Încercarea Sasanizilor de a atinge măreţia Ahemenizilor, mai ales de a le copia unele metode de guvernare a întinsului imperiu, n-a durat prea mult. Era şi greu în condiţiile în care începutul erei noastre a fost dominat, pe plan social şi religios, de frămîntările care au însoţit afirmarea şi răspandirea unei religii ce tindea la dobîndirea universului antic: creştinismul.

Roma, încă cea mai mare putere mondială în secolul al II-lea şi începutul celui de-al IV-lea, a văzut în creştinism instrumentul cel mai eficient pentru a-şi face din popoarele supuse, de imperiu sau de alţii, aliaţi. Era şi cazul popoarelor incluse în statul sasanid, care, din considerente lesne de înţeles, renunţă, încă spre sfîrşitul domniei lui Sapor I, la toleranţi de tip ahemenid. Sapor al II-lea, venit în fruntea vastului imperiu sasanid în 310 avu de făcut faţă unei duble ameninţări: pe plan intern, comunităţile creştine în creştere, daf şi alte grupuri, menţineau un nivel al frămîntărilor din ce în a mai stanjenitor; pe plan extern, Imperiul roman, care sub Constantin cel Mare reînfloreşte, îşi face stindard din cauza creştină, după anul 313, cand a fost dat celebrul Edict din Milan, şi-şi urmăreşte cu tenacitate interesele expansioniste în Orientul antic.

Amestecul aristocraţiei statului sasanid in treburile dinastiei complică şi mai mult lucrurib. Dealtfel, chiar după ce se emancipa de sub tutela mamei sale şi a vîrfurilor aristocratice şi obţinu victorii în est, unde lichidă definitiv statul kuşanilor, Sapor al II-lea se văzu silit să acorde unor guvernatori din partea de est a imperiului un statut special, care-i absolvea de unele servituti civile şi militare. Sapor al II-lea urmărea, însă, înainte de toate, securitatea internă pentru a se putea dedica cu toate forţele combaterii Romei. Din noua sa reşedinţă, la Nishapur, Sapor al II-lea proiectează o vastă campanie occidentală pentru respingerea trupelor imperiale romane.

Momentul ales pentru deschiderea ostilităţilor a fost deosebit de prielnic; în Imperiul roman, moartea lui Constantir, cel Mare (337) a lăsat o moştenire încurcată de existenţa a trei titulari, Constantin al II-lea, Constant şi Constanţiu al II-lea, care-şi împart zonele de guvernare, în Orient fiind numit cel din urmă. între 337 şi 363, Sapor al II-lea conduce contra Romei campanii energice, încununate de succese, ceea ce-l determină pe Constanţiu al II-lea să propună pace (în 356). Sapor al II-lea respinge propunerile romane şi după o invazie în Mesopota-mia, cand cuceri Amida (359), întinse stăpanirea Sasanizilor asupra Armeniei şi Mesopotamiei. Constanţiu al II-lea nu are decat o ripostă slabă; cel care va clătina imperiul lui Sapor al II-lea va fi urmaşul lui Constanţiu, Iulian Apostatul, ale cărui trupe ajung sub zidurile Ctesiphonului, unde este, însă, ucis (363). Sapor al II-lea reface cu rapiditate terenul pierdut, obligandu-l pe noul împărat roman, Flavius Iovianus, să-i cedeze, prin pacea încheiată la sfîrşitid anului 363, Armenia şi Mesopotamia, graniţa romano-sasanidă fiind fixată pe Eufrat.

Administrarea separată a celor două părţi din ce în ce mai distincte ale Imperiului roman, de către Flavius Valentinianus I (Occidentul) şi Flavius Valens (Orientul, din 364 pană în 378), precum şi începerea marii „migraţii a popoarelor" în 375 (prin atacul hunilor asupra regatului ostrogoţilor din nordul Mării Negre) slăbesc Imperiul roman, care-şi reduce simţitor forţa şi apetitul. Dar şi imperiul lui Sapor al II-lea avea să se clatine sub marea migraţie a popoarelor; dealtfel, încă înainte de 375, în 365, Sapor al II-lea făcuse faţă, cu oarecare dificultăţi, unei invazii a ramurii hioniţilor din neamul turcomongolilor, cărora fusese silit să le permită fixarea în est. La moartea lui Sapor al II-lea, în anul 379, imperiul sasanid era numai aparent înfloritor. Persecuţiile contra creştinilor simpatizanţi ai Romei, din timpul domniei lui Sapor al II-lea, lungile războaie cu Roma, presiunea exercitată de migraţie slăbiseră unitatea statului.

Urmaşii lui Shapur sau Sapor al II-lea cum mai este numit, nu reuşiră să împiedice întărirea puterii aristocraţiei, încat Ardashir al II-lea (379-383), Sapor al III-lea (383-388), Bahram al IV-lea (388-399) şi Yezdegard I (399-420) se văzură în situaţia de a face concesii pe plan intern şi extern, între care împărţirea, cu Roma, a Armeniei (384). Dar presiunea hunilor eftaliţi (hunii albi) în est, cu care Bahran al V-lea Gor (420-438) duce un război îndelungat, cu şanse schimbătoare, slăbea ireversibil Imperiul sasanid. O victorie a oştilor romane impuse, chiar, lui Bahram al V-lea să acorde, în 422, libertate de cult pentru creştini. Yezdegard al II-lea (438-457), suspendand această libertate, nu obţinu o refacere a frontului intern, iar urmaşul său, Peroz (Firuz) al II-lea (457 - 484), pierzand campaniile contra hunilor albi (dezastrul din 475), trebui să accepte amestecul acestora în treburile monarhiei şi să le plătească tribut.

Statul sasanid, care înflorise în vremea lui Sapor al II-lea, ajungand la puterea sa maximă, făcand ca însăşi Roma să-şi revizuiască în Orient politica expansivă, decăzu treptat. în afară de o relativă refacere sub Chosrau I (531-579) şi, mai ales, sub Chosrau al II-lea (590-628), care pentru moment (619) reuşi să readucă între graniţele persane întregul imperiu al lui Darius, statul Sasanizilor deveni un teatru de dispute pentru bizantini, turco-mongoli, arabi. Invazia arabă - „triburile pustiului", 272 începută în 634, puse capăt în mai puţin de zece ani, prin lupta de la Nehavend (642), epocii sasanide, Persia fiind inclusă în cablatul omeiad. Ultimul Sasanid, Yazdegard al III-lea, după înfringerea de la Nehavend, mai domni pană în 651, dar numai nominal, ducand o existenţă mai mult fugară; în 651 fu ucis de un om din suită.

---

Tag-uri: antichitate, istorie, personalitati

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 11 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---