Medicamentele se pot administra pe mai multe căi. Calea de administrare influenţează resorbţia medicamentului şi, consecutiv, momentul apariţiei, intensitatea şi durata efectului medicamentos.

Căile cele mai obişnuite de administrare a medicamentelor sunt:

Calea perorală numită şi internă constă în introducerea medicamentului în cavitatea bucală şi înghiţirea acestuia. Calea cea mai frecventă de folosire a medicamentelor fiind comodă şi simplă pentru bolnav, corespunde căii naturale alimentare. Această cale presupune însă colaborarea bolnavului cu medicul. Nu poate fi folosită în cazul bolnavilor taraţi psihic, inconştienţi, comatoşi. De asemenea nu poate fi folosită la persoanele cu tulburări digestive, cu vărsături sau diaree marcată şi nici la sugari şi copii sub 2 —4 ani.

După administrarea perorală medicamentele se absorb în mică măsură prin mucoasa gastrică de exemplu acidul acetilsalicilic (aspirina), penicilina V, alcoolul etilic, şi în mare măsură prin intestinul subţire. Absorbţia intestinală este în general rapidă. Orice modificare a tranzitului intestinal, accelerare sau încetinire, patologică sau medicamentoasă, influenţează absorbţia medicamentelor. Accelerarea tranzitului diminua, iar diminuarea tranzitului creşte absorbţia acestora.

Absorbţia intestinală a medicamentelor poate fi influenţată şi de compoziţia conţinutului intestinal. De aceea trebuie respectate precizările medicului privind administrarea medicamentului la anumite intervale după alimentaţie şi în condiţiile respectării anumitor regimuri alimentare. Nu se pot administra perorai medicamentele care sunt distruse de aciditatea gastrică sau fermenţii din tubul digestiv.

Calea externă presupune administrarea medicamentelor prin piele şi mucoase.

Administrarea cutanată, pe piele, se foloseşte în special pentru aplicarea unguentelor. în cazul pielii normale, fără leziuni, absorbţia medicamentelor este extrem de redusă. Se pot absorbi, dar în mică măsură, substanţe medicamentoase grase sau solubile în grăsimi, care se pot dizolva în sebum; Masarea pielii după aplicarea unguentului favorizează creşterea circulaţiei şi sporeşte absorbţia.

Prezenţa unor leziuni cutanate uşurează absorbţia diferitelor substanţe din unguent, datorită lipsei stratului cornos. In asemenea cazuri pot să apară chiar intoxicaţii prin absorbţia unor medicamente administrate cutanat în cantitate mare (tanin, acid boric). Aplicarea pe piele a medicamentelor urmăreşte cel mai adesea efecte locale. Există şi substanţe care trec direct prin epidermă (iperita, solvenţii organici, insecticide organo-fosforice) de unde şi nocivitatea marcată a unor asemenea produşi.

Administrarea cutanată impune deosebită prudenţă în cazul sugarilor şi copiilor mici, la care absorbţia prin piele este mult mai mare.

Administrarea prin mucoase se întâlneşte în cazul cavităţilor naturale ale organismului, care sunt căptuşite cu mucoase (cavitate bucală, rectală, vaginală).

Administrarea sublinguală presupune introducerea medicamentelor în cavitatea bucală şi menţinerea lor sub limbă până la dizolvare şi absorbţie, fără înghiţirea medicamentelor. Sublingual se administrează cel mai adesea comprimate, mai rar medicamente lichide sub formă de picături. Astfel, nitroglicerina, bronhodilatinul, adrenalina etc.

Pe cale sublinguală, administrate în cantităţi mici, medicamentele se absorb rapid şi efectul este prompt. Folosirea repetată a acestei căi poate provoca leziuni (iritaţii, ulceraţii) ale mucoasei bucale.

Nu se poate folosi această cale la copiii mici şi la adulţii necooperanţi.

Administrarea rectală a medicamentelor sub formă de supozitoare sau clisme, are mai ales efecte locale, deoarece absorbţia prin rect este scăzută şi variabilă de la un individ la altul. Ea poate fi utilizată şi în cazul bolnavilor inconştienţi, care nu pot înghiţi, la cei cu vărsături repetate şi, în general, atunci când nu se pot folosi alte căi de administrare.

Calea injectabilă numită şi parenterală înseamnă administrarea medicamentelor pe cale artificială, prin efracţia pielii şi ţesuturilor.

Injectarea medicamentelor se face atunci când acestea nu se pot administra perorai sau când se urmăreşte un efect rapid sau mai prelungit al acestora.

Injectarea poate fi subcutanată, intramusculară, intravenoasă, intra-arterială etc.

Administrarea subcutanată constă în introducerea medicamentului în ţesutul conjunctiv subcutanat. Pe această cale se pot administra numai mici cantităţi 1 —3 ml din soluţii izotone. Administrarea subcutanată este în general dureroasă.

Administrarea intramusculară permite absorbţia mult mai rapidă a medicamentelor, datorită vascularizaţiei abundente din muşchi. Administrarea nu este dureroasă. Intramuscular se pot administra numai soluţii apoase, soluţii uleioase şi suspensii, acestea din urmă formând depozite locale în muşchi, de unde substanţa activă din medicament se dizolvă treptat in lichidul extracelular şi apoi în sânge, asigurând o acţiune prelungită: preparate retard sau de depozit.

Administrarea intravenoasă asigură pătrunderea rapidă a medicamentului în organism şi, consecutiv, apariţia imediată a efectului urmărit. Este calea de ales în urgenţe. Are şi avantajul dozării exacte a medicamentului, ca şi cel al posibilităţii administrării unor cantităţi mari de lichide.

Injectarea intraarterială este manevră de excepţie (introducerea de substanţe radioopace pentru diferite explorări funcţionale, administrare de citostatice).

Administrarea medicamentelor prin injecţii trebuie făcută numai de persoane calificate, cu respectarea riguroasă a condiţiilor de sterilizare. Astfel, există riscul transmiterii unor infecţii serioase, ca spre pildă hepatita epidemică.

în situaţii cu totul speciale şi numi în condiţii de spitalizare, administrarea parenterală a medicamentelor se mai poate face şi pe alte căi: intrarahidian, intraperitoneal, în seroase etc.

In afara căilor de administrare amintite, căi obişnuite, curent utilizate în practică, în cazuri speciale medicamentele se mai pot administra pe cale respiratorie sub formă de aerosoli sau de medicamente gazoase, la mucoasa oculară, genitourinară etc.

De la locul de administrare medicamentele sunt resorbite şi trec în lichidele circulante (sânge, limfă), care le distribuie în tot organismul. O parte din medicamente pot fi fixate de constituenţii sângelui (proteine, celule sangvine), formând adevărate depozite, care asigură prelungirea în timp a efectului medicamentului.

Din sânge, în funcţie de structura şi particularităţile lor de acţiune, medicamentele se distribuie în tot organismul sau numai în anumite ţesuturi sau organe numite organe „ţintă", unde îşi vor manifesta acţiunea terapeutică. In continuare, medicamentul suferă în organism unele transformări particulare fiecărei substanţe.

Principalul organ al metabolismului medicamentelor este ficatul, fapt care trebuie cunoscut, deoarece suferinţele hepatice preexistente modifică puterea de metabolizare a ficatului, şi de care trebuie ţinut seama în alegerea medicamentului, a dozei administrate şi a intervalului dintre administrări.

Unele medicamente pot fi transformate în rinichi, ţesut nervos, plămân, muşchi, intestin, splină etc. Starea funcţională a acestor organe trebuie avută în vedere când se administrează asemenea medicamente.

După îndeplinirea acţiunii şi după un timp variabil în funcţie de medicamente şi organism, medicamentele sau produşii lor de metabolizare se elimină din organism.

Eliminarea se face pentru majoritatea medicamentelor prin rinichi. Scăderea capacităţii funcţionale renale prin afecţiuni ale acestor organe diminua şi întârzie eliminarea medicamentelor, favorizând acumularea lor în organism, fapt care impune, în asemenea cazuri, doze mai mici de medicamente administrate la intervale mai mari.

Este cazul barbituricelor, gentamicinei, kanamicinei etc. Unele medicamente se elimină pe alte căi, prin plămâni (anestezicele generale, camforul, eucaliptolul); prin glandele bronşice (iodurile); prin piele (arsenicul, mercurul, salicilaţii, vitamina C, antipirina, sulfapiridina, iodurile, bromurile), prin glandele salivare (morfina, chinina, urotropina, bismutul), pe căile biliare (cloramfenicol, tetraciclină, substanţe de contrast).

Eliminarea digestivă şi renală a medicamentelor poate modifica aspectul şi culoarea scaunului sau urinei. Astfel, scaunele sunt brune închis după bismut; negre cu nuanţă verzuie după preparatele de fier; albicioase după preparatele de bariu; negricioase-mate după preparate cu cărbune (carbo medicinalis şi carbocif).

Urina apare verzuie după furazolidon, albăstruie-verzuie după albastru de metilen, cărămizie după piramidon.


sursa imaginii freeschoolclipart.com

---

Tag-uri: peroral, cutanat, sublingual

---

Categorie: Sanatate  - ( Sanatate - Archiva)

Data Adaugarii: 09 October '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---