Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Mircea Cărtărescu aparţine aşa-zisei generaţii optzeciste care reprezintă primul val postmodernist din literatura română. Poet (Faruri, vitrine fotografii, Poeme de amor, Totul, Levantul, Dragostea etc), prozator (Nostalgia, Travesti, Orbitor - vol. I, II, Dublu CD etc), gazetar şi eseist (Postmodemismul românesc), el comunică printr-o tehnică a vizualului virgin, aflat în veşnica vecinătate a palpabilului, a concretului, dar mai ales o tehnică a auditivului (după propriile mărturisiri) o lume în care biograficul şi inserţia imediată a realităţii solicită artistic stabilirea unei legături cu cititorul, prin familiaritate.

Poemul Ciocnir ea face parte din volumul Totul din 1985. Titlul volumului pare a contrazice o trăsătură a postmodernismului, care mizează, între altele, pe ideea fragmentării, a provizoratului, a incoerenţei discursului artistic (fără să se lamenteze însă, aşa cum procedau moderniştii, ci, mai mult, celebrându-le). Detaşarea nu este însă permanentă: tentaţia totului se produce numai sub impulsul creator; cuprinzând totul, poetul are ocazia sa-l divizeze, să-l „mutileze" şi sa-l reconstruiască după bunul plac.

Titlu, Temă. Elemente de compoziţie.

Exaltând hibridizarea formelor şi a genuriior literare, postmodemismul apelează şi la mixarea stilurilor din diferite perioade şi zone literare, propunând de- şi re-contextualizarea lor artistică. Este ceea ce face Mircea Cărtărescu în poemul Ciocnirea a cărui clară trimitere este la poezia lui Nichita Stănescu. Intertextualitatea, de fapt, este altă caracteristică a postmodernismului, ca şi demitizarea unor teme consacrate, fapte literare prezente în poemul discutat. Poezia la care se raportează textul este îmbrăţişarea (de Nichita Stănescu), al cărei titlu s-a pervertit în Ciocnirea, sugerând impactul (în sens ironico-tragic) pe care îl are iubirea asupra protagonistului poveştii sau impactul realului asupra privirii. Tema este iubirea, desolemnizată şi ancorată (şi ea) bine în realul palpabil.
Textul lui Mircea Cărtărescu este construit din trei secvenţe cu nucleu narativ, inegale, dar unite prin ingambament (enjambament).

Trăsături specifice

Povestea începe banal - „am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise", continuă într-o notă realistic-grotescă (nepoetică, adică), pentru a culmina într-o halucinaţie a vizualului şi a fanteziei cu apropierea prin firui telefonului a celor două cartiere în care locuiesc îndrăgostiţii.

Spaţiul se comprimă, se contorsionează, de pliază şi se metamorfozează sub ochii poetului ca într-un colaj de imagini şi senzaţii. Aglomerarea de elemente concrete ale Bucureştiului - statuia lui C. A. Rosetti, Foişorul de foc, Strada Latină, miliţia etc. - sugerează dezmembrarea spaţiului şi reconstrucţia /recontextualizarea lui prin raportare la dorinţele creatorului îndrăgostit. Gestul este amuzant şi fantastico-delirant: „trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată/ casa ta cu brâuri albe şi roz ca o prăjitură de var/ apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele". Dincolo de ironia fantasmatică, poetul se delectează cu o oluptate a detaliului, a concretului.

întâlnirea, ciocnirea are un efect devastator: „şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult/ până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele/ pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima/ mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele;/ ciobindu-ne şira spinării arzând (...)" (antilirismul şi refuzul metaforei voite se pot observa prin comparaţia cu versurile lui Nichita Stănescu: „Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,/ unul spre celălalt, şi-atât de iute,/ că timpul se turti-ntre piepturile noastre, / şi ora, lovită, se sparse-n minute.").

Contopirea este totală (aluzie la mitul androginului), ca semn al uniunii pe rugul iubirii: „arzând cu troznete, ca daţi cu benzină/ arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum". Viziunea, încă o dată, este una parodică.

Limbaj. Metode ÅŸi procedee artistice

La nivelul limbajului se pot remarca inserarea unor elemente care nu aparţin poeticului, ci cotidianului: formol, a deşuruba, fier ruginit, viermi, şurubelniţă, liţă, bobine, sârmă, zdrelit etc, dar şi folosirea până la exces a sensurilor concrete, denotative ale cuvintelor (spre deosebire de sensurile metaforice şi metafizice din poezia lui Nichita Stănescu).

Adoptată iniţial de modernism şi preluată ulterior şi de postmodernism este renunţarea la majusculă pentru începutul unei propoziţii/fraze noi sau pentru marcarea numelor proprii.

n general, metaforicul este evitat (întâlnim doar câteva metafore -„stalactite de fum", „aer ars", „smalţul ochilor"); singura figură de stil care domină este enumeraţia prin care se prezintă decorul citadin: „turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare,/ încălecând asfalturile ...." Întâlnim şi o personificare - „strada latină zâmbi" şi câteva comparaţii: „aerul ars ca de fulger", „casa ta (...) ca o prăjitură de var".

Acumularea verbelor la gerunziu (turtind, pleznind, încălecând, presând, făcând) creează tensiunea expectativei şi dinamizează contextul, contribuind la imaginea hiperbolică a gestului de retrasare a realului.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---