In ce priveşte dramaturgia lui M. Eminescu, Petru Creţia a dat în 1990 o ediţie interesantă cuprinzând încercările eminesciene şi care "apare cu o întârziere de mai bine de un veac". Volumul cuprinde "partea cea mai împlinită şi mai înaltă a operei dramatice a lui Eminescu şi el, Eminescu, ar fi trebuit s-o publice, în vremea ei, sub grija lui".

Dacă proiectele ar fi fost realizate, M. Eminescu ar fi contribuit la dezvoltarea dramaturgiei istorice, (completând ceea ce se realizase înaintea sa de B. P. Hasdeu - Răzvan şi Vidra, Despot-Vodă de V. Alecsandri), cu dramele: Decebal, Bogdan Dragoş, Alexandru Lăpuşneanu.

Decebal - remarcă Petru Creţia - "nu s-a născut dintr-un preconcept dacizant asup ra istoriei naţionale, ci dintr-o vie şi intensă fantezie poetică, ducând la' un personaj uluitor, de o măreţie imperială, care nu este, cum ar putea să pară, expresia unei megalomanii, ci rezultatul psihologic al gravei vulnerări pe care popoarele mai mici o au de îndurat când se abate peste ele vântul aspru al istoriei".

Prin munca susţinută şi pertinentă, Petru Creţia redă patrimoniului literaturii eminesciene, literaturii române, creaţii dramatice printre care Decebal face parte din acea idee nobilă "... care se cheamă etnogeneză, dăinuirea şi destinul istoric al neamului nostru". Decebal-reprezintă tăria autohtoniei noastre. Drama cuprinde cinci părţi: "Pacea pământului vine s-o ceară" (prima) şi "Actul din urmă" (ultima) denumite chiar de Eminescu, precum şi celelalte trei părţi denumite de Petru Creţia pe baza unor analogii ale manuscriselor: "împăratul singur" (2); "înfruntarea" (3) şi "Blestemul şi căderea" (4).

în ultimul act este relevantă antiteza între un Decebal -personaj imperial, "un zimbru", "un leu" - şi un bătrân pierdut, însingurat, fără soartă, asemenea regelui Lear care rosteşte sub cerul goi, "cum însuşi el este o umbră pierdută într-un deşert al istoriei", gânduri' cum sunt: cel al identităţii în timp a sinelui: "Sunt eu ori nu mai sunt eu e-ntrebarea"; cel al responsabilităţii sale regale faţă de poporul lui pierdut: "Ş-asupra cui să cadă vina,/ Durerea unui neam întreg? Asupra-mi". "Dramatica tânguire, durerea pentru înfrângere, pentru oamenii pierduţi, pribegi, zbuciumul, chinul fără speranţă ţin numai de lirismul eminescian; şi, în sfârşit, gândul eternităţii durerii şi a deşertăciunii oricărei măriri" - mărire identificată cu "minciuna", "visul negru şi strălucit", o "negaţiune a vieţii": "Şi-acum alerg dezmoştenit de tronu-mi,7 Un biet bătrân sărac, necunoscut./ Unde-i mărirea lumei?/ Unde-i?/ Oare este?".
Iată cum M. Eminescu ilustrează toate genurile literare, chiar dacă unele nu pot să fie duse la bun sfârşit, qum este cazul dramaturgiei.

---

Tag-uri: dramaturgie, mihai eminescu, geniu

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---