Viteza reprezintă "capacitatea omului de a efectua acţiunile motrice într-un timp minim" sau

- "capacitatea de a executa rapid miÅŸcarea";

- "capacitatea omului de a executa mişcările cu rapiditate şi eficienţă mare" ;

- "capacitatea de a executa o mişcare dată sau o suită de mişcări într-un timp cât mai scurt";

Viteza reprezintă capacitatea aptitudinală (de obicei nativă) a unui sportiv de a reacţiona sau de a efectua un anumit gest motric, izolat sau integrat într-o structură, simplu sau complex, într-un timp cât mai scurt posibil.

Forme de manifestare

În cadrul diverselor mişcări, viteza se manifestă sub formă şi aspecte diferite, dar în realizarea actului motric una dintre el e este dominantă. Se deosebesc următoarele forme de manifestare: viteza de reacţie, viteza de execuţie, viteza de repetiţie, viteza de deplasare [viteza integrală], viteza de opţiune, viteza de angrenare.

Viteza de reacţie (reacţia de răspuns sau timp de latenţă) este capacitatea unui subiect de a răspunde printr-un gest motric (simplu sau complex) la un stimul cunoscut sau neprevăzut (ce poate fi: vizual, acustic, etc). Viteza de reacţie are mai multe componente:

a. Durata recepţionării stimulului (3-5 ms) constă în perioada de timp necesară depolarizării membranei celulare a receptorului căruia se adresează stimulul (în cazul stimulului acustic are loc depolarizarea membranei celulare auditive din organul lui Corti; în sistemul vizual depolarizarea are loc la nivelul bastonaşelor şi conurilor din retină; impresionarea receptorilor cutanaţi - corpusculii Meissner, Ruffini, Craus, discurile Merkel -) declanşând o serie de procese fiziologice şi biochimice care înlesnesc transformarea stimulului în flux nervos care se propagă spre centrii nervoşi superiori. La fel se întâmplă şi cu proprioceptorii din muşchi, tendoane, aponevroze (receptorii Vater-Pacini, corpusculii Golgi, etc). Fenomenul a fost numit de neurociberneticieni codificarea mesajului informaţiei.

b. Transmiterea aferentă a mesajului spre sistemul nervos central, sub forma depolarizării dendritelor şi axonilor neuronali, are o durată de 5-10 ms (acustic, vizual, gustativ şi olfactiv) şi de 20-25 ms la mesajele cutanate şi mioartrochinetice.

c. Timpul central necesar recepţionării, analizării, sintezei şi elaborării comenzii adecvate stimulului ocupă 50% din ciclul complet. Această parte a timpului de reacţie este cea mai dinamică şi deci perfectibilă prin exersare (A. Demeter). K. Lissak a observat scăderea timpului central de la 82 ms la 70 ms în urma unui antrenament de 4 ani.

d. Transmiterea aferentă (transmiterea semnalului pe căile motoare) a mesajului de răspuns de la centrii corticali motorii, situaţi la nivelul circumvoluţiunii frontal-ascendente (aria prerolandică nr. 4 a lui Brodmann) se realizează prin intermediu axonilor căii piramidale (6 ms) şi a motoneuronilor alfa-medulari (8-10 ms).

e. Timpul efector — pregătirea şi realizarea actului motric comandat (25-35 ms). Acest timp este compus din următoarele momente neurofiziologice: excitarea plăcii neuromusculare (2-5 ms); generalizarea excitaţiei în muşchi (10-15 ms) şi apariţia răspunsului motor, reacţia de răspuns sub forma lucrului mecanic.

Reacţia la diferitele semnale poate fi reacţie simplă care constă într-un răspuns concret la un semnal standard, dinainte cunoscut, care apare însă inopinant (pocnetul pistolului de start) şi reacţie complexă care se manifestă în două situaţii: reacţia la obiecte sau segmente ale corpului în mişcare şi reacţia la alegere.

De pildă, un jucător de volei ca să efectueze o preluare trebuie să întreprindă următoarele:

1. Să vadă mingea;

2) să aprecieze direcţia şi viteza de zbor;

3) să aleagă planul de acţiune;

4) să realizeze planul, preluarea.

Viteza de execuţie reprezintă timpul scurs de la începutul până la sfârşitul mişcării, viteza cu care se efectuează o mişcare şi care este determinată în mare măsură de nivelul tehnicii. Dintre cele patru faze: - faza aferentă, recepţionarea şi transmiterea stimulului; - faza centrală de prelucrare a mesajului; - faza eferentă, transmiterea spre muşchi a răspunsului motor şi faza de răspuns, viteza de execuţie o reprezintă pe ultima, concretizată prin execuţia mişcării comandate. Viteza de execuţie poate fi solicitată în practică în două variante principale:

a. situaţii standard în care parametrii sunt cunoscuţi (tragerea la talere aruncate din turn);

b. situaţii neprevăzute, întâlnite mai ales la jocurile sportive.
în concluzie, viteza de reacţie şi de execuţie în cazul unor acte motrice complexe sau în condiţii speciale de îngreuiere şi de opţiune, cuprinde perioada de timp ce se consumă din momentul apariţiei semnalului până la încheierea completă a actului motric adecvat. Când semnalul declanşator este obiect în mişcare (minge, ţinte mobile, etc), identificarea, perceperea direcţiei, traiectoriei şi a vitezei de înaintare, precum şi alegerea momentului optim de declanşare a reacţiei de răspuns sunt consumatoare de timp suplimentar.

Această capacitate (viteza de execuţie} se poate perfecţiona prin exerciţii judicios selecţionate şi metodic eşalonate în cadrul ciclului săptămânal de antrenament. Se recomandă în acest scop mai ales jocurile dinamice.

Viteza de repetiţie

În unele probe şi discipline sportive, viteza de repetiţie poate fi hotărâtoare (probele de sprint în atletism).

Frecvenţa maximă a mişcărilor succesive în unitatea de timp exprimă viteza de repetiţie a actului motric dat. Fiziologic, principalul factor al acestui element de ba2:ă al vitezei, este determinat de mobilitatea proceselor nervoase (alternarea cu rapiditate a proceselor de excitaţie cu cele de inhibiţie, a contracţiilor cu relaxarea), precum şi de capacitatea funcţională a efectului muscular de a îndeplini cu frecvenţă ridicată comenzile primite. Pentru testarea în laborator a vitezei de repetiţie se utilizează probe relativ simple.

Cea mai răspândită este proba "TAPPING" (număr maxim de atingeri cu creionul pe o hârtie în unitatea de timp, sau o placă metalică cu un electrod care închide un circuit de fiecare dată - numărul atingerilor realizate fiind redat de un calculator numeric). Se mai utilizează cu bune rezultate "testul maşinii de scris", cronometrând timpul consumat de subiect (instruit în prealabil) pentru apăsarea cât mai rapidă pe cele 85 de poziţii din claviatura maşinii de scris. Persoanele care pot aprecia corect microintervalele de timp prezintă şi o mare viteză de repetiţie.

Cum spuneam mai înainte, acest element de bază al vitezei este dependent fiziologic de labilitatea funcţională a centrilor nervoşi şi a efectorului muscular, în mare parte determinată genetic. Aceasta conduce la concluzia că acest tip de viteză este mai greu de dezvoltat (până la 10 ani viteza de repetiţie progresează lent, ca după aceea să asistăm la o dezvoltare explozivă a sa — A. Demeter).

Viteza de deplasare

Spre deosebire de formele de viteză amintite mai sus (reacţie, de execuţie şi de repetiţie) care sunt considerate drept forme elementare ale calităţii motrice viteză, rapiditatea actelor motrice integrale ca: alergarea, înotul, marşul sportiv, etc, exprimă viteza de deplasare.

Ea este o formă complexă de manifestare a vitezei, cu cea mai mare importanţă în practica sportivă, deoarece oglindeşte posibilităţile momentane ale sportivului pentru parcurgerea, cu maximum de viteză, a unei distanţe date. Ca formă complexă de manifestare a vitezei, se află într-o relaţie dialectică de interdependenţă relativă cu formele elementare de manifestare a vitezei. în proba de 100 m plat, performanţa care se realizează depinde de: viteza de reacţie din momentul startului, de desprinderea din block-starturi — viteza de execuţie, viteza de avântare a coapselor şi efectuarea completă a ciclurilor repetate, viteza de repetiţie a paşilor.

În acelaşi timp, viteza de deplasare este determinată şi de alţi factori, care nu se încadrează în domeniul propriu-zis a! vitezei: lungimea pasului (corelată cu lungimea picioarelor şi cu forţa de împingere a muşchilor), coordonarea neuromotorie (grupele musculare agoniste şi antagoniste cu rol deosebit în realizarea tehnicii de alergare), rezistenţa în regim de viteză, etc. Din acest considerent ea oglindeşte numai parţial viteza pură a omului, nefiind concludentă ştiinţific în caracterizarea calităţii de viteză.

Biomecanic, viteza de deplasare, poate fi descompusă în două faze:

- faza măririi vitezei pe baza acelerării după start ("faza elanului");

- faza stabilizării relative a vitezei pe parcurs.

Analizând performanţele sportive în probele de viteză s-a constatat că cele două aspecte ale vitezei de deplasare — capacitatea de accelerare rapidă şi capacitatea de a menţine relativ constantă viteza — sunt relativ independente.

Prima fază este condiţionată, în special, de forţa în regim de viteză, iar în faza a doua pe primul plan se situează rezistenţa în regim de viteză.
Sportivul care acumulează repede viteză în timpul startului, poate realiza un rezultat mai slab pe distanţa integrală, decât cel care se lansează mai greu după start, dar posedă o viteză mare şi constantă pe parcurs.

În alergarea de viteză (viteza de deplasare), mărirea frecvenţei paşilor dincolo de o anumită limită optimă duce la tetanizarea muşchilor şi, din cauza ineficientei mecanismelor feed-back, de coordonare şi corectare a eventualelor greşeli apărute pe parcurs, sportivul aleargă crispat, ceea ce reduce viteza de deplasare.

Neurofiziologia a stabilit că bombardarea plăcii motoare cu "salve" de impulsuri de mare frecvenţă duce la micşorarea treptată a intervalului de timp cei stă la dispoziţia muşchiului pentru efectuarea contracţiei. Apare, astfel starea de "tetanos incomplet" în care muşchiul se relaxează din ce în ce mai puţin, apropiindu-se de un lucru în regim izometric şi alergarea devine "crispată".

Bariera de viteză, evitarea şi depăşirea ei

Antrenorii cunosc bine legea de bază a dezvoltării vitezei: conform căreia "viteza se dezvoltă prin viteză" şi optează uneori pentru repetarea multiplă a efortului numai în viteză maximă, cu un număr mare de repetări ale exerciţiilor specifice, căzând în capcana fixării şi consolidării unui stereotip dinamic specific de viteză în cadrul căruia volumul mare de lucru (devine monoton şi stereotip şi duce cu timpul la fixarea caracteristicilor temporale şi spaţiale ale mişcării ciclice specifice alergărilor scurte.

Fixarea acestor caracteristici spaţiale şi de timp ale efortului, efectuat în mod repetat într-o manieră similară, creează cu timpul o adevărată "barieră" în calea îmbunătăţirii vitezei maxime — "bariera de viteză". Instalarea barierei de viteză poşte fi evitată prin utilizarea mijloacelor variate de pregătire, intercalate cu exerciţii specifice de sprint, înlăturarea monotoniei prin introducerea unor jocuri de mişcare, exerciţii pe teren variat, jocuri sportive, etc.

Stingerea barierei de viteză se poate obţine prin întreruperea temporară a antrenamentului de viteză 3-6 luni, etc, cu indicaţia ca pe durata întreruperii să se utilizeze mijloace de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice implicate în efortul de viteză (dezvoltarea forţei picioarelor) şi exerciţii de corectarea tehnicii, eforturi în condiţii uşurate (alergări la vale, aruncări cu obiecte mai uşoare, utilizarea tracţiunii mecanice, etc.).


sursa imaginii - freeschoolclipart.com

---

Tag-uri: exercitii, mobilitate, muschi

---

Categorie: Sport  - ( Sport - Archiva)

Data Adaugarii: 06 March '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---