FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 474
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole

Intrebari despre Familia in lumina moralei crestine

- Ce este comunitatea amish? by Angelica

Tag-uri Populare


religie   biserica   dumnezeu   familie   copii   societate   crestini   credinta   iubire   educatie   familie crestina   personalitate   formare   sfinti   scoala   suflet   intelepciune   viata   rol   parinti   fecioara   evanghelie   egipt   instruire   educare   crestin   morala   caracter   activitate   arta educarii   educatia morala   natura   expresie   sarbatori   craciun   matrita  

All Tags

Famous Forum

 

Familia in lumina moralei crestine

 Q:        
Familia in lumina moralei crestine I. Rolul moral şi social al familiei

Este necesar să redescoperim demnitatea, sensurile şi menirea familiei din zilele noastre, privite în lumina Sfintei Evanghelii, pentru a umple un gol spiritual şi pentru însuşirea moralei ortodoxe în viaţa de zi cu zi. Familia este cel dintâi aşezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: ,,Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 18). Familia este celula şi baza societăţii, prima ,,bise-rică” întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii cereşti. Cea dintâi familie a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca Arhiereu şi martor pe Însuşi Dumnezeu, pentru a sublinia ce mare rol are familia, ce demnitate i-a dat Creatorul şi ce misiune deosebită i-a încredinţat.

După morala creştină, familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social. Originea ei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină exprimată pozitiv la crearea omului (Fac. 1, 27-28). Familia se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată viaţa a unui bărbat şi a unei femei. Însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei este: înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească şi îndeosebi ,,stabilirea unei stări desăvârşite între soţi, ca să se împlinească reciproc, transmiţând unul altuia calităţile şi darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc şi lucrând la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia” (Hristu Andrutsos). Scopul căsătoriei este îndeosebi ultimul, fiindcă sunt căsătorii şi fără copii şi nu din vina soţilor şi fiindcă ajutorul reciproc poate fi dat şi fără legătura căsătoriei.

În decursul timpului – în urma păcatului strămoşesc – decăzând căsătoria din curăţenia ei originară, a decăzut şi familia. Mântuitorul, reabilitând căsătoria şi înnobilând-o moral prin ridicarea la valoarea unei Sfinte Taine, a reabilitat şi familia. Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluindu-o, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileei, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo prima minune, prin puterea Sa dumnezeiască, şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii, El ne arată că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului şi în iconomia mântuirii, de la întărirea şi înălţarea căsătoriei. Astfel, Taina unirii indisolubile între un bărbat şi o femeie, ca unire care se spiritualizează într-o tot mai adâncă comuniune, este Taină în Hristos. ,,Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică”, spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 5, 32). Unirea lor în Hristos este o „mică biserică”, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Căsătoria este un chip tainic al Bisericii. Când cei doi se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu”.
Faptul că la începutul istoriei omenirii Dumnezeu a întemeiat familia (Fac. 1, 28), arată că dreptul de existenţă al familiei, precum şi dreptul părinţilor asupra copiilor are origine divină. Desigur, autoritatea publică este îndreptăţită să intervină în instituţia familiei, de pildă, când aceasta a ajuns într-o stare precară şi nu se mai poate ajuta singură. Are acest drept fiindcă familia este membru al societăţii. De asemenea, este îndreptăţită intervenţia, când în familie s-au produs ştirbiri grave ale drepturilor reciproce, căci datoria statului este să apere dreptul încălcat. În ceea ce priveşte dreptul părinţilor asupra copiilor, acesta, după morala creştină, este un drept firesc, şi copiii stau sub autoritatea părinţilor până la majorat. Statul, prin instituţiile sale de învăţământ, se îngrijeşte de instrucţia copiilor şi de completarea educaţiei lor, putând interveni când educaţia este total neglijată de părinţi.

Familia, făcând parte din stat, are să se încadreze în organizaţia lui, contribuind la realizarea scopului său. Cât priveşte organizarea interioară a familiei, soţii stau în raport de egalitate, cu autoritate comună faţă de copii. După învăţăturile Bisericii, conducerea în familie revine bărbatului: ,,Femeile să li se supună bărbaţilor lor ca Domnului. Pentru că bărbatul este cap femeii, aşa cum şi Hristos este cap Bisericii” (Efes. 5, 22-23). Dar femeia nu este sclavă, ci tovarăşa bărbatului, împărţind cu el autoritatea părinteascã.

Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie pentru a vieţui în el. Ea este, mai ales, mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. Dintre toate vieţuitoarele, omul se naşte cel mai plăpând şi cel mai neputincios în a-şi satisface nevoile vitale existenţei: total dezarmat, singurul lui mijloc de conservare fiind lacrimile. De aceea, el are neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al părinţilor săi, care, în această lucrare, nu pot fi întrecuţi de nimeni.

Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viaţă socială. Scopul şi funcţia ei principală este de a asigura înmulţirea, perpetuarea şi creşterea omenirii. De aceea, ea este organizată cu deosebire în vederea copilului. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi aşezarea copilului constituie preocuparea centrală a familiei. Familia procură membri pentru societăţile superioare, pregătindu-i cea dintâi pentru viaţa socială. Ea este o adevărată cheie de boltă pentru siguranţa şi echilibrul vieţii sociale, prin faptul că asigură în chip firesc naşterea, creşterea şi pregătirea membrilor societăţii.

Familia este prima societate naturală şi adevărată celulă socială. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate; este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi îndeplinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Căminul nu este numai confort domestic, ci şi un ,,loc de reculegere, de linişte, de regăsire lămuritoare cu tine însuţi”. Nicăieri nu te simţi mai bine ca la ,,mama acasă”, ca în familia ta.
Familia este un paznic ce veghează neîncetat şi un zăgaz puternic care ocroteşte moralitatea părinţilor prin bucuriile curate şi senine, precum şi prin sentimentele de iubire şi răspundere pe care le prilejuieşte. Copiii sunt pentru părinţii lor un imbold puternic spre muncă şi economie, spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză contra ispitelor din afară. Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată silinţa să le ofere pilde personale cât mai bune şi să propăşească mereu în toate domeniile.

Într-adevăr copiii exercită asupra părinţilor lor o puternică influenţă binefăcătoare, fiind şi ei, la rândul lor, într-un fel oarecare şi fără să ştie, educatori ai părinţilor lor. Astfel, chiar înainte de a se naşte, mintea şi inima părinţilor se pregătesc pentru primirea lor în condiţii optime, verificându-se şi transfigurându-se. Una dintre cele mai importante misiuni, pe care copiii o îndeplinesc printre noi, cei maturi, este de a ne prilejui şi ajuta să ne păstrăm şi să ne recăpătăm tinereţea. Copiii sunt vestitorii şi purtătorii primăverii; ei răspândesc pretutindeni un aer proaspăt de noutate şi frăgezime. Înnoirea şi întinerirea efectuată de copil asupra organismului mamei sale, care cuprinde şi sufletul ei, se extinde asupra întregii familii, stimulând în toţi cei din jurul lor forţe latente nebănuite, izvoare de energie fizică şi spirituală până atunci necunoscute.

Copilul este o călăuză miraculoasă care ne poartă din nou în lume, obligându-ne s-o cunoaştem din ce în ce mai bine. Datorită copiilor noştri, stimulaţi de ei şi de dragostea pentru ei, devenim mai luminaţi, mai puternici şi mai buni. Prin ei ne reluăm de la început întreaga noastră viaţă şi activitate, acel anevoios şi splendid efort de umanizare. Între noi şi copiii noştri are loc un permanent schimb de valori, o dăruire reciprocă. Dacă îi învăţăm alfabetul, ei ne învaţă în schimb un alfabet mult mai scump şi mai nobil al emoţiilor, al primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al purităţii şi al candoarei, puterea de a descoperi lumea cu priviri proaspete.

Dragostea neţărmurită faţă de copiii noştri ne arată ceea ce ar trebui să fie dragostea pe care o merită orice semen al nostru. Prin copii ne legăm de lume şi de viaţă în chipul cel mai indisolubil şi mai generos, căpătăm o sensibilitate comună faţă de problemele societăţii. Participarea activă la toate biruinţele şi înfrângerile, la toate bucuriile şi necazurile copiilor noştri ne umple viaţa şi ne îmbogăţeşte fiinţa, dându-ne prilejul de a gusta farmecul prieteniei şi al sincerităţii adevărate. Mai presus de toate, copiii ne sunt dascălii noştri cei mai buni, care ne deprind să iubim pe oameni în modul cel mai deplin şi dezinteresat. De aceea, iubirea părinţilor pentru copiii lor este dată ca model de iubire adevărată.
Familia este cea mai necesară şcoală de omenie. Statisticile judiciare arată că majoritatea delincvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. Familia procură frâna cea mai eficientă şi mai suportabilă împotriva izbucnirii patimilor. Ea este, de asemenea, o primă şi temeinică şcoală a altruismului. Prin familie se poate obţine cea mai deplină şi mai statornică corectare a egoismului individual.

Celibatarul ignoră sentimente din cele mai profunde şi mai nobile, cum sunt: iubirea conjugală, iubirea maternă sau paternă, iubirea frăţească, iubirea filială, sentimentul unei colaborări continue şi organice. Datorită familiei, omul nu este izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fără reazem în prezent şi fără speranţă în viitor. S-a constat că cei fără familie sunt gata pentru orice aventură. În familie se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale.

Continuarea între generaţii începe de la raporturile dintre părinţi şi copii, care se extind şi asupra celorlalţi membri ai societăţii şi care beneficiază de însuşirile deosebite obţinute în cadrul familiei. Prin comunitatea de sânge, de educaţie, de amintiri, de viaţă şi prin faptul că au aceiaşi părinţi, copiii îşi dezvoltă sentimentul dragostei frăţeşti, care este izvorul celei mai dificile dintre virtuţi şi anume: recunoaşterea fără invidie a valorii şi meritelor altora.

Frăgezimea copiilor şi afecţiunea părintească cu care sunt înconjuraţi de părinţii lor fac ca primele îndrumări de viaţă pe care le primesc în familie să rămână pentru totdeauna adânc întipărite în sufletul lor. Familia formează pe membrii ei prin căldura dragostei, al cărei sanctuar este, prin excelenţă, dragoste, care este climatul cel mai prielnic pentru dezvoltarea omului. Într-adevăr, nicăieri nu găsim resursele de răbdare, iubire, abnegaţie, atât de necesare educării copiilor, ca la părinţii lor.

Prin iubire şi prin înţelegerea firii copilului, care este cea mai înlesnită în familie, părinţii le pot asigura copiilor lor o educaţie în condiţii optime. Unul din marile merite ale familiei în educarea copiilor este că le pune înainte exemple care traduc în acte vii şi concrete formula abstractă a datoriei. Familia este o şcoală a iubirii aproapelui, a cărei primă realizare este străduinţa de a dori, voi şi înfăptui binele copiilor proprii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: ,,Este oare între voi un astfel de om, care atunci când fiul său i-ar cere pâine, el să-i dea piatră ?” (Mt. 7, 9). Cultivată în familie, iubirea aproapelui se va putea mai uşor extinde şi în afara familiei.

Căminul este mediul cel mai prielnic pentru reculegere şi pentru o colaborare deplină între cele două sexe. În cuprinsul lui, sensibilitatea feminină şi însuşirile energice ale bărbatului au posibilitatea de a se întâlni şi de a colabora, întregindu-se reciproc. Soţii au în familie condiţiile cele mai bune de a se educa reciproc printr-o colaborare continuă. De asemenea, fraţii şi surorile vor dobândi o experienţă foarte utilă în convieţuirea lor din familie pentru viaţa de mai târziu, când vor trebui să ştie cum să se comporte faţă de celălalt sex. Copiii cimentează legăturile dintre soţi. Copiii fiind obiectul comun al dragostei lor, părinţii chiar când şi-au răcit sentimentele unul faţă de celălalt, se întâlnesc măcar în iubirea şi grija lor comună pentru copii. Astfel, copiii contribuie foarte mult la temeinicia şi trăinicia căsătoriei. Statisticile arată că divorţurile sunt mult mai numeroase între soţii care nu au copii.

În general, familia contribuie foarte mult la educarea omului pentru viaţa socială din afara familiei. Adâncimea şi sinceritatea sentimentelor ce leagă pe membrii familiei influenţează pozitiv relaţiile cu ceilalţi semeni, care nu sunt în fond decât alţi părinţi, alţi fraţi, alte surori, alţi unchi ai noştri. Dovadă pentru aceasta avem modurile de adresare obişnuite la poporul nostru ca: ,,mamă”, „tată”, „unchiule”, „mătuşă”, care se fac şi faţă de străinii de familie. Morala creştină cere să ne comportăm faţă de semenii noştri ca şi faţă de membrii familiei noastre: faţă de cei de vârsta părinţilor ca faţă de propriii noştri părinţi, iar faţă de cei de vârsta surorilor şi fraţilor noştri ca faţă de propriile noastre surori şi ca faţă de propriii noştri fraţi.

II. Datoriile părinţilor faţă de copii

Dragostea dintre părinţi şi copii se arată prin creşterea şi educaţia lor. Prin educaţie părinţii arată grija ce o poartă comorii sfinte dată de Dumnezeu: copiii. Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte pe părinţi să-şi crească copiii ,,în învăţătură şi în certarea Domnului” (Efes. 6, 4). Învăţătura, educaţia copiilor creştini a constat întotdeauna din învăţarea ştiinţelor vremii, a dogmelor şi a moralei creştine, a regulilor de bună purtare în viaţă şi a bunei-cuviinţe. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că de la o vârstă fragedă există o înclinare a omului spre viciu sau spre virtute. De aceea, copiii trebuie îndreptaţi de timpuriu spre bine şi virtute, pentru a nu se deprinde cu răul. Părinţii nu trebuie să se gândească cum să-şi lase copiii bogaţi, ci virtuoşi.

Tot ce fac părinţii pentru copiii lor, pentru educaţia lor, fac din dragoste. Din ea izvorăsc şi celelalte virtuţi pe care părinţii sunt datori să le sădească şi să le cultive în inima copiilor: temerea de Dumnezeu (Ps. 33, 11; Efes. 6, 4), ascultarea (I Tim. 3, 4), purtarea cuviincioasă (Pilde 22, 6), credinţa puternică (Is. 38, 19) şi mai ales poruncile, căile şi legile Domnului (Fac. 18, 19; Deut. 4, 9-10; Ps. 77, 3-10). Părinţii sunt chemaţi să vegheze creşterea morală şi religioasă a copiilor. Educaţia morală trebuie să o facă părinţii, învăţând pe copii deprinderile şi faptele bune, pentru a-i ajuta să scape de anarhia instinctelor şi tendinţelor spontane, pentru a îndepărta egoismul natural şi a-i ajuta să devină mai buni.

În lumina Sfintei Scripturi, părinţii mai sunt datori să-şi binecuvânteze copiii (Fac. 48, 15-16; Evr. 11, 20-21), să-i mângâie (1 Tes. 2, 11), să-i supravegheze (Sirah 16, 1-5), să le asigure cele de trebuinţă (Mt. 7, 9-12; II Cor. 12, 14; I Tim. 5, 8), să-i convingă să nu se căsătorească cu eretici (Fac. 24, 1-4; 28, 1-2), să se roage pentru ei, iar când sunt răi să-i mustre sau chiar să-i pedepsească (Pilde 3, 12; 13, 24; 19, 8; Sirah 30, 1-2; 8, 12), încredinţaţi fiind că binecuvântările lor îi însoţesc în viaţă, ca şi blestemele şi păcatele lor (Ieş. 20, 5; 34, 7; Num. 14, 18; Deut. 5, 9; Ps. 111, 1-2).

Familia creştină este şcoala virtuţilor. Cea mai bună creştere pe care o pot da părinţii copiilor este cea morală şi religioasă. Fiecare copil este o fiinţă metafizică (Nichifor Crainic), un mic filozof religios care se roagă cu drag lui Dumnezeu, îi place Biserica, pune întrebări despre lume şi viaţă, vrea să cunoască toate, căutând raţiunea ascunsă a lucrurilor. Toţi copiii au o firească pornire spre Dumnezeu, spre religie. Educaţia religioasă cuprinde practica vieţii în rugăciune, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Cu îndrumări sănătoase, creşterea în ,,cei şapte ani de acasă” lasă în inima şi în mintea copiilor urme şi amintiri neşterse. O bună educaţie acasă dezvoltă sentimente religioase pe care şi cea mai atee şcoală nu le mai poate nimici.

Familia creştină este inclusă în misiunea Bisericii; este o prelungire a Bisericii în lume şi o aducere a lumii în Biserică. Toţi părinţii sunt datori să-şi îmbisericească copiii, să-i împrietenească cu Duhul lui Dumnezeu şi să-i crească sub aripile Bisericii, aşa cum a fost îmbisericită şi crescută Maica Domnului. Grija educaţiei copiilor nu aparţine numai familiei, ci şi şcolii, societăţii şi Bisericii. Toate instituţiile poartă obligaţiile şi răspunderile creşterii, îngrijirii şi ajutorării lor, cu toate mijloacele materiale şi morale de care dispun. Educaţia cea mai sănătoasă şi temeinică se dă copiilor când toate aşezămintele, care răspund pentru creşterea şi educarea lor, îşi armonizează interesele şi principiile lor cu scopul pe care îl au în vedere: formarea caracterului religios-moral. Cu oameni de caracter moral şi de convingeri religioase nu se va destrăma nici o societate şi nu se va închide nici o biserică.

Copilul este un crin, iar în neprihănirea lui vede îngerii lui Dumnezeu. ,,Daţi-mi ochiul unui copil pe toată viaţa şi nu voi vedea decât lumina fericită a raiului dumnezeiesc”, spune Nichifor Crainic. Iubirea şi rugăciunea revelează copiilor pe Părintele lumii şi al oamenilor; iubirea şi rugăciunea îi fac să-L îndrăgească şi să-i primească în suflet, pe toată viaţa, icoana Lui sfântă, ocrotitoare, mântuitoare. Copiii trebuie deprinşi de mici cu rugăciunea şi cu datinile religioase. Exemplul părinţilor are un rol decisiv în formarea deprinderilor religioase, traducând în acte vii şi concrete formula abstractă a datoriei. Astfel, părinţii trebuie să-şi facă rugăciunile împreună cu copiii, aceştia trebuie duşi la biserică, învăţaţi să facă semnul Sfintei Cruci, să îngenuncheze, să spună rugăciunile şi să cânte cântări religioase, să ducă daruri la Sfântul Altar, să aprindă lumânări la biserică, să se împărtăşească.

O învăţătură, o mustrare, o poruncă din partea celor care cârmuiesc viaţa casnică sunt mijloace educative bune, folositoare. Dar ceea ce zideşte este viaţa tăcută a părinţilor, exemplul lor de fiecare zi. Faptele lor în faţa copiilor sunt o predică mută, dar cu urmări hotărâtoare, fie în bine, fie în rău. Învăţătura vorbeşte urechilor. Pilda vorbeşte ochilor şi inimii. Poţi pune la îndoială sinceritatea unei vorbe, dar nu poţi să nu dai crezare la ceea ce vezi că face aproapele tău, tatăl tău, mama ta. Nici o lecţie biblică, nici o învăţătură nu va fi în stare să înlocuiască pildele de evlavie ale părinţilor, care vor face ca duhul credinţei şi al omeniei să străbată până în măduva oaselor, până în sângele copilaşilor.

III. Datoriile copiilor faţă de părinţi

În lumina Sfintei Scripturi, copiii datorează recunoştinţă părinţilor, iar aceasta se arată prin întreţinere şi ajutor când au nevoie, prin cuvinte cuviincioase, prin respect. Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: ,,Prima virtute a creştinilor este de a cinsti pe părinţi, a răsplăti ostenelile celor ce le-au dat viaţă şi a le procura din toată puterea cele trebuincioase tihnei lor. Chiar dacă i-am răsplătit cu mai mult, nu vom putea însă niciodată să-i naştem”.

Copiii sunt datori să aibă ascultare faţă de legea Domnului (Deut. 30, 1-3; Pilde 28,7) şi tot aşa faţă de părinţi, după cum spune atât de limpede porunca a cincea: ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (Ieş. 20, 12). ,,Cinsteşte” – zice imperativ Sfânta Scriptură. Cinstirea părinţilor se naşte din faptul că ei ne-au dat viaţă, ne ocrotesc şi ne educă. Părinţii sunt colaboratorii lui Dumnezeu în formarea noastră. Cu acelaşi cuvânt de ,,Părinte” numim pe Dumnezeu şi pe cei ce ne-au dat viaţă.

Străvechea lege dată de Dumnezeu oamenilor: ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” trebuie să fie tuturor călăuză în viaţă, soarele care ne luminează gândurile şi sentimentele noastre. Cine respectă porunca a cincea va fi răsplătit. Respectarea acestei porunci aduce, pe lângă roade spirituale, roadele temporale ale păcii şi prosperităţii. Dimpotrivă, nerespectarea acestei porunci are drept consecinţă mari daune pentru comunităţi şi pentru persoanele umane.

A cinsti pe părinţi înseamnă:

- A-i iubi, a le datora şi face tot binele cu putinţă. Iubirea faţă de părinţi este şi o poruncă a firii, de aceea o găsim la toate popoarele. ,,Dragostea faţă de părinţi este o datorie atât de clară, pe cât de clar este că zăpada este albă”, spune Aristotel;

- A asculta de ei: ,,Ascultaţi de părinţii voştri întru Domnul că aceasta este cu dreptate” (Efes. 6, 1); ,,Fiule, păzeşte legile tatălui tău şi nu lepăda învăţăturile maicii tale” (Pilde 6, 20);

- Să nu-i supărăm cu ceva şi să ne purtăm faţă de ei cu toată cuviinţa, vorbind despre ei şi cu ei cu mult respect. ,,Ochiul celui ce batjocoreşte pe tatăl său şi nu ia în seamă ascultarea maicii sale, să-l scoată corbii şi să-l mănânce puii vulturilor” (Pilde 30, 17);

- Să-i ajutăm la nevoie, mângâindu-i în necazuri şi înseninându-le seara vieţii lor. ,,Frate, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui” (Sirah 3, 2); Pildă pentru noi este Însuşi Mântuitorul, Care de pe cruce o încredinţează pe Sfânta Sa Mamă ucenicului preaiubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea (In. 19, 26-27). Prin această dispoziţie testamentară a Mântuitorului, s-a inaugurat în creştinism cultul mamei;

- Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor când sunt în viaţă, iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voinţa cea din urmă, păstrându-le vie amintirea şi îngrijindu-le mormintele.
Aşa ne învaţă morala creştină şi Biserica noastră că trebuie să ne comportăm faţă de părinţii noştri, care ne-au dat ceea ce au avut mai bun, pentru ca noi să fim fericiţi, să ne realizăm în viaţă, să ne întemeiem şi noi o familie. Trebuie să fim alături de ei, să-i facem să se considere utili, după puterile lor, pentru a nu-i lăsa în deznădejde şi singurătate.

Dar ,,Cine are părinţi / Pe pământ, nu în gând / Mai aude şi acum / Ochii lumii plângând…” spune cu durere poetul Adrian Păunescu, pentru că există copii care au uitat chipul sfânt al mamei care i-a vegheat, vorba ei duioasă care i-a îndrumat în viaţă, au uitat povaţa tatălui şi mâinile lui bătătorite de muncă. Sunt mulţi cei care şi-au părăsit părinţii bătrâni, bolnavi. I-au lăsat la mila lui Dumnezeu şi a oamenilor. Aceşti copii denaturaţi uită că Dumnezeu nu va îngădui această lipsă de respect şi de iubire, pedepsindu-i ca şi ei să guste din durerea amară a singurătăţii, la bătrâneţe.

Cei care sunt indiferenţi faţă de părinţii lor şi le întristează bătrâneţea, vor fi un exemplu negativ pentru copiii lor. Aceşti oameni nu pot răspunde poruncii iubirii faţă de aproapele, dacă ei nu pot fi capabili să răspundă iubirii părinţilor. Dacă dorim să fim plăcuţi lui Dumnezeu şi să avem parte de fericire în vremea vieţii noastre, să cinstim pe tata şi pe mama. Să facem aceasta cu dragă inimă pentru că demnitatea părintească este o rază din puterea şi autoritatea lui Dumnezeu, Părintele luminilor.

Concluzii :

Am încercat, în cele spuse până acum, să subliniem sensul teologic al vieţii de familie, vocaţia sa originară, aşa cum este ea înţeleasă în orizontul revelaţiei creştine şi, în acelaşi timp, am sugerat doar câteva principii de viaţă spirituală care luminează şi înfrumuseţează relaţiile dintre membrii fiecărei familii care trăieşte în Hristos şi în Biserică. În lumina acestor principii, familia creştină depăşeşte dimensiunea sa exclusiv instituţională, juridică, socială, pentru a intra în orizontul teologic şi sacramental, în orizontul darului lui Dumnezeu şi al iubirii dintre Hristos şi Biserică.

În contextul actual al epocii noastre, caracterizată prin schimbări socio-culturale profunde, considerăm că este absolut necesară o intensificare a lucrării pastoral-misionare a Bisericii noastre, pentru a conştientiza, mai ales familiile tinere, de faptul că viaţa lor împreună trebuie să depăşească necesitatea biologică şi simpla atracţie naturală, pentru a intra în orizontul tainei lui Dumnezeu. Uniţi prin Taina Cununiei, în Biserică, căminul lor trebuie să devină o ,,mică biserică” în care, prin credinţă, nădejde şi dragoste ei dau mărturie despre iubirea jertfitoare a lui Hristos pentru lume, ca şi despre datoria lumii de a fi iubire, drept răspuns la iubirea lui Hristos.

Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie ca să trăiască. Ea este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. Familia este prima societate naturală. Este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru dezvoltarea normală şi echilibrată. Datorită familiei, omul nu este izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fără reazem în prezent şi fără speranţă în viitor.

Va invitam pe forumul nostru dedicat Religiei, sa dezbatem impreuna subiecte legate de familie din perspectiva crestina si nu numai.

sursa imaginii : shoppalstores.com


Tag-uri: familie, morala, crestin, biserica, rol, parinti, copii



Categorie: Viata Religioasa  - ( Viata Religioasa - Archiva)

Data Adaugarii: 23 January '08


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :