GENEZA ROMANULUI. REALITATE Åžl FICÅ¢IUNE:

• romanul se bazează pe unele aspecte ale experienţei de viaţă a adolescentului G. Călinescu, mărturisite de el însuşi: „Copil fiind, am cunoscut în mediul familial o fată cu mult mai în vârstă decât mine şi care îmi era rudă. Nimic de, ordin afectiv n-a putut să se ivească nici dintr-o parte, nici din alta; nici nu ştiam că există dragostea. Acea Otilie, căci aşa se numea, îmi inspira respect, pentru că îmi dăduse o carte de lectură în limba germană, cu frumoase ilustraţii. Cred că urmase un institut străin... [...] Ori de câte ori admiraţia mea a înregistrat o fiinţă feminină, în ea era un minimum d e Otilia.";
• „Enigma Otiliei" traduce, în acelaşi timp, un spirit ascuţit al observaţiei realiste a mediilor sociale, a figurilor umane, a detaliilor spaţiale, în sensul romanului obiectiv de factură balzaciană, al cărui adept declarat G. Călinescu era; cum observa Gheorghe Glodeanu, romanul călinescian este o amplă frescă a mediilor sociale de la începutul secolului XX:: „Atenta observaţie a socialului, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului, observarea umanităţii sub latură morală, fresca Bucureştiului de dinainte de Primul Război Mondial, naraţiunea la persoana a treia şi menţinerea naratorului omniscient constituie trăsături predilecte ale romanului de tip balzacian, asimilate si de G. Călinescu".

• scriitorul însuşi teoretizează tipologia personajelor, de fapt propriul act de creaţie, motivându-şi alegerea şi structurarea personajelor în şase tipuri de personaje reprezentative: „1. Istoria tânărului care vrea să pătrundă cu orice chip în viaţă, subordonând toate afecţiunile acestei pasiuni: ambiţiosul plat, comun. 2. Istoria ambiţiosului idealist, în stare de toate înfrângerile pentru glorie, putând oscila între ratare grandilocventă şi geniul posac. 3. Istoria femeii nesatisfăcute, căzând la maturitate în dezordinea pasiunii romantice. 4. Istoria bărbatului matur, plictisit de căsnicie, distrugându-şi viaţa şi familia în experienţe erotice tardive. 5. Istoria bărbatului sau a femeii care, neizbutiţi ei înşişi în viaţă, îşi revarsă energiile asupra copiilor, devenind personaje odioase pentru alţii şi apăsătoare pentru propria progenitură. 6. Istoria incapacităţii de adaptare, cate nu duce la lirism ca în nuvelistica noastră, ci la invidie." („Câteva cuvinte despre roman", 1938); parţial, cu adaptări la acţiunea romanului, această tipologie este reprezentată în „Enigma Otiliei".

TIPOLOGIA ROMANULUI:

• după tematică:
- roman social de inspiraţie citadină, care creează o frescă a societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea; tema principală este istoria unei moşteniri, secundare fiind tema orfanului, cea a paternităţii eşuate sau cea a mediilor periferice;
- roman de familie (prezintă aspecte ale vieţii familiilor Giurgiuveanu şi Tulea); - roman de dragoste (prezintă dragostea ingenuă, romantică, a personajelor principale, Felix şi Otilia);
- roman al formării intelectuale (a lui Felix Sima);
• după perspectiva narativă: roman obiectiv de factură balzaciană, prin obiectivitatea observaţiei realiste, veridicitatea reperelor spaţiale şi temporale, tehnica detaliului semnificativ;
• după curentul literar în care se încadrează: roman realist;
• după amploarea epică: roman-frescă; oferă o imagine panoramică asupra vieţii bucureştene la început de secol douăzeci.

CONSTRUCÅ¢IA SCENARIULUI NARATIV:

• narator obiectiv, omniscient şi omniprezent; relatarea se face pe un ton neutru şi impersonal, fără intervenţii în acţiune şi fără opinii personale;
• perspectiva narativă este „dindărăt", dar autorul utilizează de fapt o focalizare progresivă, de la focalizarea zero, prin prezentarea riguroasă şi detaliată a reperelor spaţiale şi temporale ale acţiunii (descrierea străzii Antim, a interioarelor, a detaliilor arhitectonice etc), la focalizarea internă şi, pe alocuri, la focalizarea externă, prin toate acestea autorul oferind imaginea completă a unei lumi; pentru relevarea trăsăturilor personajului central, Otilia, se foloseşte focalizarea multiplă, reflectarea în mai multe oglinzi, proiecţia imaginii acesteia în conştiinţa celorlalte personaje, devenite astfel personaje-reflector;

• relaţiile spaţiale: în romanul de factură balzaciană, atenţia naratorului se concentrează asupra reperelor spaţiale, prin redarea amănunţită, în chip cinematografic, a detaliilor, textul dobândind aspectul de construcţie arhitectonică masivă, cu elemente de simetrie; descrierea străzii de la începutul romanului este conturată precis, în linii clasice; descrierea exterioarelor este minuţioasă, conturând imaginea de ansamblu a unei „străzi italice" degradate, nereuşite; stilul casei este eterogen, un amestec înpărcat de mai multe influenţe arhitectonice; „ciubucăria, ridiculă prin grandoare", exprimă lipsa de gust estetic, dar şi lucrul uşor deteriorabil, ruina avansată, umezeala ce se instaurează definitiv şi „umfla lemnăria"; imaginea generală este de „caricatură în moloz a unei străzi italice", semnificativă pentru personajele care o locuiesc şi care îşi află destinul în acest cadru de referinţă; în aceeaşi viziune, a detaliului semnificativ pentru definirea personajului, este privită şi casa lui Leunida Pascalopol, aflată pe Calea Victoriei, nu departe de Biserica Albă;

• timpul este linear, existând de regulă o coincidenţă între timpul evenimentelor şi timpul discursului; în prezentarea cronologică a evenimentelor, naratorul face pauze descriptive, prezentând peisaje, portrete, obiecte etc; din complexitatea relaţiilor spaţiale şi temporale rezultă particularităţile compoziţionale ale romanului, privitoare la incipit, final, elemente de înlănţuire şi de alternanţă a secvenţelor narative, coerenţa, relaţiile de simetrie; -
• incipitul, gradat, cu evoluţie lentă, fixează cu precizie timpul şi spaţiul acţiunii („într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim [...]."), inaugurând, în roman, tehnica descriptivă predilectă la G. Călinescu, a decorurilor patinate de timp, a detaliilor dense, puse sub lupă şi analizate cu multiple conotatii; treptat, în cadrul observaţiei de tip realist sunt cuprinse noi spaţii şi noi personaje, cu sugestii pentru conflictul care urmează;
• finalul reia, simetric, imaginea străzii Antim, revăzută după mulţi ani de Felix Sima; romanul „Enigma Otiliei", numit în intenţia scriitorului şi „Părinţii Otiliei", este o scriere ciclică, pornind dintr-un punct iniţial pentru a se opri exact în locul de plecare, în strada Antim, însă pe o altă buclă temporală; este un final închis, care comunică destinul personajelor implicate în conflictul principal: Stanică Raţiu s-a despărţit de Olimpia şi s-a căsătorit cu Georgeta, devenind un om de mare influenţă; Pascalopol s-a căsătorit cu Otilia, dar, om de un bun gust şi de bună credinţă, îi redă libertatea; Felix îşi împlineşte cariera, devenind medic „de succes", iar amintirea străzii unde odinioară moş Costache Giurgiuveanu îi spunea ezitant „- Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...", acum părăsită, după tragerea cortinei, îi revine obsedant în minte;
• acţiunea se desfăşoară pe două planuri narative: destinul tânărului Felix Sima, incluzând şi povestea lui de dragoste cu Otilia Mărculescu; istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu; există o alternanţă a planurilor narative, care îmbină, contrapunctic, atenţia asupra celor două personaje principale, Felix şi Otilia, cu lupta pentru dobândirea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu;
• relaţiile de simetrie se exprimă printr-o anume ciclicitate specifică scrierilor realiste, bazate pe relevarea unor destine repetabile, tipice; există o simetrie a textului, care începe şi se încheie cu imaginea străzii Antim, dar şi a casei lui Costache Giurgiuveanu, enigmatică în final, tristă, peste care s-a aşternut definitiv patina timpului; locurile rămân, numai personajele care le populau dispar, confirmându-se premoniţia involuntară a lui Costache Giurgiuveanu de la începutul romanului: „Aici nu stă nimeni!"; circularitatea romanului este perfectă: ciclul temporal s-a terminat pentru o serie de personaje, în vreme ce pentru altele a constituit afirmarea lor temporară.

PERSONAJELE:

• romanul cuprinde un număr însemnat de personaje, prin care se dă veridicitate unui anumit mediu social;
• personaje principale: Otilia Mărculescu, Felix Sima, Costache Giurgiuveanu, Leunida Pascalopol, Aglae Tulea, Stanică Raţiu;
• personaje secundare: Simion Tulea, soţul Aglaei, Olimpia, Aurica şi Titi, copiii acesteia; Georgeta, femeia de lume, studentul Weissmann, colegul lui Felix, doctorul Vasiliad;
• tipologia personajelor: personajele principale ale romanului se încadrează, în bună măsură, tiparelor caracterologice teoretizate de G. Călinescu:
- Felix Sima este tânărul onest care îşi caută, cu insistenţă, un drum în viaţă;
- Stanică Raţiu e arivistul ambiţios şi plat, folosind toate mijloacele pentru parvenire;
- Pascalopol este bărbatul matur, care îşi îndreaptă cu multă discreţie şi cu rafinament afecţiunea tardivă către Otilia;
- Aglae Tulea, „baba absolută", se subordonează cel mai bine rolului predestinat, revărsându-şi energiile neconsumate asupra propriilor odrasle, devenind „odioase pentru alţii şi apăsătoare pentru propria progenitură";
- Costache Giurgiuveanu este prin excelenţă tipul avarului, ceva mai umanizat decât cele clasice, de felul balzacianului Gobseck;
- Otilia, personaj greu de clasificat, tocmai enigma personalităţii ei, misterul feminin, fiind tema dominantă a romanului, sugerată şi de titlul acestuia;
• tipologia personajelor secundare: nebunul, reprezentat de Simion Tulea, Georgeta, amanta, Aurica, fata bătrână, invidioasă, Weissmann, doctorul.

ASPECTE STILISTICE:

• stilul lui G. Călinescu se remarcă, între altele, prin: - tehnica detaliului, ca efect al „oglindirii" ca metodă de creaţie, preluată din romanul de tip balzacian, oferă un volum apreciabil de informaţii, prin care se accentuează caracterul verosimil al lumii create şi se definesc, extrem de sugestiv, personajele, în mod indirect, prin mediul de viaţă, prin obiecte preferate, prin amenajarea interioarelor etc;
- arta portretului, cultivată de scriitor cu rafinament, prin corelaţie deplină între detaliul fizic şi trăsăturile de caracter ale personajelor, portrete memorabile fiind cele realizate lui Costache Giurgiuveanu, Aglaei Tulea, Otiliei etc;
- asumarea rolului de narator total, care interpretează „singur toate rolurile, vorbind în numele tuturor personajelor" (Nicolae Manolescu).

Eseu argumentativ

Scrie un eseu argumentativ, de 2-3 pagini, despre trăsături ale romanului, ilustrate într-o operă literară care-i aparţine lui G. Călinescu, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie: „Atenta observaţie a socialului, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, observarea umanităţii sub latură morală, fresca Bucurestiului de dinainte de Primul Război Mondial, naraţiunea la persoana a treia şi menţinerea naratorului omniscient constituie trăsături predilecte ale romanului de tip balzacian, asimilate de G. Călinescu. "(Gheorghe Glodeanu, „Poetica romanului românesc interbelic")

Citatul prezentat, din „Poetica romanului românesc interbelic", de Gheorghe Glodeanu, face referire indirectă la romanul „Enigma Otiliei", singurul din creaţia Iu G. Călinescu ce justifica principalele aspecte menţionate de criticul literar, cel puţin acela că prezintă „fresca Bucurestiului de dinainte de Primul Război Mondial".
În dezvoltarea acestui eseu argumentativ, pornim de ipoteza că Gheorghe Glodeanu face o aserţiune critică validă, întemeiată pe caracteristicile definitorii ale romanului „Enigma Otiliei", pe care o vom susţine în continuare prin argumente referitoare la tipologia romanului, la construcţia scenariului narativ, la ilustrarea unor caractere bine individualizate, la tehnica detaliului şi la arta portretului, în care scriitorul a excelat.

Aşadar, după tematică, „Enigma Otiliei" (1938) este un roman social de inspiraţie citadină, care creează o frescă a societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea, tema principală fiind istoria unei moşteniri, iar cele secundare tema orfanului, cea a paternităţii eşuate şi cea a zugrăvirii mediilor periferice, într-o lume bucureşteană de la începutul secolului douăzeci/aflată sub influenţa covârşitoare a banului. „Zeul la care se închină toţi este banul", spunea Balzac, şi în ordinea socială acest lucru este defectul de caracter al majorităţii personajelor. De asemenea, banul constituie o motivaţie determinantă pentru acţiunile proprii şi, pentru unele dintre ele, cauză a extincţiei finale. În cazul lui Costache Giurgiuveanu, manifestarea sentimentului de paternitate faţă de Otilia Mărcuîescu este înfrântă de reticenţa de a pune averea pe numele ei. Moş Costache moare fără a mai apuca sa o apere pe Otilia de sărăcie, înscri-indu-se în tipologia generală a indivizilor obsedaţi de patima banilor, dar pedepsiţi de soartă pentru lăcomia şi trufia inerente acesteia. Ideea de paternitate apare şi în cazul moşierului Pascalopol, care nu se decide însă dacă o iubeşte parental pe Otilia sau ca un bărbat autentic. Relaţia fraternă dintre Aglae şi Costache se degradează tot din perspectiva moştenirii pe care trebuie să o primească tânăra fată. Pentru Stanică Raţiu, ideea de paternitate este demagogică, el limitându-se la discursuri despre familie, ţinute în orice împrejurare, cele mai multe izvorâte din intenţia de a obţine bani prin orice mijloace şi de a parveni cu orice preţ.

Totodată, „Enigma Otiliei" este un roman de familie, fiindcă prezintă aspecte ale vieţii familiilor Giurgiuveanu şi Tulea, angajate în lupta ascunsă ori făţişă pentru dobândirea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu. E, în acelaşi timp, un roman de dragoste, întrucât prezintă dragostea ingenuă, romantică, a personajelor principale, Felix şi Otilia, şi un roman al formării (Bildungsroman), urmărind, până la un punct, devenirea profesională a lui Felix.

Scriitorul manifestă atenţie şi rigoare clasică în construcţia structurii narative, care păstrează trăsăturile de bază ale romanului balzacian: naratorul este obiectiv, omniscient şi omniprezent; relatarea se face pe un ton neutru şi impersonal, fără intervenţii în acţiune şi fără opinii personale; perspectiva narativă este „dindărăt", dar autorul foloseşte de fapt o focalizare progresivă, de la focalizarea zero, prin prezentarea riguroasă şi detaliată a reperelor spaţiale şi temporale ale acţiunii (descrierea străzii Antim, a interioarelor, a detaliilor arhitectonice etc), la focalizarea internă şi, pe alocuri, ia focalizarea externă, prin toate acestea autorul oferind imaginea completă a unei lumi. Pentru relevarea trăsăturilor personajului central, Otilia, se foloseşte focalizarea multiplă, reflectarea în mai multe oglinzi, proiecţia imaginii acesteia în conştiinţa celorlalte personaje, devenite astfelpersonaje-reflector.

În romanul de factură balzaciană, atenţia naratorului se concentrează asupra reperelor spaţiale, prin redarea amănunţită, în chip cinematografic, a detaliilor. Astfel, textul dobândeşte aspectul de construcţie arhitectonică masivă, cu elemente de simetrie. Descrierea străzii de la începutul romanului este conturată precis, în linii clasice: „În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă şi aproape nici ung nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice." Descrierea exterioarelor este minuţioasă, conturând imaginea de ansamblu a unei „străzi italice" degradate, nereuşite.

În desfăşurarea acţiunii, timpul este linear, existând de regulă o coincidenţă între timpul evenimentelor şi timpul discursului. în prezentarea cronologică a evenimentelor, naratorul face pauze descriptive, prezentând peisaje, portrete, obiecte etc. Din complexitatea relaţiilor spaţiale şi temporale rezultă particularităţile compoziţionale ale romanului, privitoare la incipit, final, elemente de înlănţuire şi de alternanţă a secvenţelor narative, coerenţă, relaţiile de simetrie. Incipitul, gradat, cu evoluţie lentă, fixează cu precizie timpul şi spaţiul acţiunii („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim [...]."), inaugurând, în roman, tehnica descriptivă predilectă la G. Calinescu, a decorurilor patinate de timp, a detaliilor dense, puse sub lupă şi analizate cu multiple conotaţii. Treptat, în cadrul observaţiei de tip realist sunt cuprinse noi spaţii şi noi personaje, cu sugestii pentru conflictul care urmează.

Finalul reia, simetric, imaginea străzii Antim, revăzută după mulţi ani de Felix Sima; romanul „Enigma Otiliei", numit în intenţia scriitorului şi „Părinţii Otiliei", este o scriere ciclică, pornind dintr-un punct iniţial pentru a se opri exact în locul de plecare, în strada Antim, însă pe o altă buclă temporală; este un final închis, care comunică destinul personajelor implicate în conflictul principal: Stanică Raţiu se desparte de Olimpia şi se căsătoreşte cu Georgeta, devenind un om de mare influenţă, Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia, dar, om de bun gust şi de bună credinţă, îi redă libertatea, Felix îşi împlineşte cariera, devenind medic „de succes", iar amintirea străzii unde odinioară moş Costache Giurgiuve,anu îi spunea ezitant „- Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...", acum părăsită, după tragerea cortinei, îi revine obsedant în minte.

În acest scenariu narativ complex, G. Calinescu aşază o tipologie caracterială bine conturată, cu punct de plecare declarat în opera literară a lui Balzac, pentru care scriitorul român a manifestat o constantă admiraţie. G. Calinescu consideră, în studiul „Câteva cuvinte despre roman" (1938), că o astfel de scriere dobândeşte „o înaltă semnificaţie umană", transformându-se din „document istoric" în „document fictiv", dacă aşază la temelie o viziune caracterologică fundamentală, reflectată în tipologia personajelor, întrucât „subiecte de roman nu sunt decât puţine", tipologia personajelor, „lista acestora se poate întocmi dinainte", G. Calinescu teoretizându-şi astfel propriul act de creaţie şi motivându-şi alegerea şi structurarea personajelor.

Că însuşi G. Calinescu a respectat reţetele proprii rămâne de discutat. Personajele principale ale romanului se încadrează totuşi, în bună măsură, în aceste tipare caracterologice: Felix Sima este tânărul onest care îşi caută, cu destulă insistenţă, un drum în viaţă. Stanică Raţiu e arivistul ambiţios şi plat, folosind toate mijloacele pentru parvenire, Pascalopol este „bărbatul matur", care îşi îndreaptă cu multă discreţie şi cu rafinament afecţiunea tardivă către Otilia. Aglae Tulea, „baba absolută", se subordonează cel mai bine rolului predestinat, revărsându-şi energiile neconsumate asupra propriilor odrasle, devenind, în adevăr, „odioase pentru alţii şi apăsătoare pentru propria progenitură". Costache Giurgiuveanu, greu încadrabil în schema de mai sus, este prin excelenţă tipul avarului, ceva mai umanizat decât cele clasice, de felul balzacianului Gobseck, iar Otilia este destul de dificil de clasificat, tocmai enigma personalităţii ei fiind tema dominantă a romanului, sugerată şi de titlul acestuia.

Stilul lui G. Calinescu, particular, inconfundabil, justifică, în chip de concluzie, ceea ce în citatul menţionat se numea „gustul detaliului". Tehnica detaliului, ca efect al „oglindirii", metodă de creaţie preluată din romanul de tip balzacian, oferă un volum apreciabil de informaţii, prin care se accentuează caracterul verosimil al lumii create şi se definesc, extrem de sugestiv, personajele, în mod indirect, prin mediul de viaţă, prin obiecte preferate, prin amenajarea interioarelor. Arta portretului este, de asemenea, cultivată de scriitor cu rafinament, prin corelaţie deplină între detaliul fizic şi trăsăturile de caracter ale personajelor. G. Călinescu îşi asumă astfel rolul de narator total, care interpretează „singur toate rolurile, vorbind în numele tuturor personajelor" (Nicolae Manolescu). Îşi asumă, cu alte cuvinte, vocaţia demiurgică a scriitorului balzacian.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---