Concluzionăm, prin sublinierea unor trăsături importante artistice şi de limbă. Mai întâi Tudor Vianu, în studiul Despre stil şi artă literară, prezentând o analiză pertinentă pe coordonatele Eminescu în timp, se opreşte asupra unor observaţii privind: Scuturarea podoabelor; Deschiderea către lume şi Epitete frecvente şi caracteristice. După T. Vianu, din anul 1870 se poate vorbi de procesul de constituire a epitetului tipic eminescian, compararea variantelor confirmând aprecierea respectivă.

T. Vianu reţine epitete coloristice-cromatice - alb, verde, galben, albastru, argintiu, vânăt; epitete morale sau cu întrebuinţare metaforică morală: blând, dulce, jalnic, uşor, tainir, misterios, himer ic, fermecat, mândru, adânc, vechi, etern. "Adânc, vechi, etern sunt epitete caracteristic eminesciene".

Ele apar în epoca mai târzie a creaţiei sale. Studiul epitetului eminescian a pus în lumină laturi importante ale imaginaţiei şi sensibilităţii poetului, ca şi ale mijloacelor lui artistice considerate în dezvoltarea lor, până când poetul ajunge la simplitate prin scuturarea îmbelşugatelor podoabe stilistice ale tinereţii, până când se deschide către lume, sporind puterea lui evocatoare şi până când se întregeşte concepţia lui de viaţă: metafore, comparaţii, personificări, alegorii, toate se subordonează expresiei ideii, adâncimea gândirii artistice "fierbe pe dedesubtul metaforei", după părerea lui G. Călinescu. "Eminescu are darul straniu de a ascunde imaginea lăsând în chipul acesta liberă atenţiunea asupra noţiunilor de sentimente cu efectul imediat al măririi lor, în forma luminozităţii unui soare sub ceaţă. Fantezia devine astfel un stil şi farmecul se face inexplicabil până ce analiza descoperă raporturile poetice latente."

Ladislau Galdi, care s-a ocupat pe larg de studiul stilului poetic al lui M. Eminescu, avea să conchidă remarcând trei atitudini stilistice fundamentale care se conturează cu aproximaţie în diferite perioade: între 1873-l874: Călin Nebunul, Fata din grădina de aur - reprezintă epoca unei "epitetizări" exuberante, cu unele rămăşiţe din cultul neologismelor; între 1874-l876: Călin, Strigoii - epoca în care epitetele încep să se rărească; neologismele lexicale vor fi înlocuite de inovaţii semantice şi mai ales de noi combinaţii de cuvinte şi, în sfârşit, perioada dintre 188l-l882 -Luceafărul, perioadă care se cristalizează prin epitete clasice: scuturarea podoabelor şi interiorizarea caracterizării. Observaţii cuprinzătoare face şi Ştefan Munteanu în studiul Eminescu şi limba poetică a înaintaşilor.

Dar, după cum apreciază Titu Maiorescu, "Condiţia fundamentală a acestei ridicări a formei poetice era o mânuire perfectă a limbei materne, pentru ca ea să fie pregătită pentru o concepţiune mai întinsă şi să poată crea din propria ei fire vestmântul noilor cugetări. Aceasta este „- lupta dreaptă -ce o încearcă Eminescu, pentru a turna în forma nouă limba veche şi-nţeleaptă. Pentru el limba română e ca un fagure de miere, dulce şi străvezie, dar nu răzleţită în lipsă de contururi, ci prinsă în celula regulată a fagurelui.

Poeziile lui încep în această privinţă alipindu-se de-a dreptul de forma populară, dar îi dau o nouă însufleţire şi o fac primitoare de un cuprins mai înalt. (...) Din poezia populară şi-a însuşit Eminescu armonia, uneori onomatopeică a versurilor sale".

Astfel, farmecul limbajului eminescian poate fi explicat de: prospeţimea şi naturaleţea limbajului, de folosirea unor forme populare şi familiare ale vorbirii, de expresii tipice la care se adaugă mijloacele expresiei intelectualizate - virtuozităţile verbale, vizualul si auditivul unindu-se într-o armonie muzicală perfectă.
D. Popovici surprinde această perfecţiune armonică a creaţiei eminesciene: "Poezia lui Eminescu este o partitură imensă, în care vibraţiile puternice ale notelor apropiate de noi sunt acoperite şi îndulcite de sunete stinse, venite din depărtări".

Preocuparea lui Eminescu faţă de perfecţiunile limbii este confirmată şi de Ioan Slavici în Amintirile sale. Eminescu ţinea "ca muzica limbii să fie şi ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voieşte şi cel ce nu înţelege vorbele". Slavici exemplifică pentru sunete "sombre şi aspre" poezia O, mamă...; sunete senine şi clare Somnoroase păsărele, iar sonetul Veneţiei pentru sunete de bronz, aspre.

M. Eminescu găsea "Diamantele nepreţuite ale limbii româneşti în vorbele de care se folosea poporul românesc pretutindeni şi pe care le găsim şi la cronicari, la scriitorii din zilele noastre şi în cărţile bisericeşti". Scriitorul care nu cunoştea nici creaţia populară, nici cronicarii, nici cărţile bisericeşti, trecea drept "cârpaci". "Tot poporul românesc -spune Slavici - era pentru dânsul suprema autoritate şi în ceea ce priveşte gramatica limbii româneşti, şi una dintre cele mai plăcute petreceri erau pentru dânsul discuţiile gramaticale, mai ales cu Caragiale şi cu Creangă, care erau după părerea lui cei mai dumeriţi asupra sintaxei româneşti".

M. Eminescu valorifică strălucit mituri fundamentale din cultura universală şi română; naşterea şi moartea cosmosului, istoria, geniul, înţeleptul, magul, dragostea, onirismul, mitul poetic, al creatorului, mitul dacic, al pădurii etc.

---

Tag-uri: mihai eminescu, opera, geniu

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---