Apele minerale sunt un factor terapeutic natural. Ele provin din izvoarele minerale naturale sau sunt scoase la iveală prin foraje.
După definiţia internaţională, o apă, ca să poată fi socotită minerală, trebuie să îndeplinească una sau mai multe din condiţiile următoare :
-să conţină cel puţin 1 g de săruri obişnuite la 1 litru de apă ;
-să conţină elemente chimice cu acţiune farmacologică pronunţată (fier, iod etc.) într-o proporţie admisă ca minimum necesară sau sa conţină gaze ca : bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, radon în concentraţii admise ca avand valoare terapeutică sau să aibă o acţiune curativă verificată şi recunoscută din punct de ve
dere ştiinţific sau
-să aibă la izvor o temperatură de peste 20°C. De menţionat că sunt, însă, şi izvoare naturale slab mineralizate (apele oligominerale), care, deşi conţin o cantitate foarte mică de săruri şi elemente minerale, avand însă proprietăţi terapeutice, figurează printre apele minerale curative.
Apa minerală este, din punct de vedere fizico-chimic, o soluţie complexă, în compoziţia căreia se găsesc un număr mai mare sau mai mic de săruri minerale, în concentraţii foarte diferite. Acestea sunt disociate şi nedisociate, iar raporturile dintre ele nu sunt totdeauna asemănătoare cu ale soluţiilor produse în laborator prin dizolvarea aceloraşi componenţi în apă. Starea de echilibru a sărurilor din apele minerale a luat naştere în condiţii deosebite, create de factorii din profunzimea solului (compoziţia rocilor, presiunea, temperatura, magnetismul, radioactivitatea etc.). Activitatea electrică este legată de sarcina electrică a diferitelor elemente pe care le menţin în apa minerală în stare activă.
La însuşirile chimice ale apelor minerale se mai adaugă şi unele proprietăţi fizice, care pot avea o importanţă terapeutică însemnată ; ele pot să activeze unele săruri sau ioni prezente în cantităţi extrem de mici în apele minerale. Prezenţa unor gaze rare, a oli-goelementelor, stările de polimerizare, de izotopie, starea coloidală etc. sunt tot ataţia factori care explică acţiunea terapeutică diferită a apei consumată la izvor faţă de aceea transportată. Unele ape minerale, dacă stau mal mult timp în contact cu aerul (deci în condiţii de mediu diferite de acelea în care s-au format), suferă o transformare însemnată in compoziţia lor chimică şi acţiunea terapeutică. De exemplu, bioxidul de carbon dizolvat în apele minerale se degajă în contact cu atmosfera mai săracă în bioxid de carbon decat solul.
Fierul, manganul şi alte metale cu proprietăţi catalitice sub formă de ioni dispar din soluţie prin degajarea din apa minerală a bioxidului de carbon. Ionul feros (Fe++) este ţinut în soluţie ca bicarbonat prin excesul de bioxid de carbon ; dacă acesta din urmă se pierde, carbonaţii se transformă în hi-droxid feros coloidal, care, apoi, oxidandu-se uşor, se transformă în hidroxid feric, ce pluteşte sau se depune în flocoane, pierzandu-şi astfel puterea catalitică. Apele sulfuroase în contact cu aerul, îşi pierd o parte din hidrogenul sulfurat iar o altă parte, împreună cu ceilalţi compuşi sulfurosi se oxidează ; se pune în libertate mai întai sulful liber, solubil, care se polimerizează, dand aspectul tulbure al apei, sau iau naştere polisulfiţi şi tiosulfiţi.
Acţiunea mai eficace la izvor a apelor minerale se datorează şi unor factori locali. In staţiunea balneară se îmbină în mod armonios acţiunea apei minerale proaspete, fără transformări fizico-chimice, cu acţiunea simultană a condiţiilor locale : climat, mod de viaţă deosebit de cel de acasă sau de la locul de muncă, regim alimentar şi de mişcare, excursii, acţiune favorabilă a peisajului staţiunii (estetoclimatul). Toţi aceşti factori duc la mobilizarea capacităţii de reacţie favorabilă a bolnavului, care, în final, are ca rezultat o reglare a funcţiilor organismului, prin echilibrarea dinamicii proceselor de excitaţie şi inhibiţie corticală.
sursa imaginii http://www.rocwellwater.com