TIPOLOGIA ROMANULUI:

• după tematică: roman social de inspiraţie rurală, o radiografie a lumii rurale surprinse într-o altă etapă, ulterioară aceleia ilustrate în romanul „Ion", de Liviu Rebreanu; spre deosebire de acesta, tema pământului tinde să treacă în plan secundar, prevalentă fiind aici condiţia ţăranului într-un moment istoric ce consemnează sfârşitul lumii tradiţionale ţărăneşti; de aceea, în prim-plan se instituie condiţia ţăranului şi, de fapt, raportul dintre personaj şi istorie; prin temele conexe, „Moromeţii" este şi roman al destrămării familiei patriarhale, printr-o inedită „criză a tatălui" şi o „criză a fiilo r"; roman erotic, prin povestea de dragoste dintre Birică şi Polina, dominată încă, în mentalitatea ţărănească, de relaţiile de stăpânire a pământului; roman psihologic, de introspecţie, prin condiţia de personaj-reflector, în unele împrejurări, a lui llie Moromete şi prin coborârea analizei psihologice în zona adâncă a reflecţiei personajului asupra destinului lumii sale;
• după tehnica narativă; roman obiectiv modern;
• după curentul literar în care se încadrează: roman realist;
• după amploarea epică: roman monografic; oferă o viziune ampla, definitorie asupra unei lumi, apuse, lumea rurală tradiţională, înconjurată de o aură legendară, dar şi zbuciumul unei perioade în care impactul istoriei asupra omului are consecinţe devastatoare.

CONSTRUCÅ¢IA SCENARIULUI NARATIV:

• perspectiva narativă este „dindărăt", autorul folosind cu precădere focalizarea zero, înregistrând, în multe secvenţe narative, detaliile şi evenimentele asemenea unei camere de luat vederi; naratorul obiectiv, omniscient şi omniprezent lasă impresia că pătrunde în gândurile personajului, preluând uneori în viziunea lui anumite aspecte şi întâmplări; perspectiva „dindărăt" e o calitate a naratorului omniscient şi omniprezent, dominantă în cuprinsul romanului, prin care autorul oferă o viziune globală asupra lumii operei şi probează că stăpâneşte pe deplin scenariul narativ;
• relaţiile spaţiale şi temporale fixează acţiunea într-un anumit spaţiu ficţional şi o înscriu în repere temporale pline de semnificaţii; dominantă este, ca în orice roman obiectiv, dimensiunea spaţială a lumii reprezentate, prin redarea amănunţită a detaliilor; timpul este linear, existând de regulă o coincidenţă între timpul evenimentelor şi timpul discursului; în prezentarea cronologică a evenimentelor, naratorul face pauze descriptive, prezentând peisaje, portrete, obiecte etc; din complexitatea relaţiilor spaţiale şi temporale rezultă particularităţile compoziţionale ale romanului, privitoare la incipit, final, elemente de înlănţuire şi de alternanţă a secvenţelor narative, coerenţa, relaţiile de simetrie;
• compoziţia romanului: romanul este scris în două volume; acţiunea e plasată într-un sat din Câmpia Dunării, în primul volum cu câţiva ani înainte de al Doilea Război Mondial, iar, în al doilea, într-o perioadă de mari frământări sociale şi politice din timpul regimului comunist; în volumul întâi, este evocată lumea interbelică din anii 1937-1939, înscrisă într-un timp milenar, având încă „nesfârşită răbdare" cu oamenii, rotitor în ciclurile cosmice, mitic, care se întâlneşte cu cel istoric, generator de mari transformări, de evoluţii uneori imprevizibile, de mutaţii structurale decisive; în volumul al doilea, întâlnim perioada nefastă a colectivizării agriculturii, din anii „obsedantului deceniu", '50-'60, cu toate înscenările, cu toţi declasaţii şi ariviştii noilor timpuri, Manta-roşie, Isosică, Ouăbei, cu fapte şi personaje ce vor eroda încetul cu încetul personalitatea lui Ilie Moromete, grăbindu-i sfârşitul;
• incipitul şi finalul din primul volum creează relaţiile de simetrie ale textului, pe linia unei temporalităţi ce devine tot mai apăsătoare, cu o corelaţie deplină între timpul ce „avea cu oamenii nesfârşită răbdare" şi timpul ce „nu mai avea răbdare";
• planurile acţiunii: acţiunea se desfăşoară prin înlănţuire, având ca punct de plecare întoarcerea familiei Moromete de la câmp, scena cinei şi tăierea salcâmului, care prefigurează principalele direcţii ale destrămării familiei tradiţionale şi, prin extensie, ale unei întregi lumi; elemente de alternanţă se înregistrează în prezentarea unor întâmplări ale membrilor familiei Moromete (conflicte ale fiilor celor mari pe câmp, fuga lor la Bucureşti), şi a altor personaje (povestea de dragoste dintre Birică şi Polkia);
• coerenţa, caracteristică definitorie a romanului realist, rezultă din toate aceste trăsături menţionate, precum şi din gradaţie, paralelism şi antiteza unor situaţii, evenimente şi personaje; la acestea se adaugă firescul şi caracterul verosimil al întâmplărilor, autorul refuzând întâmplările spectaculoase şi neobişnuite;
• elementele complexe de coerenţă şi simetrie, de sfericitate a textului, conduc, în cele din urmă, la simbolistica profundă a romanului, care exprimă relaţia dintre personaj şi istorie.

PERSONAJELE:

• la acţiune participă un număr mare de personaje, reconstituind, în plan ficţional, structura socială complexă a unei comunităţi umane;
• personajele principale:
- Ilie Moromete, „filozof", „naiv", „actor", „inocent", „disimulat", cum a fost apreciat pe rând sau în acelaşi timp de critica literară, ameninţat mereu de neiertătoarea percepţie; comportamentul lui în astfel de ocazii este unic, cu un joc de scenă magistral; la începutul romanului, în scena cinei, tatăl, autoritar, exponent al unui principiu de ordine şi de armonie patriarhală, „stătea parcă deasupra tuturor" şi, din pragul odăii, din locul său lejer, „stăpânea cu privirea pe fiecare"; Moromete aparţine acelui timp ce „avea nesfârşită răbdare cu oamenii", treptat trecut sub zodia aparenţei, pe măsură ce destinul eroului se depărtează de făgaşul istoriei intrate. În restructurări profunde; în final, istoria îl sublimează într-o ipostază mitică, memorabilă, când, pe o poliţă a fierăriei lui locan, din Moromete rămâne numai chipul totemic, transfigurat în lut ars de Din Vasilescu într-o zi de sărbătoare a agorei ţărăneşti din mijlocul satului;
- Catrina, soţia lui Moromete, se caracterizează prin grija pentru propriile progenituri; este o femeie muncitoare, supusă unui scop utilitar, ca de altfel toate femeile de la ţară, singurele îndatoriri ale unui astfel de tip feminin fiind să facă demâncare şi copii, ajutând, când este cazul, la strângerea recoltei de pe câmp; se încadrează în tipare simple de gândire, motivul existenţei sale fiind pur practic;
- Paraschiv, Nilă şi Achim reprezintă latura rebelă a familiei, cu tendinţe centrifuge: „stăteau spre partea dinafară, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară"; „se aşezară la masă absenţi, uitându-se în gol, oftând"; situarea spaţială a lui Niculae, care, neavând nici măcar scaun la masă, „se aşază turceşte pe pământ", justifică poziţia neglijabilă a mezinului, de fapt obstacolele şi asperităţile unei anevoioase deveniri;
• personaje secundare: Tudor Bălosu, vecinul lui Moromete, doritor să-şi extindă proprietăţile funciare; Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, prietenii protagonistului, participanţi şi ei, cu mare influenţă, la dezbaterile de la poiana lui locan; Guica, sora lui Moromete, care îi incită pe fiii cei mari să fugă cu oile şi caii la Bucureşti;
• personaje episodice: fierarul locan, primarul Aristide, perceptorul Jupuitul, Polina şi Birică, Victor Bălosu, Din Vasilescu, Ţugurlan, Ion a lui Miai, Traian Pisică, Vasile Boţoghină şi nevasta lui, Anghelina; toate acestea dau imaginea Unei lumi complexe, într-un roman-frescă, roman monografic;
• Conflicte:
- la început, când timpul pare să treacă fără grabă, familia nucleară a lui Moromete este bine constituită: Achim, Nilă şi Paraschiv, Tita şi llinca, Niculae, Catrina Moromete, căsătorită prima dată cu un băiat, al lui Năfliu, alcătuiesc un tot, îşi desfăşoară viaţa într-un spaţiu tipic ţărănesc, în casa din care sunt descrise doar tinda şi odaia a doua, restul rămânând în întuneric;
- conflictele externe se accentuează treptat, devenind multiple, cu o dezvoltare lentă în timp: între Moromete şi cei trei feciori mai mari; între Catrina şi Moromete; între Niculae şi Moromete; între Moromete şi stăpânire; între comunitatea condusă de reguli patriarhale a lui Moromete şi dorinţa de independenţă economică a celor trei fii, „bolnavi" de gândul evadării;
- pe măsura trecerii timpului, forţele centrifuge îi împrăştie pe membrii familiei unul câte unul; destrămarea iluziei începe odată cu fuga celor trei fraţi la Bucureşti, de unde nu se mai întorc; în volumul al doilea, Moromete încearcă să-i aducă în sat, dar nu reuşeşte, iar Catrina, din această cauză, se înstrăinează cu totul de bărbatul ei.

SIMBOLISTICA ROMANULUI:

• scena cinei: prezintă, la modul simbolic, tendinţele centrifuge care subminează, încă din incipit, relaţiile din familia Moromeţilor; într-o aparenţă de linişte, generată de timpul „foarte răbdător cu oamenii", familia patriarhală pare încă stabilă, echilibrată de forţa coercitivă paternă şi condusă după oritualitate străveche circumscrisă rotirii eterne a anotimpurilor: „cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfântul Nicolae, Moromeţii mâncau afară în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma"; tatăl, autoritar, exponent al unui principiu de ordine şi de armonie patriarhală, „stătea parcă deasupra tuturor" si, din pragul odăii, din locui său lejer, „stăpânea cu privirea pe fiecare"; e o stare de criză incipientă, cea mai evidentă fiind criza fiilor, care în universul moromeţian precede criza tatălui: Paraschiv, Nilă şi Achim „se aşezară la masă absenţi, uitându-se în gol, oftând"; Niculae are un loc neglijabil, relevând, la începutul romanului, poziţia lui lipsită de însemnătate în cadrul familiei;
• tăierea salcâmului constituie prima fisură a spaţiului rural, trădând deruta ce îl cuprinde şi îl însingurează treptat pe Moromete; salcâmul se prăbuşeşte pe un fundal de bocete, ca un cor antic, şi, odată cu acestea, forţe misterioase pătrund prin spărtura produsă, lumea intrând brusc într-un proces de ireversibilă micşorare, ce sugerează dispariţia ei: „...acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi, arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile."
• finalul romanului prefigurează un nou mit, al unei lumi apuse,-sugerat de chipul de humă arsă al iui Moromete ce priveşte „însingurat de pe poliţa fierăriei lui locan".

Eseu structurat

Romanul „Morometii", istorie amplă a unei familii de ţărani din lumea rurală interbelică, fixează în memorie, pentru totdeauna, o realitate pierduţi, aceea a satului românesc tradiţional pe cale de dispariţie, a ultimilor ţărani arhaici, autentici, care dispar treptat în negura devoratoare a timpului şi a unei istorii necruţătoare. Romanul se deschide sub semnul unei temporalităţi încă blânde, cu memorabila frază: „în câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare".
E un timp aparent nemişcat, care curge domol, în acelaşi ritm cu apa Dunării, fără a semnala nimic deosebit: Morometii iau cina liniştiţi în tindă, la o masă joasă de lemn, pe nişte scăunele cât palma, mâncând tradiţionala mămăligă. Cei trei fii mai mari, Paraschiv, Nilă şi Achim, provin dintr-o altă căsătorie, din această cauză fiind puşi într-o situaţie oarecum defavorizată faţă de restul familiei. De aceea, simbolic, prefigurând conflictul de mai târziu, ei se aşază mai departe, parcă gata de a pleca în orice clipă, izolându-se de restul familiei. În schimb, Catrina se grupează cu propriii copii din a doua căsătorie, aceea cu Moromete: „De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe llinca şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. Dar Catrina fusese şi ea măritată înainte de a-l lua pe Moromete: bărbatul acesta îi murise în timpul războiului...". Catrina este o femeie muncitoare, dedicată muncii câmpului şi treburilor gospodăreşti, ca de altfel toate femeile de la ţară. Singurele îndatoriri ale unui astfel de tip caracterologic sunt să facă mâncare şi copii, ajutând, când este cazul, la strângerea recoltei. Niculae, mezinul familiei, mai aleargă din când în când după oaia Bisisica, un simbol al destinului său întortocheat, fiind un neînţeles, singurul dintre toţi membrii familiei care alege, în cele din urmă, altă cale, a învăţăturii: „Tată, eu trebuie să mă duc la şcoală!". Ceilalţi se ocupă de treburile gospodăreşti ca de cel mai important lucru al vieţii. Nilă este greof la minte, lucru sugerat şi de modul în care Moromete i se adresează: „Băi Nilă - m'!"; Achim este mai colţos, Paraschiv este mai expansiv, trăsătură ce va face din el, pe parcursul acţiunii, un rebel şi un revoltat.

La început, când timpul „avea nesfârşită răbdare cu oamenii", familia nucleară a lui Moromete pare să fie bine constituită: Achim, Nilă şi Paraschiv, Tita şi llinca, Niculae, Catrina Moromete, alcătuiesc un tot, îşi desfăşoară viaţa într-un spaţiu tipic ţărănesc, în casa din care sunt descrise doar tinda şi odaia a doua, restul rămânând în întuneric. Însă, pre măsură ce roata timpului se învârte, forţele centrifuge îi împrăştie pe membrii familiei unul câte unul. Destrămarea iluziei protagonistului, a credinţei în perenitatea şi stabilitatea unei lumi, începe odată cu fuga celor trei fii mai mari la Bucureşti, de unde nu se vor mai întoarce niciodată. În volumul al doilea, Moromete încearcă să-i aducă în sat, dar nu reuşeşte, iar Catrina, din acest motiv, se înstrăinează cu totul de bărbatul ei. Mai târziu, Niculae se va despărţi, la fel ca fraţii săi, de lumea lui Moromete, devenind un fervent susţinător al noii societăţi apărute la orizont, cea comunistă. Greşeala lui Niculae va consta în convertirea încrederii în iluzie şi el va deveni, în „Marele singuratic", un solitar, un înstrăinat, ca şi tatăl său.

În planul romanului, destrămarea familiei lui Mie Moromete este rezultatul unor conflicte multiple, cu o dezvoltare lentă în timp: între Moromete şi cei trei feciori mai mari, între Catrina şi Moromete, între Niculae şi Moromete, între Moromete şi stăpânire, între lumea lui Moromete, condusă încă de reguli patriarhale, şi dorinţa de independenţă economică a celor trei fii, „bolnavi" de gândul evadării din spaţiul rural. Un rol nefast în această mişcare centrifugă îl are Maria Moromete, sora lui Ilie, poreclită Guica pentru vocea ei cicălitoare şi stridentă. Ea facilitează destrămarea familiei lui llie Moromete: „Maria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita şi nu şi-a putut face un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat pământul din spatele casei, că, la împărţitul celor trei pogoane moştenite, Moromete a ales pământul cel mai bun.". Ea îi învaţă pe cei trei nepoţi, pe Achim, Nilă şi Paraschiv, să plece la oraş şi să vândă oile şi caii lui Moromete. Oin volumul al doilea al romanului, se va vedea totuşi că ei ajung în cele din urmă la oraş, dar într-o debusolare şi mai mare decât aceea din lumea rurală, practicând meserii insignifiante şi ruşinoase, pentru că spaţiul în care evadează este el însuşi unul închis, lipsit de perspectivă. Plecat şi el din sat, nici Niculae Moromete nu reuşeşte să ajungă mai mult decât un activist de partid, care, după o întâmplare tulbure de la arie, din timpul cotelor, se retrage, ca horticultor, în grădina de la Mogoşoaia, de fapt într-o tăcere absolută, amintind de cea a sihastrilor de altădată..

În lumea satului, în ciuda presiunii timpului istoric, evenimentele evoluează după acelaşi ritual neschimbat: oamenii ies la câmp sau, când nu au de lucru, stau pe la porţi şi mai ales se adună în poiana lui locan pentru a discuta politică. în acest spaţiu, fiecare obiect are o funcţionalitate simbolică: salcâmul lui Moromete, disputat cu Tudor Bălosu, devenit obiect de tranzacţie, este un simbol multivalent al acestei lumi, un veritabil axis mundi, pentru Moromete un simbol al independenţei lui, personajul identifi-cându-se empatic cu acest arbore definitoriu pentru satele de câmpie. De aceea rezistenţa de a-i vinde lui Bălosu salcâmul nu surprinde pe nimeni. Salcâmul este un semn de hotar şi, odată ce va fi tăiat, deschide calea către pierderea întregului pământ şi, prin extensie, a destrămării întregii lumi ţărăneşti arhaice. Întreaga scenă a tăierii salcâmului se desfăşoară pe un fundal de bocet funerar, de cor antic, prevestind decăderea protagonistului şi a lumii arhaice ţărăneşti.
Poiana lui locan este un alt spaţiu emblematic, sugerând falsa victorie a personajelor asupra timpului; aici, mai mult decât la biserică, ţăranii vin ca la o slujbă de înţelepciune, ca într-o agora grecească, unde se rostesc cuvinte memorabile. Iluzia ţăranilor consistă încă în a-şi închipui că toată lumea este făcută după chipul şi asemănarea lor şi că este alcătuită numai din sate, oraşele fiind aşezări izolate, de unde vin numai primejdii şi ameninţări.

Timpul trece astfel, pentru această lume, pe nesimţite şi cu o solemnitate memorabilă, într-o atmosferă de seninătate ce pare eternă; nimeni nu-şi poate închipui că tocmai o ştire banală, despre începutul războiului undeva în Spania, este chiar începutul sfârşitului lumii lor ţărăneşti. La poiana lui locan, numai Ţugurlan stă încruntat, prefigurând inconştient acest sfârşit ce va veni peste câţiva ani, când timpul nu va „mai avea răbdare", nu va mai curge lent, ca un fluviu de câmpie, şi alţi protagonişti, mai de neînţeles decât cei dinainte, vor intra în scenă. Ţugurlan nu poate pricepe această gratuitate de a bate apa în piuă, fiind printre puţinii care îşi dau seama că timpul are şi alte dimensiuni, insidioase, străine de această inutilă rostire a vorbelor: „Ceea ce văzuse şi auzise aci era acelaşi lucru, aceeaşi vorbărie fără noimă pe care o auzise şi la fierărie...". Pentru un răzvrătit ca el, cei din jur sunt nişte pierde-vară, pe care fatalitatea îi va înghiţi încetul cu încetul şi în scurt timp totul se va nărui ca un castel de cărţi: „ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputinţă să nu-ţi dai seama că acest fel era de fapt bucuria şi libertatea lor".

Dincolo de aceste ritualuri transferate în sfera gratuităţii, viaţa satului se derulează în aceeaşi atmosferă lentă şi rotitoare a timpului. Aristide, primarul, continuă să se îngrijească de afacerile sale, Tudor Bălosu să-şi apere pământul chiar de fata lui, de Polina, care încearcă, împreună cu Birică, să-şi ia prin forţă partea de zestre, flăcăii să se plimbe pe uliţele satului, fluierând fetele pe la garduri. Secerişul grâului se desfăşoară după un ritual conservat de sute de ani: oamenii se trezesc cu noaptea în cap, pregătesc de-ale mâncării, membrii familiei seceră, iar Moromete leagă snopii. 0 astfel de zi memorabilă nu poate fi lipsită de eventuale glume, referitoare la cei mai leneşi, pe care Niculae nu le pricepe, simţind că trebuie să facă altceva, revolta sa de pe mirişte fiind simptomatică: el vrea, cu orice preţ, să meargă la şcoală. Câteodată, aceste evenimente câmpeneşti se desfăşoară după un scenariu mult mai dur-, cu bătăi violente, cum este cazul conflictului lui Victor Bălosu cu Birică, venit, cu proaspăta nevastă să secere grâul de pe locul cuvenit ca moştenire.

Moromete, „filozof", „naiv", „actor", „inocent", „disimulat", cum a fost apreciat pe rând sau în acelaşi timp de critica literară, rămâne ameninţat mereu de neiertătoarea . „fonciire", comportamentul lui în astfel de ocazii fiind unic şi inimitabil, cu un joc de scenă magistral. La intrarea perceptorilor în curte, Moromete se preface extrem de ocupat: îşi termină în linişte aparentele treburi începute, o ia spre grădină, fără a-i lua în seamă pe cei doi intruşi aşezaţi pe prispă, apoi se face că intră în casă, jucând imperturbabil comedia lipsei de bani, altfel reale, şi a amânării plăţilor cuvenite statului. Moromete se preface supărat, îl îndeamnă pe Paraschiv să pună mâna pe furcă, rămasă acolo de mult timp, apoi îi cere agentului, cu ton poruncitor, să-i dea „o ţigare", se face că nu aude când Jupuitu îi scrie chitanţa de trei mii de lei, tărăgănează, încearcă să înţeleagă de unde provine graba încasatorului, apoi îi spune pe ton molcom, după ce oamenii stăpânirii încearcă fără succes să-i ia mai întâi căruţa, apoi caii: „De unde să plătesc, Jupuitule, că-ţi mai spusei şi adineauri: dacă aş putea să fac bani, de câte ori ai veni aş făcea şi ia, domnule!".

Agenţii fiscali sunt, în lumea lui Moromete, opresorii ei inflexibili, singurii care fac legătura acestei lumi atemporale cu un centru îndepărtat, un oraş despre care ţăranii cred că nu aduce „decât chemări la război, impozite de plătit şi nenumărate alte constrângeri". Moromete exprimă atitudinea generală a ţăranilor, care au avut repulsie faţă de cei ce veneau să le controleze bruma de averi din lumea satului românesc. Un reprezentant al acestei poliţii fiscale este Jupuitul: „I se spunea Jupuitul din pricină că, atunci când se bărbierea, faţa lui părea jupuită. Era un agent de urmărire cinstit, adică prost cum îi spuneau oamenii, înjurându-l în acelaşi timp. Îmbogăţise, aşa credeau ei, doi perceptori, iar el rămăsese tot sărac. Adevărul era că fusese laînceput sărac lipit şi ceea ce avea acum încă nu se cunoştea...". În cele din urmă, Moromete, proprietarul a paisprezece pogoane de pământ, îi va da o mie de lei, cu două sute mai puţin decât primise pe salcâmul tăiat.

Ţoalele pe care le au fetele ca zestre, scoase de cei doi perceptori parcă la mezat, sunt introduse din nou în ladă, ca nişte bunuri de preţ cu care se va garanta şi altă dată credibilitatea fiscală a posesorilor. Amânarea aceasta a lucrurilor este specifică lumii ţărăneşti, pentru care timpul are nesfârşită răbdare. Iluzia aparţine personajelor contemplative, obligate de teroarea istoriei să trăiască într-un spaţiu general-uman guvernat de legi inumane: prins de avalanşa viitorului, timpul se va răzbuna împotriva lui Moromete, în timp ce acesta asistă fără putere la procesul propriei treceri treptate în neant.

Până la finalul romanului, toate aceste personaje, comice sau grave, sunt copleşite de împrejurările vieţii: Ţugurlan este arestat, pentru că îl dezarmase pe şeful de post, după ce descoperise că Aristide fura din grâul oamenilor adus la moară pentru măcinat, iar Moromete se retrage de pe scena satului după fuga fiilor la Bucureşti şi din viaţă mult mai târziu, pe vremea comuniştilor, după ce devenise un om al unoţ timpuri trecute. Pentru că acum vremea ţăranilor se sfârşise: veneau alte timpuri, cu toate uitările şi atrocităţile sau rătăcirile lor.

În volumul al doilea al romanului, destinul lui Moromete justifică trăsătura generală a romanului realist, |ceea că viaţa unui om este istoria unui eşec: el nu mai este nici proprietarul loturilor sale, pierdute prin colectivizare, nu mai are nici copiii de partea sa, iar vremea discuţiilor de la poiana lui locan este o amintire îndepărtată. Acum este rândul lui Niculae să-i ia locul şi poate fi descoperit un alt plan al desfăşurării romanului, cel al evoluţiei lui Niculae, care are o altă perspectivă asupra vieţii, deschisă de şcoală. Niculae Moromete, activistul de partid din volumul al doilea, crezând că determină timpul istoric, ajunge la acelaşi impas în raport cu o temporalitate perfidă şi contradictorie. Retragerea la „castel" din romanul „Marele singuratic", întoarcerea în trecut şi în natură sub semnul aceleiaşi eredităţi spirituale a lui Moromete e o încercare de a înţelege mai bine, prin contemplare, sensul istoriei, pentru a depăşi neînţelegerea în care se stinsese tatăl său.

„Moromeţii" este astfel romanul unei lumi ce se pierde în uitare, din care încă răzbat grele întrebări: „- Unde ne ducem noi, domnule?" întreabă Moromete atunci când se pregăteşte să-l ducă pe Niculae la oraş. E o lume ce coincide venirii acelui timp ce „nu mai avea răbdare", derutei ce îl cuprinde şi îl însingurează treptat pe Moromete. Satul cu salcâmi, cu cerul limpede deasupra, cu fântână şi şosea, cu o ordine atât de coerent alcătuită, devine în cele din urmă un simbol al haosului, „o groapă fără fund". Mitul care începe este unul al destrămării, semnificat prin tăierea salcâmilor şi prin uciderea cailor, este mitul lui Moromete, al acelei zeităţi a pământului ce adresează de pe o poliţă a fierăriei din Olimpul poienii lui locan marea, nostalgica întrebare: „Au tăiat salcâmii, pe toţi... De ce au tăiat ei salcâmii?".

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---