„Alexandru Macedonski visează să schimbe poezia aşa cum alţii visează s-o scrie, şi lui, în fond, i se întâmplă cu mult mai rar să nu fie inovator decât să nu fie poet. Starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea. Şi, cu toate acestea, el se pune mereu sub semnul tradiţiei, sub înalta protecţie a marei mişcări pe care au fă-cut-o Heliade, Alecsandri, Bolintineanu, Cezar Bolliac. Ataşamentul faţă de trecut dezvăluie, dincolo de unele raţiuni polemice, sufletul vechi al lui Macedonski".

Nicolae Manolescu

„Este evident - afirmă Lidia Boţea, în Simbolismul românesc -faptul că acesta se dezvoltă dintr-un nou mal du siccle, apărut special în Franţa, în ul timele decenii ale veacului trecut. Făcut din dezamăgire, neîncredere în viitor, din conştiinţa învingerii şi a lipsei de speranţe, nelinişte, nemulţumire confuză şi iritată de prezent, până la sufocare, exacerbare a simţurilor şi nevoie de evadare, această stare de spirit depresivă, despre care există numeroase mărturii, creşte pe două realităţi sociale fundamentale: profunda decepţie interioară, care a urmat înfrângerii de la 1870, apoi eşecul Comunei din Paris"...

"De origine franceză, după unii, germană după alţii, simbolismul aduce în peisajul poetic al ultimului pătrar al secolului al XIX-lea atât sensibilitatea nordică pentru mister şi sensuri parţiale absconse, parţial revelate, cât şi rafinamentul galic în arta de a sugera cu aparentă simplitate stări psihice complexe şi totodată difuze".
Am citat dintr-un volum colectiv, intitulat LITERATURA ROMÂNĂ - crestomaţie de critică şi istorie literară, editat în anul 1983, la Dacia, Cluj-Napoca, pentru a arăta părerile diferite despre această importantă mişcare literară.

Într-un mai vechi manual de Limba şi literatura română, prof. dr. A. Gh. Olteanu afirmă că: „Poeţii simbolişti vor prelua din şcolile anterioare tot ce se potrivea spiritului lor neliniştit şi dornic de altceva decât ceea ce le putea oferi mediul ambiant şi vor fi receptivi la tot ceea ce este nou în domeniul filosofiei, al picturii şi al muzicii, al ştiinţelor şi al artelor în general".

Explicaţiile aparte dar nu contradictorii, pe care am vrut să le dau despre simbolism, citând părerile unor surse autorizate, ne conduc la concluzia că acest curent literar este o mişcare complexă şi de durată, care cuprinde mai multe ramuri ale artei, constând într-o anumită atitudine faţă de creaţia şi reprezentarea frumosului, o anumită concepţie despre mesajul artistic şi practicarea unor forme de compoziţie, între care predominant este simbolul.

În Dicţionarul explicativ al limbii române, întâlnim următoarea definiţie: "SIMBOL, SIMBOLURI: 1) Semn, obiect, imagine, care reprezintă indirect sau în virtutea unei corespondenţe analogice un obiect; 2) Semn convenţional, sau grup de semne convenţionale; 3) Simbolul credinţei - rugăciunea".

Şi, mai departe: "SIMBOLISM: 1) Sistem de simboluri, reprezentare prin simboluri; 2) Ansamblu de simboluri; 3) Curent programatic în literatura şi arta universală constituit la sfârşitul secolului al XIX-lea, potrivit căruia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată şi descifrată cu ajutorul simbolurilor".

Iată definiţia care ne trebuia! Cea mai concisă, mai uşor de înţeles, mai exactă, pe marginea căreia ne vom continua dialogul despre simbolismul românesc. Am încercat nu întâmplător această demonstraţie, ci pentru a-i convinge pe elevi că, uneori, cele mai bune definiţii nu le găsim în tratatele critice, ci în dicţionare, de unde şi îndemnul de a le căuta cât mai des...

Printre elementele specifice simbolismului amintim - alături de simbolul, la care ne-am referit deja - sugestia, ca mijloc de a crea corespondenţe clar-obscure între comunicare şi recepţie, muzicalitatea, aflată la intersecţia a două moduri artistice de comunicare, şi chiar prozodia, tinzându-se uneori spre versul alb.
Curentul simbolist de la noi nu este eterogen, considerându-se că el derivă de la Mihai Eminescu, cuprinzând apoi poeţi cu formule artistice diferite, atât ca valoare, cât şi ca mod de exprimare, cum ar fi: Şt. Petică, D. Anghel, I. Minulescu, G. Bacovia, N. Davidescu, Elena Farago şi alţii.

Teoreticianul simbolismului românesc este considerat Al. Macedonski, prin articolele sale: Arta versurilor, Poezia viitorului, Despre poezie şi altele, în care relevă faptul că lirica are o logică interioară, o muzică proprie, deşteptând cugetarea în mintea cititorului şi cuprinzând stări spirituale limită în însăşi inima omului.

NOAPTE DE DECEMVRIE

„Printre atât de felurite forme ce a experimentat, poetul manuie, de asemenea, cu desăvârşită îndemânare, simbolul clasic. Vasul, Bătrâna stâncă şi Noapte de decemvrie sunt momentele de fericit echilibru ale cunoscutei sale arte formale, cu lirismul eruptiv, semnificaţia poetică luminând peste înţelesurile adânci".
Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu: Istoria literaturii române moderne

Poemul Noapte de decemvrie face parte dintr-un ciclu mai mare, al Nopţilor (Noapte de noiembrie, Noapte de decemvrie, Noapte de ianuarie, Noapte de mai) - dovedind o anumită formă de creaţie a reprezentantului celui mai de seamă al simbolismului românesc, dar şi maniera prin care acesta îşi exprimă unele concepţii artistice.

Poemul a avut ca geneză o operă anterioară: Meka şi Meka, în care se povesteşte despre un tânăr prinţ arab, care primeşte cu limbă de moarte de la tatăl său îndemnul de a nu se abate niciodată de la calea cea dreaptă. Acest principiu este încercat în momentul în care tânărul prinţ pleacă, însoţit de un echipaj, la Meka, cetatea sfântă a musulmanilor, urmând drumul drept peste pustiul imens, în timp ce un cerşetor, pornit odată cu el, călătoreşte pe calea ocolită, ocrotit de umbră. Convoiul prinţului piere în deşert, pe când cerşetorul ajunge la porţile cetăţii, atingând Meka pământească, în vreme ce prinţul, murind, trece pragul Mekăi cereşti.

După unsprezece ani de la publicarea acestui poem, Al. Macedonski revine asupra lui, adăugându-i noi înţelesuri simbolice.

El descrie o cameră „pustie şi albă", în care focul se stinge în vatră, în timp ce poetul „trăznit stă de soartă"... „iar geniu-î mare e-aproape un mit".
Observăm încă de la început că motivul călătoriei spre Meka este doar un pretext, pentru a pune în discuţie soarta omului de geniu şi a ne înfăţişa în mod simbolic imaginea creatorului, într-un anumit context. Descrierea câmpiei întinse şi pustii, pe care urlă lupii, reprezintă în mod simbolic societatea omenească, în care poetul nu se poate încadra, de aceea el cheamă în ajutor inspiraţia, pentru a reînvia alte peisaje şi a-l sprijini să-şi închipuie că ar fi tânărul prinţ al Bagdadului.

Măreaţa cetate, înconjurată de „petale de roze", de „mătăsuri înflorite", de „movile înalte de argint şi aur", descrisă ca „un rai de vise şi rai de grădini", este stăpânită acum de tânărul emir, având la dispoziţia sa multe bogăţii. Cu toate acestea, el nu poate fi fericit, deoarece visul său se îndreaptă spre Meka, „Cetatea preasfântă îl cheamă la ea, /îi cere simţirea, îi cere fiinţa". însă această cetate este departe, în timp ce viaţa în Bagdad decurge dulce şi fericită.

Dar, într-o zi, tânărul emir îşi pregăteşte convoiul de robi, cămile şi armăsari, în fruntea căruia se aşază „Ca un jar viu de lumină", dornic să învingă orice greutate.
La ieşirea din cetate, el se opreşte la o fântână, în preajma căreia se jucase când fusese copil, dorind să bea din apele ei, pentru a prinde noi puteri. Acolo însă îl zăreşte pe cerşetorul „cel searbăd la faţă", pornit tot spre Meka, pe care îl invită să meargă în convoi cu el, dar acesta refuză, călătorind singur pe un drum ocolit şi ocrotit de umbra copacilor.

Drumul cerşetorului reprezintă calea abătută în viaţă, plină de compromisuri, pe care poetul o refuză. Mândrul emir, ce se închipuie a fi poetul, înaintează doar pe calea cea dreaptă, fără umbră, fără ierburi, fără izvoare, calea adevărului şi a demnităţii.

Cetatea de vis pare însă tot mai îndepărtată, în timp ce însoţitorii emirului cad rând pe rând, iar păsările de pradă se aruncă peste leşurile lor.
Emirul rămâne ultimul: „Cutremur e setea, i-a foamei simţire / E şarpe ducându-şi a ei zvârcolire /în pântec, în sânge, în nervii-ndărjiţi"... Intensitatea acestei suferinţi este înfăţişată cu mult talent de poet, în vreme ce imaginea Mekăi aleargă înaintea emirului, ca „o albă nălucă, / Cu porţi de topaz, cu turnuri de argint". La porţile cetăţii, emirul îl zăreşte pe călătorul cel slut, pe când cămila lui cade " Si moare emirul sub jarul pustiei, /Şifocu-n odaie se stinge şi el". Ultimul vers ne readuce spre imaginea de la început, descriind lupii care urlă pe câmpii şi poetul visând la gura sobei, pentru a ne demonstra că întreaga poveste nu are decât o semnificaţie simbolică, subliniind ideea nefericirii omului de geniu într-o societate care nu-l înţelege.

Poezia lui Macedonski se bazează pe procedee stilistice specifice simbolismului: sugestia, simbolul, călătoria în ţinuturi exotice, repetiţii sau reluări de versuri întregi, metafore abstracte şi epitete ornate, pe antiteza dintre cele două personaje, precum şi dintre dorinţa de împlinire a poetului prin artă şi neputinţa de a-şi atinge acest ideal.

„În impresia generală - afirmă criticul literar Tudor Vianu - cu care rămânem după ce i-am străbătut opera poetică, stăpâneşte felurimea inspiraţiei. Observând lucrurile mai de aproape, suntem însă nevoiţi să revenim asupra termenului de felurimi, deoarece toţi marii poeţi dispun de o lume întreagă de forme şi nuanţe, ceea ce nu-i împiedică să apară cercetătorilor sub aspectul unificat al operei oricât de variate. Unde se află centrul, adică nucleul iradiant al poeziei lui Macedonski? In neputinţa de a indica unitatea distinctă a modului macedonskian descoperind cuvântul mai propriu, după care această inspiraţie ne apare ca divergentă".

---

Tag-uri: poet

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---