Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Mircea Horia Simionescu aparţine, alături de Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Tudor Ţopa, unei grupări literare cunoscute sub numele de Şcoala de la Târgovişte, care îşi face debutul în deceniul al şaptelea al secolului al XX-lea şi care adoptă o proză parodică şi autoreflexivă. Numele de şcoală literară este oarecum impropriu, pentru că nu a avut un program, nu a editat lucrări teoretice şi nici nu a avut urmaşi; în perioada comunistă, târgoviştenii nu s-au bucurat de un succes deosebit, fiind preţuiţi însă de generaţia optzecistă.

Caracterul hibrid, ludic, ironic, parodic determină succesul pe care îl au şi astăzi aceste scrieri, favorizând recitirea lor, asemenea operelor lui A. Gide (care scrie pentru a fi recitit, nu doar citit).

Toţi scriitori din această şcoală literară au debutat târziu, după vârsta de patruzeci de ani, considerându-se imaturi estetic, dar şi din cauza regimului comunist. Apariţia acestui tip de literatură a literaturii (pe care Eugen Simion o califică drept proză autoreferenţială, incluzând aici metaromanul şi jurnalul de creaţie, vezi Scriitori români de azi, vol. IV, Buc, Ed. Cartea Românească, 1989) se explică fie ca un fenomen de sincronizare cu literaturile avansate şi ca o replică la dogmatismul oficia! şi artificial, care recomanda reflectarea realităţii (comuniste, evident), fie ca un fenomen de izolare, de apărare în faţa cenzurii şi de înşelare a acesteia, scriitorii creându-şi un univers artistic în care cei care se uneau şi se simţeau solidari puteau să lucreze fără să facă vreun compromis.

Proza lor nu relatează, nu descrie, nu împinge în fantastic, mitic sau parabolic realul (aşa cum încercaseră romanele anterioare), ci vorbeşte despre fapte literare (metaliteratură, intertextualitate, autoreflexivitate). Există câteva coordonate pe care se fixează: livrescul (ca o cale de delimitare de vulgar, comun), ludicul (cale de supravieţuire) şi jurnalul (formă de autocontrol) (vezi Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Buc, Ed. Fundaţiei PRO, 2003, pp. 238-239). Aşadar, proza nu mai reflectă existenţa reală în nici un fel, iar indicele referenţial nu mai este o realitate, ci însăşi literatura.

Acest tip de scriere reprezintă o meditaţie asupra poieticii textului (din gr. poiesis „creaţie") şi, spre deosebire de proza autenticităţii din perioada interbelică (de la care împrumută totuşi câteva procedee), nu urmăreşte anularea impresiei de literatură, ci, dimpotrivă, urmăreşte o literaturizare totală. Cu alte cuvinte, vorbim nu despre o literatură a vieţii, ci despre o literatură a literaturii.
Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Dicţionar onomastic apare în 1969, fiind completat de Jumătate plus unu (1976) şi este prima parte a tetralogiei Ingeniosul bine temperat, alături de Bibliografie generală (1970), Breviarul (1980) şi Toxicologie sau Dincolo de bine şi dincoace de rău (1983). Titlul ciclului încorporează cele două coordonate fundamentale ale lui M. H. Simionescu -ingeniozitatea (tehnică de bază în proza autorului) şi calitatea „bine temperat(ă)", adică dozată, controlată, calculată - amintind oarecum de celebra lucrare muzicală a lui J. S. Bach, Clavecinul bine temperat. Trimiterea nu este gratuită, căci, aşa cum maestrul stăpâneşte arta

Literatura română. Proza

muzicală şi, implicit, instrumentul, creând armonie, în aceeaşi măsură şi scriitorul M. H. Simionescu realizează un echilibru perfect în structura complicată a ciclului său, care este o adevărată „matrice a lumii, un «model» al ei, de o excepţională originalitate", în care „tinde să înglobeze (...) tot ce a scris (...), inclusiv - în ultimă instanţă - jurnalul său, deci pe însuşi autorul, ca o consecinţă finală a «absorbirii» vieţii în literatură" (Ion Bogdan Lefter, Primii postmoderni: „Şcoala de la Targovişte", Piteşti, Ed. Paralela 45, 2003, p. 131).
Dicţionar onomastic este, după mărturisirile scriitorului, „o carte de literatură - literatură, scrisă şi oferită cititorului obosit de grămezile de cărţi cu cap şi coadă, dar fără ceva la mijloc, cărţi în care se succed părţi ce nu se plămădesc una dintr-alta datorită simplei inerţii a fermentaţiei, maiaua fiind mai concludentă decât coca. Dicţionarul este o năzdrăvănie -cum a numit-o, mângâindu-i manuscrisul, Geo Bogza - carte bună de citit, după plac, pe o bancă într-un parc sau pe un acoperiş, în tramvai sau cabană alpină, de la mijloc, de dinapoi înainte, de dedesubt spre manşeta de sus, ca almanahurile şi calendarele străbunicilor, ca răvaşele şi scrisorile, ca telegramele de presă" (M. H. Simionescu, Citiţi-mă noaptea! [în loc de prefaţă] la Dicţionar onomastic - din ciclul Ingeniosul bine temperat, ediţia a Ii-a, întregită cu volumul Jumătate plus unu, Buc, Ed. Allfa, 2000, p. IX).

Cartea este greu de integrat într-o specie anume. Titlul este înşelător, structura de dicţionar fiind o convenţie stilistică, fapt care a dus şi la situaţia comică de a fi aşezat ani de-a rândul în rafturile afectate dicţionarelor de uz curent la Biblioteca Academiei şi la Biblioteca Naţională. Rolul unui dicţionar onomastic propriu-zis este de a analiza originea şi de a prezenta istoria numelor de persoană. Dicţionarul lui M. H. Simionescu respectă doar aparent structura lucrării ştiinţifice, inventariind sistematic nume de persoană pe care le explică, deviind însă de la definiţiile tradiţionale. Acesta este şi motivul pentru care Nicolae Manolescu îl plasează, prin statutul de metaroman, dar şi prin calitatea de a fi operă „de reflecţie estetică" între titlurile corintice: „cel mai original metaroman [...], un roman al numelor proprii, care sunt adevăratele lui personaje" (N. Manolescu, Arca lui Noe, Buc, Ed. Gramar 100+1, 1998, p.714).

Trăsături specifice

Cartea presupune un tip de cititor diferit de cel tradiţional, cu care stabileşte un raport asemănător unui joc. Ironizând convenţiile de lectură (un dicţionar se consultă; un dicţionar onomastic oferă informaţii etimologice etc), autorul îşi permite o ieşire din convenţie, o declişeizare şi o inventare a unor noi convenţii. Totul este un joc, omul/cititorul/autorul devenind un fel de homo ludens (Johan Huizinga), şi încă - jocul presupune reguli - , aici e vorba mai degrabă de joacă, fenomen care implică o anumită gratuitate, fiind partea superficială a jocului. Scriitorii din acest tip de literatură fac din lume un joc, o paradigmă ludică.

Dicţionarul însumează numeroase fişe caracterologice în genui fiziologiilor secolului al XIX-lea (C. Negruzzi, N. Filimon, M. Kogălniceanu ş.a.), caracterologie comică însă, adăugând şi alte specii sau forme literare (portrete, eseuri, nuvele, descrieri etc). Cartea este un veritabil exerciţiu de imaginaţie pentru că scriitorul practică un totalitarism parodic. De altfel, datorită procedeelor adoptate - de persiflare a locurilor comune (literatura tradiţională, cheia de lectură clasică etc), de degradare, prin parodie, a ideii de literatură, de pastişare a stereotipiilor estetice (inclusiv a semnificaţiei titlului), de ironizare şi autoparodiere - autorul a fost plasat de către majoritatea comentatorilor în descendenţa avangardei (în mod special a lui Urmuz).
Numele de persoane - româneşti şi străine (uneori şi nume de obiecte sau animale - Titirez, Carton, Pyton, Sifon), culese din ziare, din cărţi -inclusiv cartea de telefon - sau chiar inventate sunt aşezate în ordine alfabetică şi comentate. Autorul dă „culoare" numelor în funcţie de ceea ce-i inspiră acestea. Unele nume provin din toponime (Algeria, Creta, Roman, Amara), din nume celebre, istorice ori mitologice (Agamemnon, Hercule, Ecuba, Daphne, Decebal, Goliat, Hera, Nabucodonosor), din denumiri botanice (Aluna, Cireaşă, Nuca, Ionatan, Feriga) etc.

Întinse ori lapidare, caracterizările au ca notă distinctivă umorul intelectual: „Aldous - Om al aforismelor, aşa cum alţii sunt oameni ai legii", „Anchidim - Suflet de intelectual dezvoltat prin muguri şi ajuns la stadiul de tuberculi. Subpămîntesc", „Anda - Din categoria acelor femei stranii, frumoase, cinstite, care nu-şi înşeală [sic!] niciodată amantul", „Bonaventura - nume strigat în peisaj napolitan. Diminutiv penibil: Turi", „Daria - De la DAR, conj., adv., subst. neutru (vezi Dicţionarul limbii române moderne)", „Galileo - Galileo Galilei: începutul unei decimări incorecte" ş.a. Calamburul este unul dintre procedeele umorului absurd: „Agafi - Fiul Gafei", „Bastienne - soţia bastionului", „Blacky -Inventatorul blacheurilor". Latura urmuziană este adesea evidentă în hibridizarea eroilor săi, ori în caracterul artificial al fiinţelor: „Camelia -Insectă albă, din hârtie cerată. Puţin falsă", „Carmen - Un acordeon într-o orchestră cântând Wagner", „Celestin - Din sticlă suflată", „Chiriachiţa -Tăietoare de noduri gordiene", „Chloe - în loc de sânge, în vine îi curge untdelemn" etc.

O altă sursă de comic o constituie contrastai dintre numele de botez şi cele de familie (autorul este un demn urmaş al lui Caragiale în această direcţie): Hercule Frîncu, Dante Gheorghiu, Apolinarie Bunescu etc. Uneori caracterizările conţin citate sau referiri la autori (intertextualitate), însă multe sunt fictive (procedeul citatului inventat îi aparţine lui Jorge Borges): „H. Thindham - Elocuţiuni şi elucubraţiuni", „Camil Bengescu -Antares" (ce ironie la adresa literaturii interbelice!), „Myra Sudd -Intime", „Johan Sebaum - Helicopterul", „Calendarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei 1960", „Nicolae lorda - Por şi Porfirie", „Wemer Lotte -Apeductul şi Pedunculul" ş.a.
De fapt, ceea ce încearcă M. H. Simionescu în Dicţionar onomastic este o „ironică lichidare a oricărei formule tradiţionale" (N. Manolescu, op. cit., p. 715)
În capitolul „Abel" este parodiată tema morală a romanelor clasice, în capitolul „Elizarie" se ironizează tipul de lectură tradiţional, iar în capitolul „Galia" sunt parodiate ticurile critice, dialogul dintre autor şi criticul literar (ambii deveniţi personaje în acest metaroman), anticipând o eventuală obiecţie a criticii la textul uşor ambiguu al Dicţionarului. La reproşul criticului, conform căruia ar exista o „îngrămădeală îngrozitoare" în carte, autorul răspunde că „lucrurile disparate sunt, de fapt, raporturi. Cartea nu intră în categoria eseului, ca să aibă o logică a demonstraţiei, e o literatură, fără alte preocupări". Aşadar gratuitatea experimentului (metaromanul este „artă pură" - N. Manolescu) învinge greoaia literatură tradiţională.

Acelaşi gest de reflecţie asupra literaturii, de metaliteratură identificăm şi în capitolul „Irimia", prin care se încheia Dicţionarul publicat în 1969. Personajul Irimia, supărat pe autor pentru că acesta l-ar fi denigrat în cartea sa, pătrunde în cabinetul de lucru şi-i fură 3500 de fişe, lăsându-l pe scriitor în imposibilitatea de a-şi încheia opera (acţiunea este, fireşte, tot o convenţie parodică). În cele din urmă - aflăm din volumul care continuă Dicţionarul {Jumătate plus unu din 1976) - Irimia decide să-i înapoieze fişele autorului, iar aceste îşi va duce la bun sfârşit lucrul. Stil. Modernism şi postmodernism.

Deşi original prin fascinaţia livrescului, prin parodierea stilurilor narative, a criticii, a procedeelor tradiţionale etc, Dicţionar onomastic nu este singular în literatura română, fiind precedat de Dicţionarul grotesc al lui Vasile Alecsandri, iar ca model străin, putem aminti de Dicţionar de idei primite de-a gata de Gustave Flaubert.
Opera lui Mircea Horia Simionescu este însă o operă modernă prin procedeele autoreflexivităţii, ambiguităţii, discontinuităţii, anulării graniţelor dintre literatura joasă şi cea înaltă, dificultăţii de a o integra într-o specie anume, parodierii, pastişării, ironiei, ludicului. Cum aceste procedee sunt comune modernismului şi postmodernismului, unii comentatori (I. B. Lefter, M. Cărtărescu) îi consideră pe târgovişteni un fel de părinţi ai postmodernismului românesc: „Deşi nu au beneficiat la vremea lor nici pe departe de publicitatea prozatorilor postmoderni din anii '50 - '70 (Borges, Calvino, Barthelme, Coover ş.a.) şi deşi au ignorat cu desăvârşire însuşi conceptul de postmodernism, ei sunt fără îndoială echivalentul românesc, genuin al Acţionarilor amintiţi (...). Adevăraţii noştri moderni sunt postmodernii: ei, şi nu nuveliştii cu personaje «sucite», sunt continuatorii firului logic al prozei româneşti, ai lui Blecher, Fîntîneru sau Mateiu Caragiale. Deceniul al şaselea nu este un vid literar (în care ar străluci Moromeţii, Cronică de familie şi Groapa...), ci epoca unei efervescenţe subterane care produce în scurt timp scrieri ca Matei Iliescu sau Ingeniosul bine temperat.

Nicăieri, poate, autoreferenţialilatea literaturii nu este mai limpede decât în scrierile târgoviştenilor, care par a ignora cu desăvârşire lumea reală, semnificativă pentru ei cel mult ca epifenomen cultural. Literatura e, pentru ei, tărâmul virtual în care totul e posibil, un joc imanent, cu toate piesele date pentru totdeauna, asemenea şahului, şi în care ceea ce contează este arta combinatorie" (Mircea Cărtărescu, Postmodermsmul românesc, Buc, Ed. Humanitas, 1999, p. 339-340, 342).

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---