FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 4,358
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Universul liric al lui Lucian Blaga

Tag-uri Populare


comentariu   poezie   referat   istorie   antichitate   personalitati   roman   mihai eminescu   opera   camil petrescu   caracterizare   lucian blaga   mihail sadoveanu   enigma otiliei   george calinescu   literatura   o scrisoare pierduta   nuvela   rezumat   marin preda   ion luca caragiale   tudor arghezi   ioan slavici   liviu rebreanu   balada   pamant   continent   ape   geografie   poet   morometii   omor   investigatie   personaj   crima   otrava  

All Tags

Famous Forum

 

Universul liric al lui Lucian Blaga

 Q:   Intreaba despre Universul liric al lui Lucian Blaga       
Universul liric al lui Lucian Blaga Se conturează din momentul semnificativ al anului 1919, care avea să aducă debutul în volum, prin Poemele luminii, George Gană, în prefaţa la Opere ale lui Lucian Blaga. afirma: "Impulsul iniţial al poeziei lui Lucian Blaga a fost iubirea". Volumul se deschide cu "arta poetică" - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Lumea este văzută ca "o corolă de minuni", rotundul, corola unei flori, a cărei frumuseţe poetul o apără. Opoziţia dintre cunoaşterea poetică - "lumina mea", şi "lumina altora" - alt tip de cunoaştere - este relevantă.

Ion Pop, în studiul Lucian Blaga - universul liric, explică metafora "corola de minuni a lumii" ca indicând "un sens al perfecţiunii, văzută ca rotunjime, circulară sau sferică. Mai exact, geometria «corolei» apare ca o e misferă, cupă deschisă către înaltul celest, receptacul gata să primească lumina de sus. (...) Putem spune aşadar că, atunci când poetul trasează liniile cele mai generale ale unei geometrii cosmice specifice, figurile care se constituie sunt cele ale cercului şi sferei. (...) Dinamica oglindirii înaltului în adânc o completează şi fortifică pe aceea a cuprinderii în spaţiul curb."

Alte poeme din volum sugerează liniştea: Lumina, Linişte: tristeţea: Melancolie; frica de moarte: Fiorul, Linişte, Gorunul; dragostea: Frumoase mâini. Izvorul nopţii, Dorul. în Poemele luminii, fiecare clipă trăită poartă o posibilă revelaţie. Astfel, în poezia Pământul este sugerată o clipă de trăire intensă a sentimentului de dragoste, de comunicare cu pământul, într-un extaz de trăire "fără goluri ale timpului şi ale sufletului" (Marin Mincu): "Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu,/ Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare/ curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu./ Tăcere - apăs-ătoare stăpânea pământul/ şî-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.// N-avea să-mi spună/nimic pământul? Tot pământu-acesta/ neîndurător de larg şi-ucigător de mut,/ nimic?// Ca să-l aud mai bine mi-am lipit/ de glii urechea - îndoelnic şi supus - / şi pe sub glii ţi-am auzit/ a inimei bătaie zgomotoasă.// Pământul răspundea".

Este de remarcat valoarea gnomică a poeziei Trei feţe: "Copilul râde:/ «înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!»/ Tânărul cântă:/ «Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!»/ Bătrânul tace:/ «Iubirea şi' jocul meu e-nţelepciunea!»". Dragostea, în viziunea lui Lucian Blaga. este calea fundamentală de pătrundere în misterele lumii, aşa cum declară în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. In poezia Izvorul nopţii, poetul aduce un omagiu iubitei; metafora revelatoare este cea a ochilor ei negri care sunt "izvorul"; poezia se deschide şi se închide cu o invocaţie; trăirea este potenţată de "îmi pare": "Frumoaso,/ ţi-s ochii-asa de negri încât seara/ când stau culcat cu capu-n poala ta/ îmi pare,/ că ochii tăi, adânci, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste văi/ şi peste munţi şi peste şesuri,/ acoperind pământul/ c-o mare de-ntuneric./ Aşa-s de negri ochii tăi,/ lumina mea".

Volumul Poemele luminii se încheie cu poezia Stelelor, care sugerează setea de absolut, de integrare în macrocos-mos: "C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi/ în mine/ ma-nchin luminii voastre, stelelor,/ şi flăcări de adorare/ îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă./ Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută/ cu buze reci de gheaţă trupul/ şi-nmărmurit vă-ntreb:/ spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?/ Pribeag cum sunt,/ mă simt azi cel mai singuratic suflet/ şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu -unde./ Un singur gând mi-e rază şi putere:/ o, stelelor, nici voi n-aveţi/ in drumul vostru nici o ţintă,/ dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginire!",
Paşii profetului, 1921, volumul cel mai sărac din punct de vedere cantitativ, se deschide cu Pan - cu o prefaţă lirică proprie, ce dimensionează ipostazele eului liric, "un fel de prolog - îl numeşte Marin Mincu - în care este prezentat un eşantion liric, o primă deschidere de cortină pentru scenariul liric ce urmează", şi se încheie cu Moartea lui Pan - unde moartea se realizează ca o retragere în altă lume, în propriul regn.

Pan simbolizează pentru poet ipostaza cunoaşterii prin participarea ta ritmurile interioare ale cosmosului. Pan zeul naturii - este contemplat de la distanţă, "e orb şi e bătrân", "zace" într-o mare 'tăcere", reg'ăsindu-se prin "muguri", "miei" - "prinde-n palme-ncetişor căpşorul mieilor". Semnele naturii primâvăratîce le receptează prin buze, cu ochii închişi, trăind lent, ciclic prefacerile naturii. "Acoperit de frunze veştede pe-o stâncă zace Pan./ E orb şi e bătrân./ Pleoapele-i sunt de cremene,/ zadarnic cearc-a mai clipi,/ căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă./ Stropi calzi de rouă-i cad pe buze:/ unu,/ doi,/ trei./ Natura îşi adapă zeul."

Pan reprezintă eul anonim care nu vorbeşte pentru a nu tulbura materia primară, presimţind însă spaima în faţa inevitabilului, ca în Moartea Iui Pan. Astfel, marcat de semne: piticul cu cruce pe spate, fluierul de soc care rămâne neterminat (fluierul de soc apare şi în Mioriţa); razele de lumină pătrund până la peştera lui Pan şi-l fac să vadă: "Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau/ şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă până la el". Aşadar, zeul vede transformarea lumii şi, devenind conştient de ea, dispare, la fel ca în Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu.

Dacă la început: "Gonit de crucile sădite pe cărări,/ Pan, s-ascunse într-o peşteră", iar toamnele treceau-în goană cu căderi de stele, la sfârşit: "A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc./ Era acoperit cu promoroacă/ şi-amurgul cobora din sunetul de toacă./ Neisprăvit rămase fluierul de soc" (Păianjenul).

Din acest volum mai reţinem poeziile: Vara - "un pastel spiritualizat, ca în picturile lui Van Gogh" şi căruia Lucian Blaga i-a dedicat pagini de exegeză pe tema expresionismului.

In lan - o idilă modernă, spiritualizată, cu accent pe receptarea puterii germinaţiei: "De prea mult aur crapă boabele de grâu". Cromatica este aprinsă: galben, albastru, roşu (maci): "Ea cântă/ şi eu ascult./ Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul"; Din copilăria mea, dedicată nepoatei sale - Gigi - semnifică întoarcerea la mitul copilăriei, al "vârstei de aur". Sperietoarea de care râdeau toţi copiii, dar pe care poetul o iubea, semnifică excepţia de la ordinea lumii, sau poate chiar o prefigurare a maturităţii de mai târziu. Poezia Daţi-mi un trup, voi munţilor, comparabilă cu poezia Vreau să joc din primul volum, este exprimarea vitalităţii, a trăirii, din nou la persoana I.

De la elanul spiritual din Vreau să joc, exprimat prin: "aripi", "cer", "valuri de lumină", revine la "timp", la "straşnicul suflet", la "lutul slab".

Un timp pe măsura munţilor şi a mărilor care să-i permită să zdrobească: "Când aş urî,/ aş zdrobi cu picioarele mele de stâncă/ bieţi sori/ călători/ şi poate-aş zâmbi".
Chemarea lirică sfâşietoare pentru un nou trup semnifică, în mod expresionist, o căutare de noi forme, nu însă biologice: "Daţi-mi un trup,/ voi munţilor,/ mărilor,/ daţi-mi un alt trup să-mi descarc nebunia/ în plin!/ Pământule larg, fii trunchiul meu,/ fii pieptul acestei năpraznice inimi,/ prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,/ fii amfora eului meu îndărătnic!// Prin cosmos/ auzi-s-ar atun-cea măreţii mei paşi/ şi-aş apare năvalnic şi liber/ cum sunt,/ pământule sfânt.// Când aş iubi,/ mi-aş întinde spre cer toate mările/ ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,/ spre cer/să-l cuprind,// mijlocul să-i frâng/ să-I sărut sclipitoarele stele".

Blaga declară în poezia Leagănul: "Eu cred că sufeream de prea mult suflet" şi trăieşte tragedia neantului ca şi Ar-ghezi şi Eminescu: "Eram aşa de obosit/ de primăveri,/ de trandafiri,/ de tinereţe/ şi de râs./ Aiurind mă căutam în leagănul bătrân/ cu mâinile pe mine însumi/ - ca un prunc" (a se vedea poezia lui Minai Eminescu O, rămâi).

Volumul In marea trecere a marcat preocuparea poetului pentru tema timpului în cele trei ipostaze ale sale: "fugit irreparabile tempus" (timpul fuge fără să se mai întoarcă), "fortuna labilis" (soarta schimbătoare) şi "vanitas vanitatum" (deşertăciunea deşertăciunilor), temă identificată în literatura universală, iar în literatura română îndeosebi la Minai Eminescu, în Glossâ, Trecut-au anii. Cu mâne zilele-ţi adăogi, Scrisoarea I.

Volumul are un moto semnificativ, care explică o stare de spirit a poetului: "Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire -, şi totuşi te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea".

Poezia Către cititori, ca şi celelalte din acest volum, este o încercare-confesiune de salvare de la "marea trecere". Cuvintele sunt lacrimile celor ce-au voit să plângă şi n-au putut, de aceea toate sunt amare, poetul preferând izolarea: "Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi./ Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă/ şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep?/ Credeţi-mă, credeţi-mă,/ despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei; despre soartă şi despre şarpele binelui,/ despre arhanghelii care ară cu plugul/ grădinile omului,/ despre cerul spre care creştem,/ despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri/ şi înainte de toate despre marea trecere./ Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ aşa de mult să plângă şi n-au putut./ Amare foarte sunt toate cuvintele,/ de-aceea - lăsaţi-mă/ să umblu mut printre voi,/ să vă ies în cale cu ochii închişi".

Cuvintele sunt inutile, despre orice poţi să vorbeşti cât vrei. Simbolul şarpelui apare aici alăturat binelui. Ele semnifică drame, ură, cădere, răstigniri. Apar din nou cele două ipostaze - eu şi ceilalţi - prin "voi". "Aici e casa mea.../ Voi treceţi pe drum...".
Psalm sugerează, dorinţa poetului de a comunica cu divinitatea. Aspectul este tragic, apare neîncrederea în cuvânt: "Iată, e noapte fără feres'tre-n afară./ Dumnezeule, de-acum ce ma fac?/ în mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ ca de-o haină pe care-o laşi în drum".

Poezia care a dat şi titlul volumului In marea trecere relevă faptul că fiinţa umană este altfel şi că nu se poate integra în pacea cosmică. Strigătul nu mai primeşte răspuns de la pământ, ca în poezia Pământ din Poemele iubirii. Totul devine mut; poetul devine ucigaş "ce-astupă cu năframa/ o gură învinsă,/ închid cu pumnul toate izvoarele,/ pentru totdeauna să tacă,/ să tacă" - în antiteză cu: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid..."

Strigarea "de sânge" reprezintă o apartenenţă la un grad de rudenie, la o colectivitate, la o copilărie pierdută: "Nimic nu vrea să fie altfel decât este./ Numai sângele mereu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie,/ ca un cerb bătrân/ după ciuta lui pierdută în moarte".

Poezia Sufletul satului anticipează ideile din discursul de recepţie la Academia Română, din 1937, Elogiu satului românesc.

Printr-un gest solemn, cucernic, poetul exprimă adevăruri cu valoare gnomică, eterne, spaţiul satului românesc devine mai mult decât un mit al miturilor, devine "suflet", emoţie, sete de absolut: "Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva./ Aici se vindecă setea de mântuire/ şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut.// Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streşini de paie,/ ca un ioc de iezi pe morminte înalte".
In Pluguri, poetul adresează o patetică chemare de reîntoarcere în eternitatea spirituală a satului românesc, prin simbolul plugului, aşa cum a făcut-o şi Tudor Arghezi: "Prietene crescut la oraş/ fără milă, ca florile în fereastră,/ prietene care încă niciodată n-ai văzut/ câmp şi soare jucând subt peri înfloriţi,/ vreau să te iau de mână,/ vino, să-ţi arăt brazdele veacului.// Pe dealuri, unde te-ntorci,/ cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos,/ sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri: mari paseri negre/ ce-au coborât din cer pe pământ./ Ca să nu le sperii - / trebuie să te apropii de ele cântând.// Vino-încet". Volumul se încheie simbolic, cu un sentiment de tristeţe tragică, comparabil cu cel din poezia Duhovnicească a lui Tudor Arghezi, concentrat în Epilog: "Ingenunchez în vânt. Mâne oasele/ au să-mi cadă de pe cruce./ înapoi nici un drum nu mai duce./ îngenunchez în vânt:/ lângă steaua cea mai tristă".
Volumul Lauda somnului, după aprecierile criticii literare (George Gană), "pare o prelungire a Epilogului"; "...punctele luminoase sunt rare"

Temele sunt citadine şi stau sub influenţa activităţii de diplomat la Varşovia, Praga, Berna, Paris.

In poezia Veac, imaginea oraşului secolului al XX-lea este halucinantă: "Umblă maşinile subpământeşti. în nevăzut peste turnuri/ intercontinentale zvonuri electrice./ De pe case antenele pipăie spaţii/ cu alte graiuri şi alte veşti"//. Arhanghelii sosiţi să pedepsească oraşul s-au rătăcit prin baruri, "cu penele arse", în antiteză cu prima strofă, iată şi ultima: "Dar sus, la o mie de metri-nălţime, spre răsărit/ stelele îşi spun poveşti prin cetini de brazi/ şi-n miez de noapte râtul mistreţilor/ deschide izvoarele".
Semnificativă pentru acest moment ai istoriei poeziei lui Blaga, imaginea oraşului este starea de spirit a poetului în interiorul acelor spaţii care pot anula sentimentul izolării de cosmic, şi al marii treceri - satul, câmpia, muntele: toate sunt acum "deformate" în sensul viziunii asupra oraşului.

Poezia Biografie, care deschide ciclul, este o excepţie. Biografia este pretextul de a rememora câteva "eveni-mente" care, prin repetare, definesc condiţia existenţei de poet. Portretul este comun ca al oamenilor, comunică cu strămoşii. Poezia începe cu misterioasa întrebare: "Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,/ din umbră mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare", faţă de: "Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat şi mai cânt marea trecere,/ somnul lumii, îngerii de ceară./ De pe-un umăr pe altul/ tăcând îmi trec steaua ca o povară",

"Somnul în poetica blagiană se dovedeşte a fi şi mijlocul fecund de a surprinde esenţele lumii, o poartă de integrare în spaţiul increat, înţeles ca univers închis" (Marin Mincu). Somnul reprezintă pragul limită al izolării, e întoarcerea la starea paradisiacă, este, după poetul Ion Barbu (Legenda şi somnul în poezia lui Blaga), "o formă de existenţă mult mai completă ca existenţa diurnă". Iată poezia Somn: "Noapte întreagă. Dănţuiesc stele în iarbă./ Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile,/ gornicul nu mai vorbeşte./ Buhe sure s-aşeazâ ca urne pe brazi./ în întunericul fără de martori/ se liniştesc păsări, sânge, ţară/ şi aventuri în cari veşnic recazi./ Dăinuie un suflet din adieri,/ fără azi/ fără ieri./ Cu zvonuri surde prin arbori/ se ridică veacuri fierbinţi./ în somn sângele meu ca un val/ se trage din mine/ înapoi la părinţi". Somnul are şi funcţie purificatoare.

Volumul La cumpăna apelor se deschide cu poezia Sat natal şi se sfârşeşte cu Ţară. Motivul bolii care apare in volum semnifică nu o suferinţă propriu-zisă, ci una productivă - creaţia. Deosebită este poezia Stă în codru fără slavă - pentru rafinamentul folcloric al poetului, spre care se va îndrepta: "Stă în codru fără slavă/ mare// pasăre bolnavă.// Naltă stă sub cerul mic/ şi n-o vindecă nimic,/ /numai rouă dac-ar bea/ cu cenuşă, scrum de stea.// Se tot uită-n sus bolnavă/ la cea stea peste dumbravă". Se remarcă în acest volum şi poeziile: Septembrie, în care apare motivul unicornului, animal fabulos, prezent în creaţia lui Blaga; Rune - ca peceţi ale misterului făpturii; La cumpăna apelor - meditaţie asupra destinului, a zodiei, a sorţii.

Tulburătoare este poezia Din adânc: "Mamă, • nimicul - marele! Spaima de marele/ îmi cutremură noapte de noapte grădina./ Mamă, tu ai fost odat' mormântul meu./ De ce îmi e aşa de teamă - mamă -/ să părăsesc iar lumina?" Poezia trimite la Duhovnicească a lui Tudor Arghezi, prin tonul grav care se degajă din ambele poezii.
Ciclul La curţile dorului aduce mai multe elemente autobiografice. Elogiul satului nu mai este cel de la început şi din discursul de recepţie, ci mai mult un refugiu, poetul mergând pe "potecă", pe "chei", "străzi" etc. Poeziile La curţile dorului şi Satul minunilor pun mai mult în circulaţie cuvinte cum sunt: "dor", "minune" cu sens de mister revelat, "veste cerească", "bunavestire", "rodii de aur", dar şi "viforniţă", "venin", "ţinuturi amare şi reci" Timpul devine un miracol în care, în a şaptea zi a Genezei, duminica, şi Creatorul se odihneşte. Apare simbolul "bradului", care' înlocuieşte "gorunul". Unele poezii com pun un adevărat "ciclu portughez": Coasta soarelui, Boare atlantică - dominate de pictural şi muzicalitate.

Sinteza, am putea spune, a momentului sufletesc, este fixată în poezia Intoarcere, comparabilă cu Revedere, O, rămâi ale lui Eminescu şi chiar Iîntoarcerea la brazdă de Tudor Arghezi. Iată câteva versuri semnificative din acest volum: "Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide/ lungi zile pierduţi şi străini./ Oaspeţi suntem în tinda noii lumini/ la curţile dorului. Cu cerul vecini" (La curţile dorului); "Văd anii crescând şi paşii lungind/ peste toate văile, muchiile, iernile, verile,/ peste toate clopotele şi toate tăcerile./ Podişul m-alunga, şesul mă cere, tot altul./ Singură vatra nu mi-e-ngaduită,/ şi cum aş slăvi scânteia-npământenită,/ cenuşa şi pravila, fumul - înaltul" (Ani, pribegie şi somn); "Ajuns-am prin pulberi şi mirişti/ unde răzbat fără sfat numai unii./ Drumeaguri ades ocolit-am prin linişti/ după mersul albastru al lunii" (Satul minunilor); "Sub Ursa Mare, surpat de bureţi,/ neatins de om, neajuns de ereţi,/ bătrân, bătrân, în imperiul meu/ bradul bărbos străjuieşte mereu" (Cântecul bradului); "Piere în jocul luminilor/saltul de-amurg al delfinilor.// Valul-acoperă numele/ scrise-n nisipuri, şi urmele// Soarele, lacrima Domnului,/ cade în mările somnului" (Asfinţit marin); "Boarea atlantică pipăie morile,/ veacul de mijloc, laptele mării,/ părul femeilor, scrumul şi florile.// In dimineaţa de roz mărgărit/ o inimă, singură şi de la sine,/ purcede solară prin anotimp" (Boare atlantică); "Sfios unicornul s-abate la mal,/ priveşte în larg, spre cea zare, cel val.// S-ar da înapoi când unda l-ajunge,/ dar taina cu pinteni de-argint îl străpunge// Pe ţărm unicornul, o clipă cât anul,/ se-nfruntă-n poveste cu oceanul" (Unicornul şi oceanul); şi, în final, poezia care încheie ciclul, Intoarcere: "Lângă sat iată-ma iarăşi,/ prins cu umbrele tovarăşi./ Regasescu-mâ pe drumul/ începutului, străbunul.// Câte-s altfel - omul, leatul!/ Neschimbat e numai satul,/ dup-atâţi Prieri şi toamne/ neschimbat ca Tine, Doamne./Aur scutură alunul,/ Fluier zice. Cade fumul// Greierii părinţilor/ mulcom cântă, mulcom mor.// Cu aromai ca veninul/ amînteşte-mi-se-arinul,// Mult mă mustră frunza -ngustă./ Vântul lacrima mi-o gustă".

Volumul Nebănuitele trepte are o structură mai complexă, în care nu lipsesc teme şi motive autobiografice, dragostea. Se deschide cu Monolog, o chemare patetică: "Salută tu-anul! Răstorn-apoi brazda/ şi-ntinde-o visând până-n soare răsare/.../ Salută tu-anul! Lărgeşte-ţi fiinţa şi peste/ cea margine crudă care te curmă./.../ Sporeşte-ţi cântarea precum se cuvine/ dă ceasului înţelepciunea ce-o ai". In 9 mai 1895, poetul reface legătura cu timpul şi spaţiul originar.

Sensibilitatea deosebită se relevă şi în Fetiţa mea îşi vede ţara. Poezia Autoportret simbolizează puritatea existenţei, căutarea absolutului - iluzorie ca apa din care bea curcubeul frumuseţea şi nefiinţa (întrebările unui destin tragic continuându-se în Scrisoare): "Lucian Blaga e mut ca o lebădă./ In patria sa/ zăpada făpturii ţine loc de cuvânt./ Sufletul lui e în căutare,/ în mută, seculară căutare,/ de totdeauna,/ şi până la cele din urmă hotare./ El caută apa din care bea curcubeul./ El caută apa din care curcubeul/ îşi bea frumuseţea şi nefiinţa".

Apar şi în acest volum tristeţea, melancolia, văzute şi din perspectiva îndepărtării de "vârsta de aur", sugerându-se marea trecere şi moartea. Sfântu Gheorghe bătrân, Cetini negre, Cântec pentru anul 2000 şi Epitaf, care încheie volumul.

Pe lângă discursuri poetice în versul liber, Blaga va realiza, prin folclor, şi gruparea strofică regulată, de un deosebit rafinament artistic. Pe poet îl preocupă eternitatea, în Cântec pentru anul 2000: "Vulturul ce roteşte sus// Va fi atunci de mult apus.// Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi-atunci.// Mai aminti-mă-va un trecător// vreunui străin, sub ceasul lor?// Nu cred să vă vestească cineva,/ căci basmul ar începe-aşa:// Pe-aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu".

In Epitaf apare acceptarea senină a morţii, ca şi în Mioriţa, Mai am un singur dor.
"Calea aici ce greu se găseşte./ Nu-i nimenea să te îndrepte./ Numai târziu, numai o' clipă,/ uitată pe urmă şi ea,/ îţi dezvăluie/ nebănuitele trepte.// Apoi ca frunza cobori./ Şi ţărna/ ţi-o tragi peste ochi/ ca o gravă pleoapă./ Mumele sfintele - / luminile mii,/ mume sub glii/ îţi iau în primire cuvintele./ Incă o dată te-adapă".

Din celelalte creaţii poetice publicate şi grupate ulterior, unele chiar postum, reţinem Părinţii: "Coboară-n lut părinţii, rând pe rând,/ In timp ce'-n noi mai cresc grădinile./ Ei vor să fie rădăcinile,/ prin cari ne prelungim pe subt pământ.// Se-ntind domol părinţii pe subt pietre,/ în timp ce în lumini mai adăstăm,/ în timp ce fericiri ne-mprumutăm/ şi suferind şi apă vie pe la vetre".

Mirabila sămânţă este o odă modernă dedicată prefacerii rodniciei materiale şi spirituale. Poezia începe cu un vers familiar: "Mă rogi c-un surâs şi cu dulce cuvânt". "Sămânţă" este încărcat de sensuri metaforice, Eutopia (din greacă: eu = bine; topos = loc) devenind patria unde seminţele cresc - patria de cuvinte. Sunt căutate seminţele rare care germinează: "Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor!/ Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină,/ s-ascunde în fieştecare din ele, când dorm./ Palpită în visul seminţelor/ un foşnet de câmp şi amiezi de grădină,/ un veac pădureţ,/ popoare de frunze/ şi-un murmur de neam cântăreţ".

Am putea spune că cele două simboluri ale liricii lui Blaga: "corola de minuni a lumii" şi "mirabila sămânţă" sunt relevante.


Tag-uri: lucian blaga, univers liric, 1919



Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 22 February '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :