FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 5,803
Votes: 3
Fame Riser
          
Fame Rank
6
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Fisa de lectura - Baltagul de Mihail Sadoveanu - Date despre autor

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   drama   opera literara   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   personaje   gramatica   istorie   comunicare   caracterizare   filozofie   prozator   opera   balada   genul epic   naratiune   genul epic in proza   roman subiectiv   procedeu stilistic   autor   pastel   dramaturg   genul dramatic   povestire  

All Tags

Famous Forum

 

Fisa de lectura - Baltagul de Mihail Sadoveanu - Date despre autor

 Q:   Intreaba despre Fisa de lectura - Baltagul de Mihail Sadoveanu - Date despre autor       
Fisa de lectura - Baltagul de Mihail Sadoveanu - Date despre autor În 1880, la 5 noiembrie se naşte Mihail Sadoveanu la Paşcani, ca fiu al lui Alexandru Sadoveanu, avocat de origine oltenească, şi al Profirei Ursaki, fiică de răzeş din satul Verşeni. Face şcoala primară în satul său natal, gimnaziul Alecu Donici în Fălticeni, apoi Liceul Naţional în Iaşi şi ultima treaptă Facultatea de Drept din Bucureşti. Se reîntoarce în satul natal şi se căsătoreşte cu Ecaterina Bălu.

În 1904, apar la Editura Minerva primele "patru volume: Povestiri, între care Moartea, Cântecul de dragoste etc, Şoimii, Dureri înăbuşite şi Crâşma lui Moş Precu.

În 1906, colaborează la Convorbiri Literare cu povestirea Păcatul boieresc. În 1908, apar v olumele: O istorie de demult, Duduia Margareta şi Oameni şi locuri. După ce preia conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, în 1910, scoate volumul Povestiri de sară. În 1915, apare Neamul Şoimăreştilor, iar în 1916, volumul cu peste 30 de povestiri Foi de toamnă. În 1928, apare Hanu-Ancuţei, capodoperă a literaturii sadoveniene, iar Fraţii Jderi apare în trei ani diferiţi: primul -Ucenicia lui lonuţ în 1935, al doilea -Izvorul Alb în 1936 şi ultimul - Oamenii Măriei Sale în 1942. În 1961, se stinge din viaţă la 19 octombrie în locuinţa sa.

Tematică — Rezumat

Romanul ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al tradiţiilor şi specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii.

Acţiunea romanului este simplă, subiectul având un singur fir epic, şi anume drumul parcurs de Vitoria Lipan în căutarea soţului său, Nechifor. Nechifor plecase la Dorna pentru a cumpăra o turmă de oi, dar din păcate nu se întorsese la timp, fapt ce a determinat-o pe soţia sa să se îngrijoreze. Frământându-se din ce în ce mai mult cu trecerea timpului, Vitoria crede că are primul semn rău, în momentul în care îl visează pe Nechifor Lipan călare cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape; al doilea este cel al cocoşului, care se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă, acesta fiind un semn de plecare. Pentru a se linişti, Vitoria s-a dus la preotul Dănilă, care i-a făcut o scrisoare către fiul ei, Gheorghiţă, prin care îl chema acasă. Apoi, a vizitat-o şi pe baba Maranda, vrăjitoarea satului, care i-a spus că soţul ei este ţinut de farmecele unei femei.
După trecerea sărbătorilor, ea se hotărăşte să se ducă împreună cu Gheorghiţă la mănăstire la Piatra, pentru a se ruga sfintei Ana. Părintele arhimandrit Visarion, stareţul, după ce îi ascultă necazul, o sfătui să meargă la prefectură.

Astfel s-a dus la prefect, dar nefiind mulţumită de răspunsul acestuia, s-a hotărât să pornească în căutarea soţului ei împreună cu Gheorghiţă. După ce o trimise pe fata ei, Minodora, la mănăstire, lăsă gospqdăria în grija argatului, îi comandă baltag nou fiului ei, făcu rost de bani şi porniră la drum.

Până la Călugăreni au fost însoţiţi de domnul David, unde nevasta acestuia şi-a amintit că soţul ei nu trecuse pe acolo de vreo câteva luni. În sat la Fărcaşa, cineva îşi amintise că Nechifor trecuse pe acolo, dar acu ceva timp. Ajungând la Borca, sătenii i-au abătut din cale pe Vitoria şi Gheorghiţă ca să participe la o cumetrie, iar la Cruci cei doi au fost nevoiţi să rămână la o nuntă. La Vatra Dornei, Vitoria află că în luna noiembrie soţul ei cumpărase trei sute de oi şi pornise împreună cu doi munteni.

Reface drumul soţului ei prin Borca, Sabasa şi Stânişoara, iar la Suha următorul sat după Stânişoara, oprindu-se la hanul lui Iorgu Vasiliu şi nevasta acestuia - Maria -, află că cu cele trei sute de oi mai erau doar doi munteni, cu numele de Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui.

Ajutată de crâşmăriţa Maria, Vitoria îi chemă pe cei doi.,suspecţi la primărie, de la care nu scoase nimic. Trecând din nou în Sabasa, ea îl descoperi pe câinele lui Nechifor, Lupu, care îi călăuzi pe Vitoria şi pe Gheorghiţă într-o râpă unde găsiră trupul neînsufleţit al soţului ei. Chemă autorităţile, care investigară locul crimei, observând că Nechifor fusese lovit cu un baltag în partea superioară a craniului.
Astfel cu ocazia înmormântării, care are loc la hanul lui Iorgu Vasiliu, Vitoria puse la cale un plan pentru demascarea ucigaşilor. îi chemase pe cei doi suspecţi la parastas, pe prefect şi pe lumea din sat. Cu multă dibăcie, Vitoria a reuşit să-i provoace pe cei doi care, sub presiune au cedat, arătându-şi vinovăţia. Odată datoria îndeplinită, femeia îşi vede firesc, mai departe, de treburile obişnuite.

Mihail Sadoveanu BALTAGUL

Apărut în 1930, când marele prozator împlinea 50 de. ani, romanul Baltagul reprezintă o altă culme a creaţiei sadoveniene şi poate fi comparat - cum s-a mai spus - cu o adevărată epopee a vieţii păstoreşti.

În centrul atenţiei cititorului stă - tot timpul - figura Vitoriei Lipan, un tip de munteancă de prin părţile Tarcăului şi Valea Bistriţei, o fire voluntară şi mai ales neînduplecată în hotărârile ei, dictate parcă de un destin implacabil. în fond, la mijloc e dorinţa sa aprigă de a stabili adevărul cu privire la moartea năprasnică a soţului şi de a face dreptatea cuvenită, conform unor legi nescrise, străvechi, mai tari decât cele impuse de lumea civilizată.

Eroina apare astfel ca exponenta unei societăţi arhaice, cu datini şi obiceiuri stabilite din adâncă vechime, opusă şi refractară - în intenţia estetico-ideologică a scriitorului - înnoirilor aduse de lumea civilizată.

Acţiunea romanului, simplă, se desfăşoară linear, fără ocolişuri şi reveniri: apropiindu-se iarna şi văzând că soţul ei, Nechifor Lipan, nu s-a mai întors de la Dorna, unde neguţase nişte oi, pe care avea să le ducă la iernat în bălţile Jijiei, Vitoria îşi face pregătirile de drum şi-pleacă în căutarea lui. Merge la preot, pentru sfat şi pentru rugăciuni, dar şi la baba Maranda, pentru vrăji - făcute sventual cu concursul diavolului -, se duce să se închine la icoana laicii Domnului de la mănăstirea Bistriţa şi ţine să facă şi o „lăcrămaţie" către prefect, la Piatra. însă adevărata putere, în ceea ce avea să întreprindă, n-o găsea decât în ea însăşi. Itinerarul Vitoriei Lipan care, însoţită de fiul ei Gheorghiţă, parcurge drumul lui Nechifor şi al turmelor lui, până la descoperirea acestuia, răpus de duşmani, într-o râpă de munte. Identificarea şi pedepsirea făptaşilor prilejuiesc adevărate investigaţii poliţiste, menite să pună în lumină o inteligenţă ascuţită, pătrunzătoare, fapt ce uimeşte chiar şi pe încercatul subprefect Anastase Balmez.

Memorabilă este scena în care se reconstituie amănunţit crima, în faţa principalului vinovat, Calistrat Bogza, a autorităţilor şi a oamenilor adunaţi la praznicul mortului. Ca în cunoscuta scenă din Hamlet, criminalul nu poate suporta confruntarea, şi reacţia psihologică scontată se produce. Cuprins de o furie oarbă, faţă de o „muiere" care se apucase să-l judece, sfâşiat apoi de câinele mortului şi lovit de baltagul lui Gheorghiţă, Calistrat Bogza sfârşeşte prin a mărturisi că lucrurile s-au întâmplat întocmai.

Nu însă aspectul poliţist al romanului (care de altfel nici nu , respectă canoanele genului: naraţiune complicată, investigaţie detectivistă pe mai multe piste, surprizele de tot felul etc.) dă valoare acestei remarcabile opere a lui Mihail Sadoveanu. Nici chiar creaţia de „caractere", în înţeles balzacian, nu este de găsit. Ca şi la Creangă, „personajele" din Baltagul, ca de altfel şi altele din opera lui Sadoveanu, reprezintă o tipologie vastă, foarte cuprinzătoare în spaţiu şi în timp. Nechifor Lipan este munteanul oier dintotdeauna, care-şi duce viaţa după nişte reguli stabilite parcă de la începutul lumii, de anotimpuri. Primăvara îşi urcă turmele la păşune, toamna le duce la iernatic în bălţile Jijiei. La anume date fixe, tot calendaristice, îi pică veşti cu bani de la negustorii care-i cumpără produsele. Atunci, cu chimirul plin, împreună cu soţii, petrece în crâşmă, stupind galbenul între lăutari. Din când în când, are obiceiul să spună celor care vor să-l asculte una şi aceeaşi poveste pe care o auzise de la un baci bătrân, referitoare la soarta muntenilor. Pentru orice împrejurare are câte o vorbă cu tâlc, pe care o comunică celor care au urechi de auzit. Întârzie uneori şi în casă străină, furat de strălucirea unor ochi verzi, dar se întoarce la sălaşul lui, ca un gospodar ce se află. Vitoria este munteanca dintotdeauna. Supusă, rabdă puterea bărbatului căruia s-a încredinţat. Mai ales îi era dragă mustaţa lui neagră, groasă şi adusă pe oală, ca şi înfăţişarea lui spătoasă şi îndesată, la care privea „ascuţit şi cu îndârjire" când soţul, întors cu chef de la crâşmă, credea că a sosit momentul să-i scoată cei şapte draci dintr-însa:

„Muierea îndura fără să crâcnească puterea omului ei şi rămânea neînduplecată cu dracii pe care-i avea, iar Nechifor Lipan îşi pleca fruntea şi arăta mare părere de rău şi jale. Pe urmă lumea li se părea iar bună şi uşoară..."

Acum, când aveau fată şi fecior mari cât şi dânşii, Vitoria îşi dădea seama, cu ruşine, că-şi iubeşte bărbatul tot aşa de mult ca în tinereţe. De aceea credea de cuviinţă a ascunde totul cu grijă. Din momentul în care a înţeles că Nechifor Lipan a căzut de mâna răilor, comportamentul femeii de la munte, care ştie că are de îndeplinit o gravă datorie faţă de mort, devine extrem de reţinut şi de închis, aproape de neînţeles de cei din jur. Odată aflat, mortul trebuie grijii, pentru odihna cea veşnică. Slujbele preoţilor, priveghiul, tocmirea bocitoarelor, darea peste groapă a găinii negre, praznicul etc. se fac după o rânduială veche, pe care femeia o supraveghează îndeaproape, ascunzându-şi lacrimile şi nelăsându-le să cadă decât la momentul cuvenit. Ea înţelege ca totul să se facă aşa cum trebuie, după datina din bătrâni. Mintea-i ageră descoperă pe ucigaş, dar, respectând datina, Vitoria nu ucide, ci îndeamnă pe băiat să lovească cu baltagul. După încheierea judecăţii, viaţa urmează, după acelaşi tipic de nezdruncinat, aşa cum reiese din vorbele adresate lui Gheorghiţă, cu care romanul se încheie:

„Ş-apoi după aceea ne-om întoarce la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor."

Celelalte personaje sunt croite după aceeaşi tipologie cuprinzătoare. Părintele Dănilă e înalt, pleşuv, cu pântecele revărsat ii compune scrisori în stil oficial-administrativ. Baba Maranda, vrăjitoarea, e săracă lipită pământului, dar lasă a se înţelege că lucrează mână în mână cu necuratul ce ar putea sălăşlui într-o căţeluşă neagră pe care o ţine după sobă. Argatul Mitrea, la anume semne meteorologice, pe care nu le-ar putea tălmăci nimănui, coboară turmele din munte şi iarna vine numaidecât. Nu cere altceva decât tohoarcă şi piele pentru opinci: mănâncă ferit de lume, între animalele lui, în şură; scufundă ulcica în cofa cu apă, bea pe nerăsuflate, pufneşte prin barba-i ţepoasă şi deşartă restul de apă la loc în vas; noaptea, la ivirea unei dihănii, izbeşte cu măciuca mai mult prin somn, cumva inconştient, şi omoară cogeamite lup.

Muntenii sunt oameni iubitori de libertate şi de petreceri. În câşlegi şi pe la sărbători, crâşmele sunt pline; din loc în loc, pe la răspântii, întâlneşti cumetrie sau nuntă. E o lume cu o viaţă aparte, închisă parcă de hotarul muntelui.

Chiar dacă, precum s-a mai spus, romanul pleacă de la o întâmplare adevărată şi întrucâtva banală, semnificaţia adâncă a Baltagului n-a putut fi realizată de artist decât prin observarea atentă a vieţii de toate zilele a oamenilor simpli, cu aşezări temeinice şi vechi, observare făcută în spaţiu, dar - ceea ce este caracteristic numai lui Sadoveanu - mai ales în timp, prin scufundarea în mit şi în legendă. De aici provine tipologia largă de care vorbeam şi structura baladescă a romanului. Căci Baltagul este Mioriţa lui Sadoveanu.

Apropierea de Mioriţa e mai mult decât evidentă. Şi într-un caz, şi în celălalt este vorba de un cioban pe care alţi doi îl omoară pentru că are oi mai multe. Şi într-un caz, şi în celălalt este vorba de o femeie (iubită, mamă, soţie). În fine, şi în Mioriţa, şi în Baltagul intervine rolul unui animal, în primul caz al oii năzdrăvane, în cel de-al doilea al câinelui. Că scriitorul s-a gândit la celebra baladă în momentul când a conceput opera reiese şi din versurile aşezate ca moto: „Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă ş-un câne", care de la început imprimă tonul de baladă al povestirii. Baltagul este însă o operă profund originală, departe de o pastişă a "Mioriţei, al cărei mit - am putea spune - prozatorul îl reintegrează, conferind femeii rolul principal şi activ totodată. Unii exegeţi din epoca interbelică au crezut că în Mioriţa se poate vedea firea resemnată, fatalistă, a românului. într-un fel, Sadoveanu le răspunde prin personajul Vitoriei Lipan, femeia neobosită în aflarea adevărului şi în înfăptuirea dreptăţii. Mioriţa are apoi un caracter mai mult liric, fabulaţia, foarte simplă, pierzându-se într-o ceaţă poetică densă, în timp ce Baltagul reprezintă o naraţiune situată oarecum în plan real.

Nu-i mai puţin adevărat însă că sensul estetic şi ideologic al povestirii sadoveniene, tipologia ei atât de caracteristică şi, mai ales, o anume nedeterminare temporală asemănătoare baladei se realizează prin intermediul mitului folcloric. Mai mult încă: privită în întregul, ei, naraţiunea lui Sadoveanu capătă un fior rapsodic, de unde impresia de lirism profund, dar ascuns sub relatarea faptelor, care ne întâmpină şi aici ca şi în Mioriţa.

Interesantă prin originalitate, în sensul aprofundării specificului naţional şi popular, rămâne confundarea până la un punct foarte înaintat a stilului vorbirii şi gândirii în cuvinte al autorului cu personajul său. Iată acest pasaj (cap. VI, la început, când Vitoria Lipan venea la Piatra să depună o lăcrămaţie la prefect):

„I se părea lucrul cel mai greu, să găsească o anumită uliţă, anume casă cu mai multe rânduri.// În toate odăile şed la mese oameni cu condeiele după ureche şi scriu. într-o anume odaie şede cel care-i mai mare, primar ori prefect, ori poliţai. Se uită încruntat şi-i gras şi bărbos. Tot îşi scoate ciubucul din gură şi răcneşte la cei mai mici. Când îl aud, cei de prin odăi pleacă fruntea şi scriu mai harnic, trăgând cu coada ochiului unul la altul şi făcându-şi semne".

Consultându-ne cu cineva care traducea Baltagul în limba spaniolă, am aflat că una dintre dificultăţile transpunerii ar fi necesitatea de a se marca într-un fel oarecare trecerea de la regimul imperfectului verbului la persoana a III-a singular la prezentul indicativ, începând cu cea de-a doua frază a fragmentului. Abia atunci ne-am dat seama (atât de pe nesimţite se făcuse alunecarea de la stilul indirect la cel indirect liber) că imaginea hilară a birocraţiei aparţine Vitoriei şi prea puţin lui Sadoveanu însuşi. (Afară de cazul când am vedea aici - şi lucrul este cu putinţă dacă facem, pentru moment, abstracţie de context - o caricatură umoristică a birocraţiei făcute prin prisma ţăranului.)

Importantă, plină de interes pare a rămâne povestea în sine prin vechimea ei, ca şi balada, nu conţinutul faptic. Artistul nu scrie, ci povesteşte. Nu neapărat oral, cât mai ales solemn şi festiv, stilul esfe al rapsodului popular. Povestitorul îşi pleacă urechea pe melodia cuvintelor şi propoziţiilor, venite parcă dintr-un trecut îndepărtat şi dispuse, cu detaşare, pe un portativ imaginar.

Fraza cere acompaniamentul cimpoiului, pentru că e ritmată în respiraţii egale. Ceremonialul spunerii e dat de motoul: „Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă ş-un câne," ca şi de prima frază a textului propriu-zis, cu accente din Facerea biblică: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam..." Dincolo de jumătatea povestirii, la începutul capitolului X, dăm peste acest generic:
„Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind în bârlogul lor ca fiara în codru- mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte — de cântec, de prietenie..."
Aşezarea paratactică a propoziţiilor şi frazelor, oralitatea lor prin excelenţă (nu însă cea din viaţa de toate zilele!), dar şi o anume solemnitate cerută de poveste şi provenită din exprimarea sentenţios-naivă, ca de carte veche populară, lasă până la urmă impresia netedă că nu Sadoveanu povesteşte, ci un cântăreţ popular fabulos. Se înţelege, naraţiunea nu urmează întocmai aşa peste tot, odată introducerea făcută, trebuind să se intre în amănuntele istorisirii, care merg până la dialog. Insă Baltagul se citeşte sub această cheie rapsodică.

Astfel că nu numai ceea ce se spune este de luat-aminte, dar şi modul cum se spune rămâne interesant. În această detaşare lirică stă, de fapt, întreaga artă a lui Sadoveanu.


Tag-uri: literatura, roman



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :