Viitorul unei ţări şi în acelaşi timp bunul cel mai de preţ, îl reprezintă copii, pentru ca mâine societatea românească să fie pe mâini bune, noi cei de astăzi trebuie să ne asumăm responsabilitatea depunerii tuturor eforturilor necesare pentru o educaţie eficientă.

Parcurgând o schimbare politică, socială, economică profundă şi complexă, într-o lume în continuă mişcare, într-un proces de secularizare şi globlizare, societatea românească, prin toate componentele sale, îşi caută identitatea şi sensul devenirii.
În lumea noastră post-modernă lucrurile curg şi se transformă într-un ritm ameţitor. Percepte, instituţii şi aşezăminte foarte bine stat ornicite în matca lor de sute de ani, sunt date peste cap. Sunt puse sub semnul întrebării valori care până mai ieri erau socotite veşnice. In iureşul acesta ameţitor ai la un moment dat impresia că nimeni nu mai ştie precis ce trebuie să facă.

Pe fondul acestor schimbări, Biserica, şcoala şi comunitatea sunt chemate să îndeplinească o misiune crucială în refacerea şi valorizarea potenţialului uman (Eleonora Rădulescu, Anca Tirca, 2000, p.9), educaţia devenind în acest sens un paşaport universal, un catalizator cu efect puternic asupra devenirii fiinţei umane.
În România procesul complex de aderare la Uniunea Europeană este inexorabil legat de respectarea criteriilor politice de la Copenhaga privind respectarea drepturilor omului, în mod particular în ceea ce priveşte drepturile copilului care trebuie să constituie o prioritate naţională. Acest lucru rezidă în primul rând, în faptul că viaţa, dezvoltarea şi bunăstarea de care trebuie să beneficieze toţi copiii la acest început de nou secol şi mileniu reprezintă baza pe care se construieşte viitorul unei ţări.

Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului ca orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor.
Cea mai afectată funcţie a familiei, in condiţiile modernizării şi secularizării, este cea educativă, cu toate că dintotdeauna în formarea unei personalităţi au existat trei factori de bază: familia, Biserica şi şcoala.

Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară. "Deoarece axa directoare a civilizaţiei occidentale este înaintarea persoanei spre mai multa libertate si fericire, înaintarea societăţilor spre mai multa înţelegere şi justiţie... şi dat fiind demisia unui număr de părinţi şi faptului că un număr crescând de copii vin fie din familii destrămate, fie din medii analfabete şi o comunicare între părinţi şi copii nu se face întotdeauna foarte bine (părinţi născuţi într-o lume aproape imobila încă, au copii care sunt născuţi într-o lume bulversată), pentru toate aceste motive şcoala are în sarcină o misiune suplimentară". (Revista de Pedagogie, 2006, apud, Domenach J. M., 1989, p. 48).

Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea probleme şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia avea ultimul cuvânt.
Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia de recunoaştere intimă şi profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de dezvoltare". (Revista de Pedagogie, 2006, apud, Osterrieth P., 1973, p. 70).

Sentimentul de siguranţă – singurul care permite copilului să se emancipeze şi să-şi dobândească personalitatea – depinde de următoarele condiţii (Revista de Pedagogie, 2006, apud, Osterrieth P., 1973, p. 71-72):

1. Protecţia împotriva loviturilor din afară;
2. Satisfacerea trebuinţelor elementare;
3. Coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare;
4. Sentimentul de a fi acceptat de ai săi:

a) ca membru al familiei: să fie iubit; să dăruiască dragoste, să fie izvor de bucurie şi de mulţumire pentru adulţi; să fie condus şi îndrumat;
b) ca fiinţă umană: să i se accepte caracteristicile individuale; să aibă posibilitatea de acţiune şi experienţă personală; să aibă asigurată o anumită arie de libertate.
Şcoala este foarte importantă în educaţie, dar ea nu este totul, ea are nevoie de familie, de comunitate pentru a fi eficientă şi pentru a echipa copilul eficient. Primele experienţe ale copilului nu se întâmplă la şcoală ci în familie, în mediul lui de viaţă restrâns. Părinţii sunt primii educatori ai copilului, nevoile acestuia şi să vină în întâmpinarea acestora asumându-şi responsabilităţi.

Familia îşi echipează corespunzător copii pentru reuşita lor în viaţă, iar speranţa unei familii se regăseşte în proprii ei copii.

În familie viitoarea personalitate învaţă ce e bine şi ce e rău. Familia este şcoala primară a iubirii, unde copilul învaţă să-şi dăruiască iubirea sa celor din jur, care, la rândul lor, îl iubesc pe el. Poporul nostru creştin întotdeauna a apreciat mult „cei şapte ani de-acasă” ca temelie a educaţiei. Familia - „celula societăţii”, cum e determinată de ştiinţele sociale, - este şi piatra de temelie a moralităţii unei societăţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte familia „Biserica cea mică”. Într-adevăr, familia este un „triunghi al iubirii”, format din tată, mamă şi copii (sau în sens mai larg – din bunici, copii şi nepoţi), unde, chiar dacă copilul este uneori certat sau pedepsit pentru neascultare, nu încetează a fi iubit nici pentru o secundă. Educaţie pe temelia iubirii – iată care este educaţia în familie.

Al doilea factor de formare a unei personalităţi, şi cel mai principal, este Biserica „cea mare”, unde omul se educă şi la vârsta de şapte ani, dar şi la cea de şaptezeci de ani. Aici, în baza unui spectru mai larg al iubirii – cea către Dumnezeu şi cea către semenii săi – omul învaţă noţiunea de „păcat”.

Ştiind ce este păcatul (în baza Decalogului din Vechiul Testament şi a învăţăturii creştine evanghelice), viitorul cetăţean nu va avea nevoie de intervenţia poliţiei pentru a se comporta decent faţă de alţi cetăţeni, el avându-şi arbitrul său liber mereu treaz: teama de păcat şi conştiinţa nepătată. Biserica a fost mereu pedagogul unui bun creştin şi a unui bun cetăţean, fiind dintru început „mama poporului român”, cum ne aminteşte M. Eminescu.

Este logic ca Statul, dorindu-şi un bun cetăţean, să colaboreze cu ceilalţi factori de bază întru formarea personalităţii unui viitor cetăţean. Prin urmare, Statul ar trebui să promoveze în şcoala de stat aceleaşi principii şi valori pe care viitorul cetăţean le-a primit în familie şi în Biserică.

Copilul îşi descoperă personalitatea în familie. Familia este primul grup social din care face parte copilul. Familia reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Ca grup de persoane, familia se caracterizează prin:
- legături de rudenie;
- viaţă comună;
- legături de sentimente;
- aspiraţii şi interese comune;
- istorie comună.

O familie are în acelaşi timp două nevoi fundamentale: nevoia de sprijin şi nevoia de autonomie. Familia este dependentă de societatea în care trăieşte.
Cercetările în domeniul sprijinirii familiei evidenţiază următoarele nevoi de bază ale familiei: nevoi informaţionale, afective, educative, culturale, economice, de sănătate, de orientare în sfera socială, individuală, şi a interrelaţiilor. Toate aceste nevoi depind de identitatea fiecărei familii.

Familia funcţionează ca un complex educativ unitar pentru fiecare dintre membrii săi. Atâta timp cât educaţia este interacţiune şi raporturile de putere nu urmează clasica disjuncţie autoritate parentală – obedienţa infantilă, ci se construiesc continuu în schimburile simbolice părinţi copii, istoria comună îi obligă pe părinţi la reconsiderarea propriilor poziţii. Copiilor li se acorda treptat “dreptul la replică” şi are loc o redefinire a noţiunilor comune de “părinte” şi “copil”.

A fi părinte înseamnă nu numai a transmite un sistem de competente şi abilităţi, a acţiona în calitate de intermediar între societate şi copil, în timp ce a fi copil nu mai înseamnă numai a recepta aceste mesaje. Treptat se va ajunge practic la o definire flexibilă a parentalităţii şi copilăriei. (Carmen Anghelescu, 2005, p. 14)
O cultură indiferentă faţă de problematica sensului – de la rostul lumii şi al vieţii până la rostul lui a avea şi a construi – cum este cultura modernă, rămâne un context nefavorabil recuperării familiei şi incapabilă de reinstituirea acesteia in spaţiu al comuniunii şi al educaţiei tradiţionale.

În aceste condiţii, fără triumfalism, se pare că rolul Bisericii este unul din cele mai importante, cadrul eclesial rămânând unul din puţinele în stare – acum - să mai acţioneze întru recuperarea familiei şi a societăţii.

Familia are o importanţă majoră, hotărâtoare în societatea modernă secularizată şi, din ce în ce mai mult, văzând că raţionalismul educaţional a eşuat sau, mai trist, are efecte nocive asupra societăţii (delicvenţa juvenilă este într-o continuî creştere), părinţii îşi îndreaptă din ce in ce mai mult atenţia asupra posibilităţii realizării educaţiei şi cu sprijinul principiilor catehetice ale Bisericii.
_{sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: biserica, educatie, factor, societate, copii, scoala

---

Categorie: Viata Religioasa  - ( Viata Religioasa - Archiva)

Data Adaugarii: 23 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---