoate, cu cleştele, câte o vorbă din gura lui Zaharia: „Asta-i"1... „Atâta-i".

1. Punctul de inspiraţie al acestei povestiri, cu cei doi îndrăgostiţi fugiţi în codru, se găseşte, de asemenea, în Neculce, într-o formulare mult prea sobră, fără poezie, impresionantă prin conciziune şi prin strecurarea abilă a amănuntului semnificativ absolut trebuitor ficţiunii. E vorba de povestirea XX din O samă de cuvinte:
Odată cu viscolul, l-au ajuns nişte joimiri leşi şi l-au prins, prădându-l de bani. Vestitorul nopţii, fiind de faţă, râdea şi l-au dus cu dânşii.

Găsind în calea lui omături şi troiene, mergea foarte greu şi i-au căzut caii. Atunci a scos din sân trei galbeni, ce-i mai avea ascunşi, şi i-a pus în palma unui ticălos ţăran de rând, pentru o sanie cu oplene ş-o iapă albă, şi cu acea sanie proastă a ajuns Duca-vodă aici la han. Din toată averea de pe lumea asta nu mai avea nimica. Ş-a cerut bătrânei aceleia a noastră o ulcică de lapte de pomană. Iar ea nu-l cunoştea. Şi se tânguia că n-are:

- N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă, n-avem, că ni le-a mâncat Duca-vodă, mânca-l-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi!"
. „Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre o fereastră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Şi s-au ascuns în codru. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce se cheamă Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pe slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pe dânsa au dat-o la călugărie, de-au călugărit-o."
Aşadar, „indiferente în sine", cum spune G. Gălinescu, cele nouă povestiri de la Hanu-Ancuţei se leagă într-un tot unitar, arta prozatrului fiind aceea de a crea personaje-povestitori şi o atmosferă specifică.

După cum am mai afirmat, meşteşugul nu constă neapărat în ce se spune, cât mai ales în modul cum se spune. Acest cum îl formează mişcarea şi comportamentul povestitorilor, care se succed în chipul cel mai natural la cuvânt, dar îl formează, mai ales, vorbirea lor.
După cum s-a observat şi după cum însuşi scriitorul a mărturisit-o adesea, arta lui Sadoveanu se aşază în linia tradiţiei lui Neculce şi Creangă, mai ales prin parfumul vechi şi moldovenesc al cuvântului. Aceasta se poate vedea aproape din fiecare şir şi din" fiecare întorsătură de frază.

Astfel, oprindu-ne mai amănunţit la ultima povestire, Istorisirea lui Zaharia Fântânarul, vom observa atragerea în sfera artei a cuvintelor şi expresiilor populare. Orbul cel sărac ştie istorisiri şi se bucură de simpatia auditoriului. Dar Liţa Salomia nu mai avea astâmpăr, rupându-şi degetele şi muşcându-şi buzele, contrariată de atenţia care se dă unui „ticălos", şi îşi dă cu părerea, în doi peri:
„- Iacă, astfel trăiesc unii fără grijă, măcar că-s nişte nevolnici. Umblă duşi de mână de alţii, că ei singuri nu-s vrednici să calce doi paşi; şi pe unde ajung spun nişte minciuni, de stă lumea şi se uită la dânşii cu gura căscată."

Liţa Salomia, baba cea ascuţită la limbă, se caracterizează singură prin modul cum vorbeşte, fără cea mai mică intervenţie din partea povestitorului. Ca mai bătrână în adunare, ea se exprimă prin pluralul demnităţii, dar se umple de năduf când vede că orbul Ie întorcea şi le sucea ca să se plece o lume către dânsul:
„- Asta ştiu eu că-i adevărată (povestea despre Duca-vodă), că nici noi nu suntem de ieri, de alaltăieri, ş-am auzit şi ştim destule; dar toate ale lui n-aţi auzit dumneavoastră cum le întorcea şi le sucea, ca să se plece o lume către dânsul? Parcă ce-i bun un hârb? Nu-i bun de nimica. Aşa că eu una m-am umplut de năduf auzind şi mai ales văzând."

Impresia de oralitate şi de mişcare scenică a personajului se realizează, simultan, din cuvinte auzite în vorbirea regională curentă: asta, ş-am (în loc de şi-am), nimica, dar mai ales din expresii verbale: le întorcea, le sucea, să se plece... către, m-am umplut de năduf; şi din construcţii eliptice: toate ale lui, o lume (substantivul nearticulat), auzind, văzând (lipsa complementului direct), parcă (la) ce-i bun un hârb? (introducerea fără la a subordonatei cerute de adverbul predicativ parcă). Fiind bolnavă de vătămătură, baba se apără de (=respinge) ulcica pe care i-o întindea răzăşul:

„Îţi foarte mulţămesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnavă de vătămătură, nu pot suferi în gură nici o picătură de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta ş-o plăcintă dintre acelea, care-i mai molcuţă, cinstite comise, căci nu mai am dinţi ca de demult - şi ca în vremea tinereţii nu mai pot muşca. Bună plăcintă, n-am ce zice, aşa le fac şi eu. Acuma tot aş îndrăzni să iau măcar în vârful buzelor oleacă de vin, mai ales că nu-i de cel vechi. Spune, bădica Zaharia, întâmplarea de la poiana lui Vlădica Sas."

Ceremonioasă, aproape ritualică, scena se poate juca perfect de către o actriţă care ar putea ghici mima şi pantomima, fără indicaţii regizorale, numai din inflexiunile limbii. Retranscriem textul şi, pentru o mai bună înţelegere a lui, punem de la noi indicaţiile scenice:

LIŢA SALOMIA [închinându-se ceremonios în faţa comisului Ioniţă, care-i întinde oala cu vin]: „Îţi foarte mulţămesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnavă de vătămătură, nu pot suferi în gură nici o picătură de vin. [Cu un anumit înţeles, echivoc, pentru ce nu se ştie exact de ce nu bea vin: e într-adevăr bolnavă ori din fire nu-i place vinul?] Nu beau decât rachiu." [Îndrăznind; gest cu ochii înspre plăcinte]: „Pot gusta ş-o plăcintă dintre acelea." [Autoironică, subînţelegând zicala „Baba bătrână nu se teme de plăcinta moale"] Care-i mai molcuţă, cinstite comise, căci nu mai am dinţi ca de demult [Complice, faţă de comisul care e cam de aceeaşi vârstă] şi ca în vremea tinereţii nu mai pot muşca. [Muşcă din plăcintă.] Bună plăcintă, n-am ce zice: aşa le fac şi eu. [Gest spre oala cu vin.] „Acuma parca tot aş îndrăzni să iau măcar în vârful buzelor oleacă de vin, mai ales că nu-i de cel vechi. [Se întoarce spre Zaharia Fântânarul] „Spune, bădica Zaharia, întâmplarea de la poiana lui Vlădica Sas."

Aşadar, personajul se realizează caracterologic prin comportament, prin gesturi şi prin limbaj, prin „creaţie", după expresia lui Ibrăileanu. Ca şi la Creangă, la Sadoveanu „creaţia" predomină.

Se cuvine totuşi .să operăm o diferenţiere a funcţiei stilistice a limbajului - atât al personajelor, cât şi al povestitorului - la Sadoveanu, faţă de Creangă, oricâtă asemănare ar exista între aceşti doi mari prozatori.

Spre deosebire de eroii lui Creangă, oamenii lui Sadoveanu -şi cei din Hanu-Ancuţei îndeosebi - sunt mai gravi şi mai ceremonioşi. Aceasta se poate deduce, de asemenea, din modul lor de a vorbi. Aşa este comisul Ioniţă, călugărul Gherman, moş Leunte Zodierul, căpitanul Neculai Isac, negustorul lipscan, orbul cel sărac, chiar Liţa Salomia şi Ancuţa însăşi. Excepţie fac, poate, numai ciobanul cel mânios de pe Rarău şi Zaharia Fântânarul, cel aşa de tăcut din fire, mulţumindu-se cu câteva vorbe mormăite: ,Aşa-i! Atâta-i!" Iată un pasaj - scos din aceeaşi ultimă povestire de la Hanu-Ancuţei - unde, cu multă cumpăneală, povestitorul caută a tempera, în vorbe curtenitoare şi ceremonioase, supărarea Liţei Salomia: „Mătuşă Salomia, tare te rog: nu te supăra. Dumneata nu cunoşti cum îi lumea? Ai fost femeie frumoasă în zilele dumitale ş-ai purtat la gât mărgărintar, cum spunea moş Costandin. Apoi de ce-ţi ieşeau bărbaţii în preajmă, arătându-şi dinţii şi măgulindu-te? Iar la alte femei nu se uitau, că nu erau ca dumneata. Astfel şi lumea asta de aici, adunată la lucrarea care se vede, are plăcere s-asculte istorisiri, şi cine le spune mai frumos acela are laudă mai mare. Bătrânul acela-i orb şi ticălos, dar ştie să spuie şi să cânte, având dar de la Dumnezeu. Asemenea dacă te bucuri de o floare că-i luminată şi are mireasmă, nu te poţi supăra pe cea care-i mohorâtă şi fără miros, căci nu-i ea vinovată".

Iată dar, chiar aici exprimată, arta poetică a lui Sadoveanu: darul de povestitor vine de la Dumnezeu!

Populară, desigur, vorbirea personajului - căci şi povestitorul genericului în Hanu-Ancuţei este tot un personaj -are un aer oarecum de circumstanţă, sărbătoresc. El nu foloseşte cuvântul cel mai obişnuit, de aceea spune că Liţa Salomia, fiind frumoasă, în tinereţe, purta la gât mărgărintar, şi bărbaţii îi ieşeau în preajmă arătându-şi dinţii, mod curtenitor de a te referi la trecutul unei femei. Lumea de la han e adunată la o lucrare care se vede şi are plăcere să asculte istorisiri. Cine le spune frumos are laudă. Baba nu trebuie să fie supărată pe succesul orbului, care are dar de la Dumnezeu (numele popular al talentului) să spuie şi să cânte, în cele din urmă, sfătoşenia, cu iz de carte veche, a povestitorului se răsuceşte în ironie, politicoasă, exprimată printr-o comparaţie răsturnată şi plină de tâlc: „Asemenea dacă te bucuri de o floare că-i luminată şi are mireasmă, nu te poţi supăra pe cea care-i mohorâtă şi fără miros, căci nu-i ea vinovată".

În timp ce vorbirea lui Creangă - care nici el nu transcrie, copiind, limbajul ţărănesc, pentru că atunci n-ar putea să fie artă - dă o puternică impresie de viaţă curentă, aceea a lui Sadoveanu şi a eroilor săi ne apare mai „stilizată" - cum spune Tudor Vianu - „la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturgiilor". Aceasta se potriveşte întru totul lirismului sadovenian, în deosebire de jovialitatea şi verva nesecată a povestitorului humuleştean. Tot atât de popular şi de vechi ca şi Creangă, Sadoveanu este, totodată, mai „modern". Lirismul său proiectează realitatea în „viziune", o „esenţializează" şi, orice s-ar spune, se poate observa contemporaneitatea lui cu descoperirile simbolismului. Hanu-Ancuţei, cu poveştile şi povestitorii lui, situate înţr-un timp şi într-un spaţiu nedeterminate, este parcă învăluit într-o ceaţă de taină, prin notarea savantă a „corespondenţelor" dintre viaţa umană şi natură.

Finalul ultimei povestiri înfăşoară această lume într-un mister poetic. Notaţiile acustice, mai ales, sunt deosebit de sugestive. „La ceas târziu, când Cloşca cu pui trecuse de crucea nopţii, focul se stingea, oamenii închinau către pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfinţeau ochii." Din dosul hanului s-a auzit atunci nechezatul ascuţit şi nefiresc al iepei celei slabe a comisului Ioniţă. Liţa Salomia şopteşte: „Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul l-a adulmecat, dând strigăt." După aceea, baba stupeşte de trei ori în spuză şi-şi face cruce. „Îl simţise şi hanul - notează povestitorul -, căci se înfiora prelung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră şi, cu toţii privindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile.

---

Tag-uri: povestire

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---