Romanul este specia genului epic, de întindere mare, cu conţinut complex", angajând multe personaje. De obicei este structurat pe mai multe planuri, remarcându-se mobilitatea în timp şi spaţiu, mai multe conflicte: interioare şi exterioare, romanul dând astfel o imagine cuprinzătoare asupra vieţii, reînviind o întreagă lume, frescă a acelui timp.

La 1927, Ralea se întreba în Viaţa românească de ce nu avem roman. Un motiv ar fi că ţăranul nu e profund, complex, cu stări metafizice, apt pentru a fi personaj de roman. Marin Preda demonstrează prin Ilie Moromete netemeinicia, injusteţea acestei prejudecăţi. Ţăranul lui Creangă era mucalit, cunoscător erudit al paremiologiei, cel din opera lui Sad oveanu este contemplativ şi tăcut, trăind în raport cu semnele naturii şi cu rosturi străvechi. La Rebreanu, este tenace, jiornic să parvină, „o brută" - Călinescu.
Pentru prima dată în literatura română pe temă rurală apare la Preda ţăranul ca un om cu posibilităţi deosebite, intelectuale şi spirituale. El face dovada rafinamentului sufletului ţărănesc arătând că nu îl caracterizează doar instinctul cu voluptăţile spiritului.

După Rebreanu, al doilea mare moment de proză românească îl constituie Preda. Prin scrisul său intră în literatura noastră ţăranul din Câmpia Dunării, teren nedefrişat până la el şi Zaharia Stancu.
Preda prezintă realismul psihologic, remarcându-se în paginile sale o nouă viziune a lumii rurale: observaţie obiectivă şi putere de analiză. Moromeţii este un roman original, cu o viziune modernă asupra lumii satului.

Tema romanului e drama ţăranului mijlocaş, Moromete trăind drama destrămării familiei şi destrămării gospodăriei patriarhale ţărăneşti. Scriitorul îşi fundamentează romanul din prisma relaţiei omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răscruce de epoci sub presiunea unor evenimente necruţătoare. E romanul unei colectivităţi - satul - şi al unei civilizaţii condamnate de istorie.

Primul volum (1955) e romanul unui destin: Ilie Moromete, al doilea (1967), al unei colectivităţi. Apar şi destine din lumea satului Ce nu au legătură cu cel al familiei Moromete. La început, timpul era foarte răbdător cu oamenii, ca apoi să nu mai aibă răbdare. Acţiunea începe cu trei ani înaintea celui de-al doilea război mondial, de la începutul verii până în toamnă, în Siliştea Gumeşti. Ca la Steinbeck sau Faulkner, satul e punct de sprijin al universului. Viaţa nu este tulburată de întâmplări care să precipite ritmul vechi, calm al existenţei. Când totul curge lent, universul sătesc are un relief mitic. Timpul intră într-o curgere tumultuoasă schimbând istoria şi destinele. El va deveni necruţător, intolerant, fatalitatea schimbând echilibrul lucrurilor şi cursul lor. Verbul a părea subliniază caracterul iluzoriu al stabilităţii modului de viaţă şi al structurilor tradiţionale. Această iluzie în care personajul trăieşte se destramă şi va avea loc o dramă a înstrăinării.
Din prezentarea fazelor vieţii de familie - trezirea dimineaţa, plecarea la câmp, întoarcerea, masa - iese la iveală un cod al existenţei ţărăneşti.

Este începutul verii şi familia Moromete s-a întors de la câmp. Cei trei copii din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim cad frânţi, Tita şi Ilinca se reped la gârlă, iar tatăl iese pe stănoaga podiştii cu vădita plăcere de a comunica. Apare vecinul Tudor Bălosu care îi aminteşte propunerea de a-i vinde salcâmul din spatele grădinii. Deşi Moromete are probleme financiare, el afişează o dispoziţie excelentă, observându-se capacitatea sa de disimulare. Bălosu fierbe de nerăbdare să ştie ce are de gând Moromete, dar acesta pare absent, se uită pe cer şi emite consideraţii meteorologice „la noapte o să plouă."

În capitolul al IV-lea e relatată scena cinei, simbolică. Divizarea familiei e de pe acum sugerata. Masa e rotundă şi scundă. Cei trei fii mai mari stau spre partea din afara tindei, spre uşă, ca şi cum ar fi gata să plece în orice clipă. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, stau Catrina, Ilinca şi Tita, iar Niculae stă pe jos neavând scaun. E o admirabilă reprezentare a ierarhiei familiale, a raporturilor dintre membri, prima schiţă a psihologiei Moromeţilor. Moromete stă parcă deasupra tuturor. Locul său este pragul celei de-a doua odăi, de unde poate să-i stăpânească pe toţi cu privirea, un adevărat pater familiae. El are autoritate deplină. Cei trei fii mai mari îndrăznesc prima oară să-şi exprime nemulţumirea în faţa tatălui. Ga Maria, Guica, sora lui Moromete le întreţine ura îndemnându-i să fugă de acasă. Ei hotărăsc să plece mai întâi Achim Ia Bucureşti cu oile. Pentru a obţine aprobarea tatălui, ei lasă impresia că vor să ajute familia sli scape de datorii. Moromete îl lasă cu condiţia să îi aducă în toamnă patru mii de lei, plata foncierii şi rata la bancă.
În capitolele IX-X se realizează două retrospective asupra evenimentelor: fapte identice sunt receptate diferit de Moromete şi Catrina. în timpul foametei de după război, el vânduse un pogon din lotul Catrinei - cele opt primite ca văduvă de război (de fapt, bărbatul ei a murit acasă de turbeculoză, dar având o aventură cu primarul, acesta a trecut-o după moartea bărbatului ca fiind văduvă de război). Îi promisese că îi trece casa pe numele ei, dar nu-şi respectă promisiunea.

În capitolul al XII-lea apare scena semnificativă a tăierii salcâmului. Împreună cu Nilă, în zorii zilei de duminică, îl taie constrâns de ameninţarea că trebuie plătită foncierea. Un bocet colectiv din cimitir precede simbolic tăierea salcâmului. Salcâmul este un axis mundi, un punct de reper. El dădea gospodăriei grandoare, apoi totul devine mic. Prăbuşirea lui marchează începutul decăderii familiei. Loviturile securii cad ca loviturile destinului. Unitatea, trăinicia se destramă. E un simbol al gospodăriei patriarhale ţărăneşti, al statorniciei şi rosturilor străvechi.
Pentru prima dată în literatura noastră de inspiraţie rurală, ţăranul părăseşte hora şi cârciuma pentru un act intelectual: dezbaterea de idei. în poiana ferăriei lui Iocan se interpretau ştiri din ziare, se comentau evenimente de politică internă şi externă. Sătenii discută lectura lui Moromete, toţi aşteptând judecăţile lui inteligente.

În partea a doua, Achim pleacă la Bucureşti cu oile, primarul Aristide îl împrumută pe Moromete condiţionându-l cu sprijinul în alegeri, iar băieţii fug cu caii, dar până la urmă se întorc, În partea a treia, începe secerişul, ce va dura câteva săptămâni. Este o adevărată monografie a obiceiurilor statornicite. Polina fugită cu Birică seceră cinci pogoane carg crede că i se cuvin zestre şi, fiindcă el este arestat, dă foc casei părinteşti. Paraschiv şi Nilă hotărăsc să fugă cu banii din vânzarea grâului. Aristide pretinde înapoierea imediată a împrumutului, banca cere 5.000 de lei, iar Achim nu s-a întors cu banii, deşi îi telegrafiase de două ori. Iocan nu îi poate împrumuta, deoarece grâul se vânduse prost anul acela şi Moromete se duse la Scămosu, care îi dezvăluie că băieţii sunt înţeleşi să fugă. Eroul e şocat, dar îşi păstrează umorul: „De ce să fugiţi, bă, încet nu puteţi să mergeţi?"

Timpul devine nerăbdător. Familia este în pragul ruinei şi eroul se opreşte la vechea piatră de hotar, meditând la distrugerea speranţelor. A doua zi, când Paraschiv refuză să îi ajute în gospodărie, îşi bate feciorii cu un par - un gest de disperare -, încercând să-i oblige să rămână ţărani adevăraţi. Băieţii fug, şi Moromete îi vinde lui Bălosu locul din spatele casei. El încearcă să se opună fatalităţii destinului, dar acesta îşi urmează cursul. Încercarea lui de a se aşeza de-a curmezişul istoriei este sortită eşecului şi eroul intră în muţenie (când era mic era poreclit mutu), începând să semene tot mai mult cu chipul de humă arsă făcut de Dim Vasilescu.

Volumul al doilea începe cu o întrebare retorică: „In bine sau în rău s-a schimbat Moromete?" E tot zdravăn, cu mustaţa neagră şi în ger năprasnic merge cu porumb în creierii carpaţilor. Băieţii au ajuns bucureşteni: Achim a reuşit modest în comerţ; Nilă e portar la bloc; . Paraschiv lucrează la tramvaie. După trei ani, Moromete vine să-i convingă să se întoarcă, dar ei nu mai vor să audă. Paraschiv îşi doreşte casă cu lumină electrică în Colentina, pe care o va face, dar moare în spital de tuberculoză, iar Nilă va muri ,1a Cotul Domnului în război. Catrina pleacă la Mariţa Alboaica, fiica din prima căsătorie, spunând cu venin: „Să vină Guica din smârcurile iadului să-ţi ţină lumânarea". Convinsă de faptul că Ilinca se mai întoarce, dar el se ia după ea cu parul. Tita se mărită cu Sandu Dogaru, care după jumătate de an moare strivit de roata căruţei.

Timpul se precipită, au loc schimbări: se constituie celule de partid, se semnează adeziuni, se schimbă des primarii, e scoasă religia din şcoală, este naţionalizată moara, se aduc acuzaţii de sabotaj. Ţugurlan intră primul la comunişti şi notarul îl convinge pe - Nicolae să meargă la şcoala de partid şi iese activist. Trimis la Siliştea să vorbească oamenilor, aceştia sar la bătaie când aud de luarea pământurilor. În partea a doua, Nicolae este trimis iarăşi cu sarcină de partid la Siliştea pe timpul secerişului şi treieratului. Mărioara lui Fântână se ţine după Nicolae, dar el o tot respinge.

Deosebit de importante sunt discuţiile lui Nicolae cu tatăl său, relevând mentalităţi diferite şi umorul subtil al lui Ilie: Văzându-şi fiul citind, silabiseşte: u-ma-nism şi întreabă: «Ce faci mă acolo?» «Îmi caut eul.» după un timp «Ţi-ai găsit, măi, ce căutai?» sau: „Eu te las pe dumneata să trăieşti, dar dumneata de ce nu mă laşi pe mine?"

Ţăranilor li se cer cotele „datorie patriotică" de grâu fără neghină şi ei sar la paznici şi fug cu grâul acasă. Un moment impresionant este moartea lui Gheorghe, care nu predase cotele şi când i s-au găsit cartuşe în pod fuge şi se aruncă în râu. Este învinovăţit Nicolae, şi Iosif îi avertizează să nu mai meargă la şedinţa de partid din Siliştea, pentru că s-a pus la cale excluderea sa din partid. Tovarăşul Bejul doreşte sancţionarea, deşi tovarăşul Ghimpeţeanu îl susţine. Nicolae se duce la prim-secreţarul regional la capitală, care era chiar notarul care l-a îndemnat să intre în partid. Acesta îl sfătuieşte să se specializeze inginer horticultor şi aproape 10 ani nu se mai ştie în sat de el.

Chemat printr-o telegramă de Ilinca şi Alboaica, Nicolae soseşte la moartea tatălui cu un buchet de flori. Ilinca boceşte: „Scoală, tată, că a venit Nicolae, nu mai vrei să staţi de vorbă?" Rezemat de un salcâm, băiatul plânge. Surorile îi povestesc de colectivizare, de moartea lui Paraschiv, de ultimele zile ale tatălui: după o criză, se lăsase de fumat, începuse să cadă, iar odată l-au adus cu roaba de la Alboaica. Cu trei zile înainte de moarte, i-a spus doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă, dar nu prea mai sunt conştient." Eroul, care voia să se păstreze tradiţia şi spunea că obiceiul cu mireasa purtată pe uliţe cu zestrea în căruţă e frumos, afirmă ironic: „Va trebui să împrumutăm căruţa de la CAP?." El e dus la groapă într-o căruţă cu doi boi dată de gospodăria comunală.
Nicolae are un copil cu Marioara lui Fântână. El se simte vinovat şi apăsat de dispariţia tatălui şi e necăjit că nu îl visează, dar în final acest lucru se întâmplă, şi Marioara îl aude râzând în somn.

Dimensiunea psihologică e deosebit de profundă in această dramă a idealismului moral ţărănesc.

Moromete reprezintă tradiţia rurală autentică. El a folosit harul ascuţimii minţii pentru a evita nefericirile vieţii/ străduindu-se să rămână senin. Este un personaj fascinant, cu capacitate de disimulare ca Lăpuşneanu, cu umor fin, superior, dar un inadaptat ce continuă cu îndârjire să se autoiluzioneze. El are şi trăsăturile clasice ale ţăranului: precaut, rezervat, şiret, dar şi inteligent, filozof, afişând o părelnică ignoranţă ca moş Ion Roată.

Ca Don Quijote, e pradă iluziei. Pierderea condiţiei de ţăran e considerată o moarte a spiritului poporului român. Ţăranul îşi iubeşte condiţia de, om al pământului, dar scapă de sub tirania lui.

Tatăl său, Tudor Călăraşu, a reprezentat prototipul personajului emblematic al operei sale: „Ilie Moromete a existat în realitate. El este tatăl meu." Se reflectă experienţa directă din viaţa autorului, o dimensiune autobiografică. Realismul e o trăsătură definitorie. Citind romanul, tatăl Tudor Călăraşu e nedumerit că fiul nu a scris o carte, ci o poveste întâmplată în Siliştea Gumeşti.

Eroul nu se împacă deloc cu ideea că omul este la discreţia istoriei, e un spirit revoltat, contemplativ, ce converteşte revolta în seninătate. E o dimensiune tragică a condiţiei umane. Ceea ce creează marile seisme sufleteşti ale eroului sunt interesele divergente ale familiei sale. El intră în conflict cu fiii din prima căsătorie, cu cel mic Nicolae, cu a doua nevastă Catrina, cu sora sa Guica, cu oamenii din sat ca Jupuitu sau Bălosu.

Stilul indirect liber este formula prin care autorul dă impresia de participare directă a personajului la naraţiune. Se relevă comportamentul personajului care înlocuieşte naraţiunea. Accentul nu se pune pe logica expunerii, ci pe comportamentul personajelor, apărând nuclee narative într-o naraţiune de tip mozaic.
Din punctul de. vedere al timpului şi spaţiului, romanul e lăsat la voia întâmplării, situarea făcându-se aleatoriu. Un anumit moment este dilatat enorm şi nu există o cronologie a faptelor. Intrarea în scenă e dictată de nevoia personajului de a comunica ceva. Elementele de tradiţie şi de inovaţie se împletesc.
E lipsit de lirism, obiectiv. Sinceritatea e marea limbajului, autenticitatea, anticalofilia, un grad zero al expresivităţii ca la Rebreanu şi Camil Petrescu. Cuvintele au doar valoare funcţională, să comunice exact intenţia scriitorului. Textul este alb, lipsit de podoabe, dar aceasta nu înseamnă că e lipsit de farmec. Limbajul nu e specific popular, este stilizat, apar neologisme, arătând un ţăran evoluat cu un orizont de vedere. O mare calitate o reprezintă limpezimea şi oralitatea de tip colocvial.

Înjurătura nu are nimic argotic, peiorativ, degradant, ci exprimă naturaleţea unui comportament, familiaritatea personajelor ce sunt foarte apropiate unele de altele. Ea individualizează figura ţăranului român, fără răutate sau resentimente. Spiritul moromeţian este definit prin setea de libertate absolută. Preda e fervent apărător al literaturii realiste, al adevărului social şi psihologic. Specific este amănuntul revelator, o tehnică a detaliului ce dă densitate. Vocaţia fundamentală e de povestitor, un reprezentant al epicului pur. Acestei calităţi narative, dublată de una portretistică, i se subordonează procedee ca viziunea scenică: dialogul, monologul, vorbirea aluzivă (se subliniază intonaţia, apar notaţii asupra glasului), ironia, simţul comic şi tragic, îmbinarea stilului direct cu cel indirect şi indirect liber (biografia lui Iocan, o digresiune din capitolul al XVIII-lea)

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---