„ Marin Preda este, după părerea noastră, primul scriitor român clasic, de tip Homer sau Tolstoi. Primul scriitor capabil, adică, să însumeze cu adevărat într-o viziune totală şi, deci, echilibrată, datele unei existenţe cu mult mai complexe decât cea reflectată până la el. "

Valeriu Cristea

Locul unui scriitor în literatură poate să difere uneori în funcţie de timpul în care a creat, de evenimentele politice şi istorice care au trecut peste existenţa sa, dar pe care nu le-a putut determina, precum şi de tematica abordată. Literatura română, ca de altfel majoritatea literaturilor est-europene, a trecut prin câteva etape istorice determinante şi contradictorii, atât din punct de veder e social, economic şi administrativ, cât şi din punct de vedere cultural - care ne interesează mai mult în prezenta abordare. Evenimentele din 22 decembrie 1989 au schimbat, odată cu unele contradicţii specifice orânduirii trecute, şi soarta unor mari artişti, ale căror opere fuseseră bazate în bună măsură pe o tematică proletcultistă. Trecând în umbră, aceştia au lăsat locul altora, fideli ideii că arta pe care o slujesc trebuie să se situeze deasupra intrigilor politice imediate, să reflecteze cu sinceritate complexitatea sufletului uman, bucuriile şi tristeţile semenilor lor, fără a se implica socialului imediat, bazându-se numai pe acele valori general-umane, care înving timpul şi stabilesc ierarhia adevărată a artiştilor pe scară culturală, naţională şi universală.

Marin Preda se situează undeva între aceste două tendinţe, învingând în opera sa, în ultimă instanţă, artisticul - în locul socialului.

Dacă, în tinereţe, scriitorul, din dorinţa de a se afirma ca literat, a făcut unele concesii tematice în volumul de povestiri întâlnirea din pământuri, publicat în 1948, ori în nuvela Desfăşurarea, cărţile următoare, începând cu volumul întâi al romanului Moromeţii, apărut în 1955, încearcă să pătrundă mai adânc în psihologia oamenilor simpli, aşa cum vom remarca şi în volumele Risipitorii (1962), Marele singuratic (1972), ori Delirul (1980), parcurgând un drum ascendent de la rural la urban. Cu toată această evoluţie firească, mai întâlnim unele concesii sociologice, ca în volumul al doilea al Morometilor, publicat la doisprezece ani după primul, în care Nicolae - personajul martor şi povestitor, din primul volum - ajunge activist de partid şi contribuie la cooperativizarea agriculturii, dar acestea nu mai umbresc talentul incontestabil al Celui mai iubit dintre pământeni. Intuiţia sa artistică formidabilă; instinctul ţărănesc de dreptate şi adevăr îl salvează pe Marin Preda, faţă de alţi scriitori contemporani, apropiaţi poate ca talent - situându-l în rândurile valorilor certe ale culturii noastre. El rămâne unul dintre cei mai de seamă prozatori români din secolul al XX-lea, intrat în atenţia cititorilor ca o conştiinţă artistică frământată de cele mai importante probleme contemporane. Moartea sa tragică şi îndepărtarea în timp ca persoană fizică nu i-au umbrit, dimpotrivă, i-au ridicat valoarea ca artist, dându-i o nouă dimensiune în ochii cititorilor de azi, care descoperă îndrăznelile de atunci ale prozatorului, ca pe nişte situaţii devenite acum realităţi. Marin Preda a fost cel care a scris primul despre adevărul războiului nostru pentru eliberarea Basarabiei, mult controversat, realizând, în Delirul, cea dintâi reabilitare morală a mareşalului Antoneseu şi anticipând părerea favorabilă de acum faţă de adevărata personalitate a acestuia.

Ajunşi la timpul prezent al istoriei adevărului, trebuie să arătăm că simţul critic al dreptăţii l-a determinat pe Marin Preda să scrie anticipativ, chiar în sânul orânduirii trecute, despre persecuţiile pe care le-a suferit în acele vremuri un intelectual cinstit ca Petrini, eroul principal al romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Considerat la început un prozator de tematică rurală, Marin Preda dovedeşte astfel că poate fi, în acelaşi timp, şi un prozator urban, în romane de o fină analiză psi-hologică, printre care amintim Intrusul, Viaţa ca o pradă şi, mai ales, capodopera Cel mai iubit dintre pământeni.

MOROMEÅ¢II

Volumul întâi al Morometilor a apărut în anul 1955, dar prozatorul începuse scrierea lui încă din anul 1948, elaborarea sa greoaie şi minuţioasă dându-ne de înţeles, sau sugerându-ne însuşi autorul, că avem de-a face cu o operă esenţială - cartea devenind nu doar un punct de reper în proza noastră postbelică, ci şi unul dintre cele mai realizate romane, care conturează un univers rural, specific Morometilor, adică al unor ţărani muncitori, cinstiţi, dârji şi înţelepţi, din câmpia Dunării. Marin Preda continuă proza românească de bună factură, dedicată satului tradiţional, pe linia romanelor Ma-ra, de Ioan Slavici, Ion şi Răscoala, de Liviu Rebreanu, Neamul Comăneşteni-lot, de Duiliu Zamfirescu, Suferinţele urmaşilor, de Ion Lăncrăjan. £1 creează însă un roman original, cu o nouă viziune asupra lumii rurale, într-o perioadă istorică plină de frământări, cum a fost cea dintre cele două războaie mondiale şi imediat după sfârşitul celui de al doilea.

Autorul îşi fundamentează cartea din perspectiva relaţiilor omului cu timpul, a raportării individului la istorie, la răscrucea unor evenimente pe care nu le-a determinat el, dar care îl apasă necruţător şi-i schimbă destinul.

Acţiunea este plasată cu trei ani înaintea celui de-al doilea război mondial, în satul Siliştea-Gumeşti, din câmpia Dunării. Firul central al volumului întâi se referă la încercarea lui Ilie Moromete de a păstra echilibrul şi unitatea familiei, atâta vreme cât „se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare", aşa cum afirmă prozatorul, încă din primele rânduri ale cărţii. Această idee cheie e şi simetrică celei de la sfârşitul romanului, răsturnând însă imaginea vieţii tihnite de la început: „Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare." Afirmaţia este un fel de memento mori, aşa cum ne apare imaginea spânzurătorii de la începutul şi de la sfârşitul romanului Pădurea Spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu.
Desfăşurarea epică a acţiunii din Moromeţii se realizează înjurai lui Ilie Moromete şi a familiei sale, o bună parte a volumului întâi cuprinzând întâmplări care se petrec de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică de la întoarcerea Moromeţilor de la câmp, până la fuga Polinei cu Birică. Scriitorul conturează dramatismul satului românesc, surprins cu duritate de evenimentele ce vor sparge tiparele tradiţionale.
Marin Preda abordează o temă fundamentală a preocupărilor sale scriitoriceşti, anume: dispariţia ţăranului tradiţional, transferarea satului spre alte forme de existenţă, determinate de zguduirile istorice, satul însuşi redevenind altul.
Văzut ca roman al unei familii, în primul plan al naraţiunii se situează Ilie Moromete, în mijlocul familiei sale hibride, generatoare de conflicte chiar în sânul ei, aşa cum afirmă criticul literar Mihai Ungheanu, „prin ignorarea relaţiilor sufleteşti individuale11.

Familia Moromeţilor este alcătuită din: Ilie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât Catrina, venit în căsătoria de-a doua cu trei băieţi - Paraschiv, Nilă şi Achim - iar Catrina cu o fată - Tita -, la care se adaugă copiii comuni: Ilinca şi Ni-colae. Germenii viitoarelor neînţelegeri, care vor zgudui puternic familia Moromeţilor, se adunau mocnit, tăinuiţi în sufletele membrilor acesteia. Deşi Catrina îi crescuse de mici pe cei trei băieţi ai lui Moromete, aceştia începeau s-o urască, pe măsură ce se maturizau, înţelegând că pănîântul este prea puţin pentru a le ajunge la toţi.
Sora mai mare a lui Ilie Moromete, Maria, poreclită Guica, nemulţumită că Ilie Moromete s-a căsătorit cu Catrina, în loc să-şi crească băieţii ajutat de ea, alimentează nemulţumirile din sânul familiei şi declanşează unele drame, aşa cum ar fi fuga băieţilor mai mari la Bucureşti, cu oile şi caii. Măria ridică pretenţii şi asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei, cu care îi amăgeşte pe băieţii mai mari că le-ar fi dăruit unuia dintre ei, dacă ar fi stat cu ea la bătrâneţe. Catrina mai este duşmănită şi de Tudor Bălosu şi de Parizianu, vecinii lui Ilie Moromete, care pândeau locul din spatele casei şi voiau să pună mâna pe un salcâm falnic.

Pe de altă parte, odată cu înaintarea în vârstă, se amplifică unele conflicte şi între Moromete şi Catrina, care îşi revendică acum, tot mai insistent, un pogon de pământ, vândut din lotul ei, după război, în timpul foametei. Ca văduvă de război, Catrina primise la împroprietărire opt pogoane de pământ, din care nu mai avea acum decât şapte, iar Ilie Moromete îi promisese că va răscumpăra pogonul vândut, ceea ce încă nu reuşise să facă. Dar, cu un total de paisprezece pogoane, Moromete îşi păstra încă independenţa, vânzând cereale şi alte produse, deoarece recolta era bună şi oamenii îşi valorificau cerealele în satele de munte.
Însă feciorii, nemulţumiţi că alţii, ca alde Bălosu, câştigă bani frumoşi din comerţ, îl presează pe Moromete să plece şi el la munte şi, îndemnaţi de Guica, plănuiesc plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti.

Datoriile la bancă şi plata foncirei îl apasă pe Moromete, care, până la urmă, acceptă plecarea lui Achim, sperând că, din banii câştigaţi din vânzarea laptelui şi a brânzei oilor, să-şi mai acopere unele datorii.
Primul semn al unor vremuri grele pentru Moromete a fost tăierea salcâmului, simbol al stabilităţii şi al echilibrului său. Nici drumurile făcute la munte, nici plecarea lui Achim la Bucureşti, care nu-i trimite nimic acasă, nu-l ajută pe Moromete să se salveze.
Atunci ia ultima hotărâre care i-a mai rămas: vinde lui Bălosu o parte din pământ, precum şi locul din spatele casei, iar cu banii luaţi plăteşte foncirea, cumpără alţi doi cai, achită datoriile la bancă şi primele taxe pentru internat lui Nicolae, care pleacă la Şcoala Normală, ca să devină intelectualul de mai târziu, povestitorul care ne-a încântat cu acest roman despre ţăranii de odinioară. Autorul precizează însă, în final, că „rămâne ca necunoscută soluţionarea acestor probleme pentru viitor: din nou rata la bancă, din nou foncirea, din nou Nicolae.''

Eforturile şi iluziile lui Ilie Moromete de a păstra intacte loturile de pământ, unitatea şi liniştea netulburată a familiei, independenţa proprie se dovedesc nerealizabile. Declinul familiei Moromete se desfăşoară în strânsă legătură cu acela al satului, scriitorul construind o imagine plină de culoare şi autenticitate a vieţii rurale din vremea respectivă. Astfel, întâiul volum al Moromeţilor rămâne una dintre cele mai veridice opere ale literaturii noastre rurale, dedicate sufletului cinstit, dar complicat, al ţăranilor din Câmpia Dunării.

Publicat după doisprezece ani de la apariţia primei cărţi (1967), volumul al doilea al Moromeţilor urmăreşte evoluţia personajelor principale, la care sunt adăugate altele, până spre sfârşitul deceniului al şaselea, rolul principal al iui Ilie fiind luat acum de fiul acestuia, Nicolae Moromete. Scena e ocupată de transformările pe care le suferă agricultura, de la mica proprietate la marea gospodărie socialistă, la transformarea căreia Nicolae Moromete participă în satul său, fiind unul dintre pionii principali în timpul secerişului. E partea umbrită a operei lui Marin Preda, cea în care autorul face concesii concepţiei socialiste, dar, prin aceasta, romanul nu scade ca valoare artistică, mai ales în paginile consacrate lui Ilie Moromete.

„Sfârşitul lui Ilie Moromete - arată criticul literar Mihai Ungheanu - este sfârşitul unei mentalităţi de origine arhaică. El observă o lume şi imaginează una în care să poată trăi. Detronat cu brutalitate de timpul care devine nerăbdător, el este un rege fără ţară, Criza îl înstrăinează de fosta lui ipostază, pe care o priveşte cu ochi străini. Eroul îşi înţelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior. Până la Marin Preda, proza românească studiase pe ţăran mai ales sub unghiul existenţei sale automatice, al perfectei adaptări la mediu. Cu Moromeţii, ţăranul este scos din ştiutul traseu stereotipic şi constrâns să mediteze la adevărata sa condiţie. După criză, el nu mai reintră în vechea funcţie automatică.
Deşi cunoscuse o perioadă de revenire şi îşi refăcuse averea, Moromete ia hotărâri care îl coboară în ochii familiei, cum ar fi oprirea lui Nicolae de a mai merge la Şcoala Normală, pe motiv că „nu-i aduce nici un beneficiu", continuarea încăpăţânării de a nu trece pământul şi casa şi pe numele Catrinei, de a-i chema de la Bucureşti pe fiii plecaţi din sat ca răzvrătiţi, promifându-le că le va da lor casa, iar ei se vor muta alături într-o coşmelie, gânduri care o supără pe soţie şi-i aduce îndepărtarea de el.
Satul trece prin transformări pe care mulţi nu le înţeleg bine. Ţăranii asistă la un fenomen ameninţător, la o adevărată spargere a satului, a cărei raţiune le scapă.
„Erau evenimente pline de viclenie... s-ar fi zis, văzând ce oameni ieşeau acum la iveală, că un sat nu era o aşezare de cel mult două mii de case, adunate într-o vale de rău şi ascunse sub salcâmi, ci o groapă fără fund, din care nu mai încetau să iasă atâţia necunoscuţi."

Astfel de observaţii îl salvează pe Marin Preda, fiindcă, deşi cooperativizarea pare ceva firesc, spargerea satului spune cu totul altceva.
Nicolae Moromete îşi păstrează condiţia de fiu de ţăran, fiind hotărât să-şi realizeze o existenţă şi o atitudine care să-l îndepărteze de greşelile făcute de Ilie Moromete. Discuţiile celor doi au acum semnificaţia confruntării dintre două generaţii: Nicolae crede „într-o nouă religie a binelui şi a răului" şi devine apostolul ideilor care prevăd, odată cu schimbarea întregii societăţi şi transformările satului, prin comasarea micii gospodării în marea gospodărie, noi transformări, idei la modă pe atunci, dar dovedite efemere mai târziu. Aceste transformări se nasc şi se desfăşoară fără Ilie Moromete, care îşi trăieşte puţinii ani ce i-au mai rămas în tăcere şi însingurare şi moare lent, ca şi cum viaţa s-ar scurge din el, nu înainte de a exclama, cu o mândrie pe care ar vrea s-o păstreze şi dincolo de moarte: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!"
Se pare că asemănătoare a fost şi existenţa fiului, a lui Nicolae Moromete, ori, mai bine zis, a lui Marin Preda.

Scriitor cu o mare dotare naturală, cu o bogată experienţă de viată şi cu un instinct remarcabil al realităţii, el a ştiut să creioneze modele admirabile de personaje, încadrându-se, deopotrivă şi cu acelaşi succes, între proza rurală şi cea urbană.
Compoziţia romanului slujeşte pe deplin conţinutului, printr-o adecvare la forma potrivită de exprimare ţărănească. Problematica sa este specifică satului românesc de la începutul celui de al doilea război mondial, demonstrând că mica gospodărie ţărănească nu poate rezista presiunilor succesive ale capitalului, că ţăranul tradiţional - deşi dotat moral şi fizic - este sortit înfrângerii. Destinul familiei ţărăneşti, în acest caz, a devenit dramatic şi datorită compoziţiei sale - din copiii rezultaţi din primele căsătorii ale celor doi soţi, asupra cărora Ilie Moromete doreşte să-şi exercite o autoritate absolută, adoptând adică exact acea cale care a dus la destrămarea ei şi a pierderii autorităţii paterne.

Particularităţile stilistice sunt semnificative pentru proza lui Marin Preda, apro-piindu-se, mai ales, de exprimarea lui Ion Creangă, decât de cea a lui Liviu Rebreanu: fraze ample, cuvinte cu subînţelesuri, umor specific ţărănesc.
Moromeţii se situează, astfel, printre cele mai bune romane cu tematică ţărănească din literatura noastră.

CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI

„Cel mai iubit dintre pământeni poate fi definit ca un roman total. Nu roman-fluviu, unde desfăşurarea este organizată şi cronologia întinsă, nici roman-ciclu, unde temele şi destinele se înşiră ca mărgelele pe aţă, ci roman total: romanul unui destin care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăieşte printr-un destin."

Eugen Simion

„ Ce-ai trăit, ce experienţă capitală te-a zguduit, care m-ar putea cutremura şi pe mine? "
Marin Preda
La fiecare nouă lectură, romanul Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, îşi redescoperă alte valenţe.

Cântecul de lebădă al celui care şi-a văzut Viaţa ca o pradă e o carte cu multiple semnificaţii, un strigăt de lumină al unui creator ajuns pe culmea cea mai înaltă a spiritualităţii şi expresivităţii sale, dincolo de care nu mai există decât spulberarea în neant. Dar Marin Preda s-a ambiţionat să rămână printre noi prin scrierile sale, prin trăirile intense şi atât de diversificate, încât viaţa Marelui Singuratic pare cumulul mai multor existenţe şi, mai ales, prin felul cum le-a gândit, cum le-a interpretat ca filosof al trecerii noastre conştiente prin univers, pare, totodată, o adâncă meditaţie a celui cu care Viaţa nu a mai avut răbdare.
În prefaţa la ediţia a doua, din 1984, a romanului, academicianului Eugen Simion ne relata o întâmplare inedită, de la o întâlnire a lui Marin Preda cu studenţii bucureşteni: „Un tânăr filosof i-a comunicat o opinie tăgăduitoare, cum că Petrini n-ar fi un veritabil filosof neavând un sistem propriu de gândire, o terminologie de specialitate şi un comportament adecvat." Ideea că Victor Petrini nu are un sistem filosofic personal, deşi ca personaj ne apare un eminent asistent la o facultate de specialitate din Cluj, că aluziile la teoriile ori chiar citatele din câţiva mari gânditori ai lumii nu sunt decât un cadru, în care autorul îşi îmbracă naraţiunea, ca o pelerină de sărbătoare pe umerii unui Făt-Frumos al scrisului, e totuşi demnă de luat în seamă. „Prozatorul a răspuns calm, şi-a apărat cartea - adaugă Eugen Simion -nearătănd iritare faţă de impertinenţa tânărului său cititor".

Dar ceea ce n-a băgat de seamă acel student isteţ - am adăuga noi - este că Marin Preda pare un filosof mai mare decât un profesionist contemporan cu el, deoarece încearcă nu o ştiinţă a ştiinţelor, ci o filosofie complexă a vieţii, în ansamblul ei, care include atât mişcarea de idei contemporane, cât şi o serie de date socio-politice, culturale, noţiuni de fizică, chimie, astronomie ori mecanică - romanul său fiind un complex unitar al acestora, ca o perlă a cuvintelor, de perfecţiunea căreia nimeni nu se mai poate îndoi.

Fiecare nouă lectură a cărţii Cel mai iubit dintre pământeni ne oferă alte căi şi soluţii interpretative, oglindind marile frământări ale secolului şi curajul civic al lui Marin Preda de a rosti adevărurile esenţiale, într-o perioadă în care acest risc i-ar fi adus numai suferinţe: „Descoperise ceva ce nu prevăzuseră? Cuvintele pot ucide... " - afirmă la un moment dat personajul principal al romanului - iar în alt loc se întreabă: „Dacă ordinea clipelor vieţii mele ar fi fost alta?... pentru ca, mai încolo, să adauge: "Dacă-mi permiteţi să fiu şi eu filosof când timpurile sunt aşa cum sunt, conflictele eterne se atenuează, oamenii încheie între ei un armistiţiu, devin mai toleranţi... " şi am continua noi - dincolo de toate zbuciumele, suferinţele şi dilemele nerezolvate, rămâne opera - opera esenţială a unei vieţi, asupra căreia vrem acum să ne aplecăm, încercând astfel să explicăm de ce considerăm acest roman ca o excepţie de elită, nu numai din literatura română, ci şi din cea universală.

În primul rând, pentru că autorul ne prezintă un personaj într-o situaţie de excepţie. Victor Petrini îşi scrie amintirile într-o închisoare, la cea de-a doua condamnare, în urma unei omucideri prin imprudenţă, neştiind dacă el însuşi nu va fi condamnat la moarte?! Eroul e pus, deci, într-o situaţie limită - nararea vieţii sale fiind ultima confidenţă pe care suntem tentaţi, de la început, s-o credem sinceră şi s-o citim cu sufletul încărcat de emoţii şi dileme. Aflăm astfel despre copilăria şi adolescenţa lui Victor Petrini, fiul unui monteur de avioane din Cluj, devenit maistru în aceeaşi unitate, transformată de regimul socialist în fabrică de tractoare - şi al unei femei harnice, casnice şi religioasă, care-şi închina în fiecare seară copilul, ca să-l ajute Dumnezeu.

Faptul că, într-un astfel de moment, băiatul, care trecea printr-o criză ateistă, îi dă mamei sale peste mână, nu poate fi interpretat, neapărat, ca momentul care declanşează evenimentele nefericite din viaţa lui - deoarece Victor era un copil muncitor, cinstit şi moral. Mai degrabă nonconformismul său, spiritul de independenţă şi originalitatea gândirii, într-o societate constrânsă deja la anumite şabloane politice, îi aduc lui Victor Petrini cele mai multe necazuri în viaţă. La aceste trăsături de caracter am mai adăuga: simţul dreptăţii, pe care o numim uneori soartă.

În colectivitatea de elevi, nu este prea agreat, deoarece el refuză dialogurile uşoare, miştocăreşti, fiind preocupat de idei literare şi filosofice, neavând timp de pierdut, deoarece se dedicase încă de pe băncile liceului unor studii temeinice, ambiţionând să se afirme în viaţă ca un bun intelectual.
De aceea, chiar în tainele iubirii este iniţiat de un grup de băieţi mai mari, ce-i fac cunoştinţă cu domnişoara Nineta Romulus, de care însă se va despărţi curând, deoarece comportarea uşuratică a fetei nu corespundea ideilor sale despre iubire, tinereţe şi sinceritate.

Tot o experienţă nefericită în dragoste va trăi Victor Petrini alături de Căprioara, o fata de o rară frumuseţe, dar nestatornică în sentimente, care-l părăseşte în favoarea unui student de la medicină. Rămâne gravidă cu acesta, medicinistul nu vrea să se căsătorească deocamdată cu ea, ducând-o la un ginecolog, pentru a face o întrerupere de sarcină, moment în care fata moare, iar Petrini scapă greu de acuzaţia de a fi părtaş ori cel care a cauzat acest eveniment tragic.
Să fi fost oare întâmplarea un avertisment al soartei, că marile sale nefericiri i se trag de la femei?! Fiindcă drumul fatalist continuă, având cauze apropiate. Pe când preda la Liceul Pedagogic din Cluj, îl cunoaşte pe profesorul de română şi poetul Petrică Nicolau, nefericit în căsnicie, de soţia căruia se îndrăgosteşte. Dar Matilda se dovedeşte a fi cu adevărat femeia fatală, nu numai în viaţa soţului său, dar şi a prietenului acestuia, Victor Petrini. Vicleană şi autoritară, îl jigneşte şi îl chinuie pe Petrică, îi zâmbeşte promiţător lui Victor, despărţindu-se de primul şi căsătorindu-se cu al doilea, ca să-l facă la fel de nefericit, aducându-i pe amândoi la exasperare. Este semnificativă scena unei excursii în pădure, când Petrică Nicolau, dându-şi seama că soţia sa l-a trădat, se urcă disperat într-un copac şi începe să urle ca lupii, fiindcă îşi pierdea nu numai femeia iubită, ci şi prietenul, în timp ce Victor încearcă s-o seducă pe Matilda.

Dar, după câţiva ani de chin, Matilda, devenită soţia lui Victor, încetează să-l mai iubească pe acesta, provocând un scandal oribil, chiar cu prilejul botezului fiicei lor, Silvia, în faţa părinţilor lui Victor şi a celorlalte rude ale Matildei. Viaţa tânărului filosof devine din ce în ce mai nefericită. Lucrând ca asistent la Facultatea de Filosofie, îl cunoaşte pe Marele Poet, care nu era altul decât Lucian Blaga -nenumit în roman, care e scos din munca de şef de catedră la Istoria Filosofiei, numai pentru vina de a nu fi amintit în cursul său inaugural despre Karl Marx. Făcându-i o vizită acasă, Petrini află că Marele Poet ar fi trebuit să vorbească despre Lenin, despre Stalin, despre Jdanov, care nu avea alte merite filosofice decât că, în spatele concepţiilor lui, se aflau tancurile sovietice.

Dezamăgirea sa era cu atât mai mare, cu cât un bun prieten, Ion Micu, fost UTM-ist ilegalist, îi explică într-un dialog pitoresc, purtat la o braserie, cum nu pot face nimic pentru a-l ajuta pe Marele Poet. Nemulţumirile acumulate din cauză că Victor Petrini înţelege tot mai limpede cât de limitată era libertatea de gândire a intelectualilor, dezamăgirea pe care o capătă cu prilejul aniversării zilei de 7 noiembrie, sărbătoarea naţională a Uniunii Sovietice, când asistă la arestarea de către securişti a unui alt coleg, de la Filologie, asistentul Cubleş, datorită faptului că se revoltase împotriva universitarilor maghiari, care strigau lozinci naţionaliste, sunt tot atâtea cauze ce duc la descurajarea sa.

Matilda încetase să-l mai iubească chiar din anul căsătoriei, aplicându-i un regim de familie mai incomod chiar decât lui Petrică şi discreditându-l în faţa prietenilor. O umbră groasă şi apăsătoare coboară peste romanul familiei, necazurile lui Petrini părându-ni-se suficiente pentru definirea unui destin tragic.
Dar întâmplările dramatice nu se sfârşesc aici: chiar în noaptea acelui scandal de pomină, Victor e arestat de oamenii securităţii, sub o învinuire pe care, deocamdată, nici ei n-o credeau, ivită în urma unei intolerabile confuzii: un coleg şi fost prieten, fugit în Franţa, îi trimite o scrisoare care se încheie cu : „Aştept ordonanţele dumneavoastră. " Acest prieten, pe nume Iustin Comănescu, făcuse parte din gruparea Sumanelor negre, o organizaţie şovină românească antimaghiară, iar expresia ordonanţele a fost interpretată ca ordine, ceea ce ar însemna că Victor Petrini ar fi fost un mare comandant fascist, de la care organizaţia de peste hotare ar aştepta ordine.
Sub povara acestor acuzaţii neprevăzute, se încheie primul volum al romanului şi începe cel de-al doilea, pe care l-am putea considera drept romanul politic al perioadei socialiste. Acuzaţiile sunt, de data aceasta, directe, cu trimiteri la metodele dure de anchetă şi învinuire, chiar fără argumente, ale regimului trecut, încât te miri cum a putut fi tipărit.

Suntem purtaţi în sediile de miliţie judeţene, la închisoare şi în ocnă, la canal şi în alte locuri de detenţie a celor ce se opuneau regimului care se considera cel mai uman.

Iată-l, deci, pe romanticul şi intransigentul filosof condamnat la detenţie şi muncă grea, deşi nu i se putuse dovedi vina. Mai târziu aflăm că, chiar dacă nu eşti vinovat, de vreme ce le eşti mai necesar înăuntru decât afară, tot te condamnau la trei ani de închisoare, pentru a servi drept pildă şi altora. Petrini mai află că în favoarea lui a intervenit, totuşi, tovarăşul Mircea, primul secretar al judeţului, ce devenise, între timp, amantul Matildei, ca, la puţin timp după eliberarea tânărului filosof, el să nu poată lucra decât la serviciul de deratizare al oraşului, motiv pentru care Matilda introduce divorţul, cu care-l ameninţase pe Victor, încă înainte de condamnarea acestuia, pentru a pleca la Bucureşti, cu tovarăşul Mircea, ajuns membru supleant al Comitetului Central al partidului, luând cu ei şi pe Silva.
Astfel deducem că elementele corupţiei se întind de sus până jos şi cei mai feriţi sunt cei de jos. Nici o acuzare a vechiului regim nu poate fi mai aspră decât faptele prezentate direct de personajele cu care Victor Petrini lucrează la deratizare: Pantelimon, Vintilă, Calistrat sunt personaje comice, alunecând spre grotesc, de realizarea cărora ar fi invidios chiar neîntrecutul I. L. Caragiale, comicul de limbaj, de nume, de comportament, de situaţii, concurând la conturarea unor temperamente individualizate cu talent de povestitor, cu scopul nemărturisit de a arăta că între sublim şi grotesc nu e decât un pas.
De altfel, chiar titlul unei lucrări a lui Petrini, cea de-a doua nepublicată, este Era ticăloşilor, înfăţişându-se tocmai aceste personaje umane pestriţe, unde triumfă necinstea şi ipocrizia, personaje care ies la suprafaţă ca fiind ataşate partidului, cum ar fi Matilda, Mircea - deşi pare uman şi gata de a-l ajuta pe Victor Petrini. Dar el îl ajută luându-i soţia şi fiica, plecând cu ele în capitală, într-un moment în care Petrini se afla la spital, suspect că ar fi bolnav de cancer, deci într-o împrejurare când familia i-ar fi fost de mare folos.

Victor Petrini iese însă din spital, fără a fi fost bolnav de cea mai cruntă suferinţă, şi îşi vede fiica numai cu învoirea ştabului, doar atâta timp cât se poartă oarecum normal, plecând de la deratizare şi intrând contabil la Oraca. Dar, refuzând sprijinul lui Mircea de a se reîntoarce în învăţământ (cum l-ar fi putut primi, după cele ce-i făcuse?), i se interzice şi cel mai simplu drept de tată: ca să-şi întâlnească fata, nereuşind s-o mai vadă decât atunci când Silvia pleca la şcoală, numai cu concursul fetei din casă, pe care ştabul o jignea şi o ameninţa că o bagă la puşcărie, Între timp însă, Victor Petrini avansase, cu ajutorul tatălui său, mutându-se, mai întâi, de la deratizare în fabrica în care tatăl său lucra ca maistru. Dar nici ca strungar nu o duce prea bine, deoarece înţelege repede mecanismul prin care se formau fruntaşii în producţie, cărora li se puneau la dispoziţie comenzi şi materiale, strungurile cele mai bune, tot ceea ce era necesar pentru a produce mai mult, în timp ce lui Petrini i se dădeau lucrări suplimentare mai complicate, care nici nu i se plăteau.

Cu acest prilej, aflăm că bătrânul maistru ar fi dorit ca fiul său să lucreze măcar ca bibliotecar al fabricii, deoarece considera că un intelectual nu poate fi doar un simplu muncitor; dar acolo era o fată de moravuri uşoare, care întreţinea legături cu şeful serviciului personal, Olaru, un personaj incult şi încrezut, însă încărcat de putere şi de responsabilitate, care-l cheamă pe Petrini la ordine, acesta descoperind că Nineta Boiangiu, bibliotecara despre care se vorbise atâta, nu era alta decât Nineta Romulus, prima iubită din anii de liceu a lui Victor, cu care acesta reînoadă, pentru puţin timp, legăturile de odinioară, deoarece află tovarăşul Olaru, iar Petrini e nevoit să se transfere contabil la Oraca, adică la un centru de colectare a cărnii.

Dorind să mai tragă un chef, ca pe vremuri, cu foştii săi colegi de la deratizare, Victor Petrini află că aceştia au fost reabilitaţi: Calistrat, care „violase o curvă", făcuse recurs şi fusese reprimit ca tehnician în fabrică, unde realizase o invenţie, primind Premiul de Stat, motiv pentru care dădea o masă în cinstea foştilor săi prieteni; Bacaloglu ajunsese şef la deratizare, iar Pantelimon - învăţător într-un sat din aproprierea Clujului. Dar petrecerea lor „cu dame" a fost la fel de pitorească şi vulgară ca şi cele de odinioară, terminându-se cu o bătaie.
La scurt timp, moare de cancer mama lui Victor Petrini, autorul descriindu-ne adevărate pagini de tragism şi dragoste de fiu.
Apoi revine întrebarea: „ Cine ştie dacă, schimbându-se ordinea clipelor, destinul meu n-ar fi intrat pe o altă spirală?"— sugerându-ne ideea că soarta omului ar avea un resort cosmic.

Sfârşitul volumului al doilea şi începutul celui de-al treilea se face sub semnul romantic al unui trandafir, pe care Victor îl găseşte într-o zi, aşezat într-o vază cu apă pe biroul său de contabil la Oraca. O nouă iubire, tot fatală şi poate că şi ultima, îl urmăreşte pe erou.

Contabilul şef Victor Petrini, de la întreprinderea judeţeană de colectare a cărnii, o cunoaşte pe Suzi Culala, casiera unităţii, fiica unui fost fabricant de creioane, cerneluri şi rechizite şcolare, dar considerat ca mare patron şi persecutat de regimul socialist. Suzi era o fată de o rară frumuseţe şi sensibilitate, provenind dintr-una dintre cele mai bogate şi de prestigiu familii (din trecut) ale oraşului. Domnului Culala i se confiscase însă nu numai fabrica, ci şi vila, transformată în casa de oaspeţi a partidului.
În fosta vilă a familiei Culala, străjuită de brazi bătrâni şi înconjurată de alei romantice, având în faţă un bazin cu peşte şi poduri ornamentale, se întâlnesc cei doi tineri. Deşi povestitorul ne avertizase încă de la începutul celui de-al treilea volum că i se pare că „ordinea clipelor destinului meu"(motiv reluat, ca testamentul fatal al ciobănaşului din Mioriţa) se schimbă din nou, dar nu în favoarea lui, deşi, deocamdată, pare fericit, oferindu-şi momente de sinceră iubire şi uitare de sine.

O nenorocire şi mai mare îl va urmări. între timp, el află despre necazurile domnişoarei Suzi, care-i povesteşte cum a fost exmatriculată de la facultate, împreună cu alte două colege, dintre care una s-a spânzurat neputând supravieţui acestei tragedii, numai pentru motivul că erau fiice de oameni bogaţi. Apoi Suzi îl invită în familia sa, arătându-i albume cu fotografii din trecutul ei, Victor Petrini bănuind că-i ascunde o legătură secretă.

O vreme credeam că deznodământul tragic, care-i reluat prin vizitele periodice în închisoare ale fostul judecător şi actualului avocat, Ciceo, cel care îi aduce la lumină lui Petrini manuscrisele periodice ale acestui roman (roman în romani) şi care amână mereu termenul judecăţii, numai ca prietenul său să-şi poată termina confesiunea vieţii, s-a îndepărtat de el, iată că idila cu Suzi Culala este întreruptă de apariţia brutală a unui tip, parcă din erele preistorice, un uriaş bolnav mintal, un dipsoman furios, de natură alcoolică, fostul soţ al lui Suzi, despre care ea nu-i mărturiseşte nimic, unul dintr-un grup cu care se fotografiase ea la mare, despre rostul căruia Victor avea deja unele bănuieli.

Acesta îi urmăreşte într-o excursie la Sinaia şi se luptă cu Victor în teleferic, cel atacat aruncându-şi adversarul într-o prăpastie, numai ca s-o salveze pe Suzi.
Astfel ajunge Victor Petrini, pentru a doua oară, ucigaş fără de voie, deşi fusese în deplină apărare. (Prima dată omorâse un gardian, la ocnă, deoarece acesta voise să-l extermine, închizându-l într-o cuşcă de lemn, dezbrăcat în miezul iernii, noapte de noapte.)

Cu puţin timp înainte, se întoarseră la Cluj şi Matilda cu Silvia, alungate de ştabul lor, pe care Matilda îl supărase cu prilejul unei vizite la Londra, iar ea vroia să se împace cu Victor. Dar nici una dintre cele două femei nu mai are parte de el, deoarece, la îndemnul prietenului său Ciceo, se autodenunţă, fiind condamnat la închisoare. Motivele pentru care eram, ca cititori, atât de încordaţi şi întrebarea dacă eroul principal, de care ne ataşasem, va fi condamnat la moarte sau nu, sunt dezvăluite abia în finalul volumului al treilea, în câteva capitole povestite de Ciceo, care ne relatează ancheta, autodivulgarea şi condamnarea lui Petrini la trei ani de închisoare, pentru ca ultimele capitole să fie povestite tot de Victor, iar încordarea conflictului să fie deodată dezlegată: după ieşirea din închisoare, eroul e numit ca profesor suplinitor de franceză la o şcoală generală dintr-un sat din aproprierea Clujului. Ţinuţi încordaţi pe spaţiul a peste o mie două sute de pagini, asistăm acum la un deznodământ mai puţin dramatic decât ne aşteptam, dar firesc şi uman.
Spuneam că, în primul rând, romanul Cel mai iubit dintre pământeni este o carte unică în literatura română, prin ineditul situaţiei în care suntem puşi ca cititori, urmărind soarta dramatică a unui erou de excepţie.

În al doilea rând, originalitatea acestei cărţi constă în finalul neaşteptat, umanizat şi firesc: reuşind să-şi reducă timpul ultimei condamnări, printr-o muncă încordată la un strung, eroul este eliberat mai repede, oferindu-i-se astfel posibilitatea reintegrării sale în rândurile oamenilor obişnuiţi. Autorul îi serveşte încă o şansă, dovedindu-ne că Era ticăloşilor poate fi, totuşi, îmblânzită, prevestind parcă o altă lume, pe care Marin Preda n-a mai apucat s-o vadă.

A treia motivaţie a rolului deosebit al acestei cărţi ar fi aceea că, strecurându-se cu abilitate printre furcile cenzurii regimului trecut, Marin Preda reuşeşte să spună pe atunci nişte adevăruri care nu i-ar fi fost permis altuia să le rostească. Aşa, de exemplu, când este înfăţişată o scenă de la Uniunea Scriitorilor, în care este criticat secretarul general al uniunii, nu se face aluzie directă la cea mai înaltă funcţie politică din stat, în perioada aceea, ştiut fiind cine purta această titulatură? La fel, introducându-ne în sferele înalte ale orânduirii socialiste, printr-o scurtă relatare a lui Gheorghe-Dej către un prieten scriitor, despre o întâlnire a sa cu Stalin, autorul ne dezvălui ramificaţia comunismului din răsăritul Europei, care, corelată cu întâmplarea nefericită a Marelui Poet, precum şi cu discuţiile lui Petrini cu prietenii săi, Ion Micu ori Ciceo, despre diferitele sisteme politice socialiste, autorul ne dovedeşte că povestea dramatică a lui Petrini nu este decât un cadru care-i oferă prilejul de a filosofa asupra existenţei umane, pe plan universal, iar starea socială specific românească este o varietate autohtonă a acestor considerente.
De două ori condamnat fără o vină logică, Petrini reprezintă soarta nesigură a intelectualului demn şi independent, din orânduirea trecută. Dar această amară autoironie, cu care el însuşi povesteşte şi judecă, nu ne poate abate de la esenţa tragică a romanului. Era ticăloşilor îşi găseşte în Marin Preda cel mai necruţător critic şi demascator.

Revenind la falsa polemică, anunţată iniţial, dacă Victor este sau nu un filosof, trebuie să arătăm, după prezentarea conţinutului trilogiei, că pe Marin Preda mu l-a interesat în mod deosebit acest amănunt. Oricare cititor avizat îşi dă seama că puţinele, dar adâncile, judecăţi filosofice ale personajului nu sunt altceva decât un prilej pentru ca autorul şi eroul său să-şi spună îndrăzneţ părerea asupra celor mai acute probleme sociale din perioada respectivă. Era nevoie de masca filosofului pentru a putea supune regimul trecut unei judecăţi severe la tribunalul timpului, înapoi (adică în trecut, în Uniunea Sovietică), în prezent (în România) şi înainte. Numai că viitorul nu a putut fi prevăzut cu exactitate de autorul care nici nu l-a mai apucat. Cu toată această soartă tragică, Marin Preda a presimţit că o astfel de orânduire socială nu poate rezista în tiparele anunţate.
De fapt, romanul nu este altceva decât o radiografie inteligentă făcută unui organism bolnav, unui regim considerat democratic şi pus în slujba maselor populare. Dar cum putea fi democratică o justiţie care condamnă de două ori la închisoare pe un om nevinovat (deoarece chiar moartea lui Pencea fusese determinată de agresivitatea acestuia, care i-ar fi ucis pe Suzi şi pe Victor, eroul aflându-se în legitimă apărare?). Cum poate fi drept un regim care-şi caută duşmanii de clasă in rândul tinerilor intelectuali? Suntem purtaţi pe o scară socială, aproape pe toate7 treptele luptei de clasă şi în cât mai multe medii, de la simplele discuţii a doi asistenţi universitari, spionaţi de un pitic cocoşat (elementul grotesc), până în cabinetul celui mai mare conducător de stat socialist, din fabrica de montat tractoare până la şedinţele de la Uniunea Scriitorilor, de la certurile din familia Matildei cu Victor până la dezbaterile din cabinetul primului secretar judeţean.
Dacă, istoric, faptele acestea se puteau petrece, real ele nu puteau avea loc în viaţa unui singur personaj. Chiar prin intensitatea trăirii lui Victor Petrini (presupus condamnat la moarte), Marin Preda îşi prevestea propria-i moarte prematură.
În al patrulea rând, romanul Cel mai iubit dintre pământeni rămâne unic în literatura noastră, prin întretăierea planurilor, prin reluarea amănuntelor şi interferenţa lor cu atâta măiestrie, încât cartea, deşi vastă, ne dă impresia unui tot unitar, făcând din aceasta unul dintre cele mai reuşite romane ale timpului. Că multe dintre adevărurile vieţii şi prevestirile autorului nu au putut fi elucidate decât odată cu apariţia acestei cărţi, că alte probleme au fost ridicate doar ca aluzie, iar unele lăsate în umbră, nu constituie vina autorului, ci a cadrului limitat al vremii când a fost gândită şi elaborată această carte, dezvăluind o nouă latură a rezistenţei intelectualităţii româneşti în faţa uniformizării şi eşalonării la care era supusă.

Ieşind însă din frageda sferă a politicului şi revenind la structura romanului, trebuie să arătăm că în literatura noastră el ocupă un loc aparte. In prefaţa la ediţia a doua a cărţii, academicianul Eugen Simion distinge în mod teoretic mai multe romane bine închegate: romanul intelectualului, romanul politic, romanul de dragoste, romanul despre mitul fericirii, adăugând: „epicul evadează mereu din el, meditaţia împinge romanul spre alt cerc de probleme, erosul nu este pur, izolat, erosul angajează toţi factorii existenţei noastre. A îmbrăţişa totalitatea unei experienţe este, atunci, ambiţia romancierului. "

Deci un roman total, privit, deodată, din mai multe unghiuri de vedere: iată esenţa scopului elaborării operei lui Marin Preda. Pentru prima dată în literatura română, întâlnim o carte aşa de unitară, de densă în conţinutul ei, atât de bine întreţesută cu amănunte de la un volum la altul, cu reveniri şi adausuri aducătoare de noi lumini, în aşa fel încât, dacă nu l-ar fi împiedicat condiţiile tehnice de tipărire, am fi putut citi un singur volum - e drept că de dimensiuni foarte mari. Ce ne determină să susţinem această idee? Romanul se deschide cu o mare dilemă: va fi ori nu va fi condamnat la moarte eroul principal? deşi nu ştiam decât foarte târziu motivele pentru care ar fi putut fi condamnat. Dilema este dezlegată abia în finalul celui de-al treilea volum, când aflăm că presupusa omucidere s-a săvârşit în legitimă apărare, autorului părându-i-se nesemnificativ eventualul roman poliţist: găsirea cadavrului, ancheta, stabilirea vinovatului, pronunţarea verdictului - de aceea această parte nici nu este povestită de naratorul principal, ci de prietenul său, Ciceo, avocatul apărător.
Subtilă ni se pare introducerea amănuntului că Victor Petrini mai comisese un omor, tot în legitimă apărare, dar acela în ocnă - pedepsirea miliţianului care-i pusese gând rău fiind singura cale de supravieţuire a eroului, amănunt de care nu se ţine seama în cea de-a doua judecată.

Iată, deci, pe ce ne bazăm afirmaţia anterioară, pe care ne străduim s-o demostrăm: mai bine decât oricare altul, Marin Preda reia şi amplifică unele amănunte de la un volum la celălalt, alături de cel amintit mai adăugând: întâlnirile, iubirile, certurile şi despărţirile periodice de Matilda, dialogurile lui Victor Petrini cu Ion Micu, reluate în alt cadru şi pe alte teme, întoarcerea în final a Matildei la Cluj şi exprimarea dorinţei de a se recăsători cu Victor.
Avem uneori impresia că autorul (şi totodată povestitorul său) încearcă insatisfacţia neexprimării depline, ceea ce îl duce exact spre această exprimare, sfera spunerii fiind mereu lărgită spre circumferinţele tot mai grave ale existenţei umane. Desigur că multe anecdote, relatate de diferite personaje, date drept pilde pentru ceea ce nu putea încă fi spus în mod direct, deşi uneori vulgare ori dure, dar mereu autentice şi cu o temă moralizatoare, par a încărca lectura unui cititor grăbit. Dar, în acelaşi timp, ele formează desfătarea oamenilor inteligenţi şi răbdători, amatori de astfel de snoave populare, unele dintre ele considerate ca bancuri - adică forme folclorice urbane.

O lectură atentă ne conduce spre gravele întrebări ale vieţii, uneori formulate de Marin Preda aproape ca nişte maxime. „Ispita lucidităţii, care te îndeamnă să afli de ce nu te mai iubeşte cineva, constă în faptul că ai sentimentul acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi"(87-l)
Alteori, doar din câteva trăsături de condei, autorul realizează un portret moral şi fizic, care ne rămâne puternic întipărit în memorie:
„Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă decât atât, adică ceea ce a făcut natura fizic, dar un chip frumos prin care să izbucnească dinăuntru o lumină a unei vieţi a gândirii şi sentimentelor, care aruncă parcă într-o transă privirea unui ochi lucid, aş zice, în triumf a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea închisă din pricina tensiunii lăuntrice, a poftei de viaţă şi de comunicare, un astfel de chip şi o astfel de frumuseţe nu mai văzusem".
Întâlnim şi reflecţii de tragedie antică: „ Se poate oare muri cu gândul că viaţa ta a fost un lung şir de eşecuri?". Sau : „Poţi atunci arunca în urmă un lung hohot de râs, viaţa e o comedie".

Câteodată, trăirile iubirii (care rămâne sentimentul predominant al romanului) sunt prezentate dinamic, intens, aproape cinematografic: „ Dar iat-o că vine spre mine... Ba nu, m-a văzut şi nu vine, aleargă... Şi ne îmbrăţişăm în plină stradă şi îi simţeam lipit de al meu obrazul dulce, ud de ploaie, şi mă îmbăta mirosul părului ei, şi-mi părea fierbinte răceala urechilor şi freamătul întregii ei fiinţe... O imensă tăcere voluptoasă... O pace adâncă îmi inunda sufletul ".
Această îmbinare măiestrită între senzaţiile auditive, tactile ori vizuale poate fi întâlnită frecvent în paginile romanului: „ Libertatea face să trăiască cu plenitudine totul, şi atunci suferinţa în dragoste aduce din adâncuri bucurii stranii şi necunoscute, iar fericirea se colorează violent cu luminile infernului".

Alături de Luceafărul poeziei noastre, în raiul Tinereţii fără Bătrâneţe şi al Vieţii fără de Moarte, pe unde sălăşluieşte şi Ceahlăul prozei româneşti, ori neîntrecutul Povestitor de la Humuleşti, pe lângă stejarii ardeleni Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu, ori la umbra gorunului care îmbină viaţa cu moartea lui Lucian Blaga, sau a altor sfinţi ai literaturii române, Marin Preda poate că ne aude şi ne înţelege admiraţia sinceră la lectura Celui mai iubit dintre pământeni, care a fost - desigur- el însuşi.

---

Tag-uri: scriitor

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---