In Apulia, în piemontul lui Garganus, sclavii comandaţi de Crixos sunt învinşi, însuşi Crixos este ucis în luptă (72 î.e.n.). Spartacus nu reuşeşte să-l mai ajute pe Crixos, căruia îi organizează funeralii măreţe, probabil spre a-şi apropia resturile oastei sale, dar ajunge oastea consulară, căreia îi dă cateva lovituri îndrăzneţe, desprinzandu-se de ea. Spartacus porneşte hotărat spre nord, străbate, cu o rapiditate ce amintea campaniile lui Hannibal, Lucania, Samnium, Picenum şi ajuns la Mutina, in Galia Cisalpină, zdrobeşte armata guvernatorului local, însă, cu toate că drumul alpin era de-acum deschis, răsculaţii, probabil de teama de a nu aborda dificila traversare şi la presiunea ţăranilor liberi din oaste, se reîntorc spre sud pe un drum para lel cu cel pe care veniseră. în Picenum, Spartacus înfrange armatele consulare şi-şi măreşte oastea la peste 100 000 de oameni.

Ştirea despre dezastrul oştilor lui Lentulus şi Poplicola şi traversarea Picenumului, aflat în dreptul Romei, combinate cu zvonul despre intenţia răsculaţilor de a asedia Roma, declanşează spaima în oraş. Pretorului Marcus Licinius Crassus, militar distins în vremea lui Sulla, i se încredinţează, de către senat, puteri excepţionale (proconsulare), odată cu zece legiuni. înainte de campanie, pentru a-şi disciplina armata, în afară de alte măsuri excepţionale, Crassus supune decimării (aplicarea pedepsei capitale unuia din zece) o întreagă cohortă, în văzul tuturor legionarilor. Cu toate aceste măsuri, Crassus suferă iniţial înfrangeri, ceea ce-l determină să ceară rechemarea lui Marcus Licinius Lucullus din Orient (acesta comanda campania contra lui Mitridate) şi a lui Cna-eus Pompeius din Hispania, unde era angajat în luptele contra lui Sertorius. între timp, Spartacus îşi continuă înaintarea spre sud şi intră în Bruttium (varful peninsulei), intenţionand să traverseze stramtoarea Mesina în Sicilia.

Pierzand, însă, sprijinul piraţilor cilicieni, care-şi retrag promisiunea, ratand şi încercarea de a efectua traversarea pe plute (irealizabilă în condiţiile în care propretorul Siciliei, Caius Verres, fortificase coastele), Spartacus se întoarce spre ieşirea din Bruttium în intenţia de a atinge malul Adriaticii. Dar Crassus, sesizand importanţa izolării armatelor răsculaţilor, ordonase săparea unui imens şanţ care, întinzandu-se de la Marea Tireniană la Marea Ionică (Golful Tarentului), le tăia retragerea, într-o noapte furtunoasă a iernii (din anii 72-71 î.e.n.), Spartacus reuşeşte totuşi, astupand cu pămant şi crengi o bucată a şanţului, să spargă încercuirea şi se îndreaptă spre Calabria. Cursul evenimentelor îi demonstrase încă o dată că nu s-ar fi putut menţine în Italia, încat, mai hotărat ca oricand, luă drumul spre Brundisium, pentru a traversa Adriatica, în Grecia. Nu renunţă la intenţie nici cand noi divergenţe apar în tabără, nici cand acestea duc la separarea unei părţi din ostile sale (dealtfel oastea dizidentă, comandată de Castus şi Grannicum, este zdrobită de legiunile lui Crassus), Din acest moment, Crassus grăbeşte cursul războiului, spre a lichida răscoala înainte de sosirea lui Lucullus şi a lui Pompei, Lupta decisivă se angajează la Silarus; că era decisivă o simţiseră toţi. Spartacus işi străpunse calul cu sabia: „De vom învinge vom mai găsi mulţi cai buni, dar de vom fi înfranţi n-am nevoie nici de calul meu".

Dominat de importanţa momentului, Spartacus comite unica sa greşeală, majoră, luand pe cont propriu lupta directă cu Crassus, ia care încearcă să ajungă, neglijindu-şi, în acest fel, obligaţiile de comandant. Cade eroic în luptă, după ce ucide doi centurioni şi zeci de oşteni romani. Armata sclavilor, dezorganizată şi risipită de panică, nu mai era decat o pradă uşoară pentru legiunile lui Crassus în ajutorul căruia soseşte şi Pompei. Avand o participare mai mare la „vanătoarea'' de sclavi ce urmă, acesta-şi atribui meritul principal în înăbuşirea răscoalei. De la Capua la Borna, drumul fu flancat cu crucile celor 6000 de sclavi răstigniţi, Crassus fu încununat (cunună de laur) şi, pentru a atenua gelozia lui Pompei , îi conferi acestuia consulatul (în colegialitate cu el), pentru anul 70 î.e.n., organiză triumful pentru lichidarea mişcării lui Sertorius şi oferi un ospăţ grandios (zece mii de meseni). Cei doi consuli îşi păstrară, însă, armatele.

Răscoala lui Spartacus, a cărei amintire era încă deosebit de vie, provocă şi alte schimbări chiar în structurile republicane. Astfel, deoarece spre deosebire de răscoalele anterioare lui, Spartacus nu urmărise profitul său personal (cum a fost organizarea'de tip monarhic din Sicilia), ci eliberarea sclavilor (nu, însă, prăbuşirea instituţiei sclavajului, ci numai libertatea oamenilor săi), precum şi datorită întinderii răscoalei, care arăta limpede ineficienta şi pericolul menţinerii muncii servile generalizate, romanii încep să arendeze loturi din marile latifundii unor oameni liberi, fapt care duce la atribuirea unui nou sens mai vechiului termen de „colonus". Totodată, ineficienta iniţială a autorităţilor romane contra răsculaţilor lui Spartacus şi sprijinul acordat acestuia de ţăranii liberi, mai ales din randul aliaţilor italici, determinară pe cei doi consuli, Pompei şi Crassus, să abroge legislaţia lui Sulla, restaurand drepturile triburilor (prin comiţiile tribute) şi ale tribunilor plebei, funcţia de cenzor şi drepturile cavalerilor în conducerea tribunalelor (dar alături de senatori).

Un alt efect al răscoalei lui Spartacus s-a manifestat pe plan naval. Pentru că puţin lipsise ca Spartacus să-şi treacă ostile, cu ajutorul piraţilor, în Sicilia, fapt ce ar fi prelungit foarte mult reprimarea răscoalei, precum şi pentru că mările, în întregime, deveniseră extrem de primejdioase prin creşterea pirateriei, Pompei primeşte însărcinarea şi, prin legea propusă de tribunul Aulus Gabinius (Lex Gabinia), puteri extraordinare (imperium maius) proconsulare (în 67 î.e.n.) în acţiunea de desfiinţare a pirateriei. în cateva luni, utilizand 500 de corăbii şi urmand un plan iscusit (împărţise Mediterana în 30 de „arondismente") curăţă marea de piraţi şi distruse principala lor bază de operaţiuni - cetăţile fortificate cIIIciene. Răscoala lui Spartacus avu, deci, pe mai multe planuri, urmări în concentrarea eforturilor militare ale Romei, inclusiv în Orient, unde Lucullus înfranse pe Tigranes al II-lea, în 69 î.e.n., iar Pompei pe Mitridate al VI-lea, reorganizand, în 63 î.e.n., Armenia, regatele Pontului şi Bithyniei (acesta lăsat Romei testamentar de regele Nieomodes al III-lea, încă din 74î.e.n.) Cilicia şi Siria şi transformand Cappadocia, ludeea şi Osrhoe în regate clientelare.

---

Tag-uri: antichitate, istorie, personalitati

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 05 April '12

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---