Analizele medicale sunt ansamblul de procedee; mai mult sau mai puţin complexe, care furnizează informaţii asupra aspectului şi funcţionalităţii diverselor organe sau compartimente ale organismului, ca şi asupra gradului de sănătate sau de boală ce afectează organismul în cauză. Analizele medicale sunt foarte variate şi asta pentru că tot foarte variată este şi funcţionalitatea organismului uman, cea mai complexă maşină biologică pe care a creat-o vreo¬dată natura.

Laboratoarele medicale sunt de mai multe profiluri, după cum studiază calitativ şi cantitativ diverşii constituenţi ai produselor biologice normale şi patologice ca sânge, urină, spută ş.a. (laborator clinic), fac vizibil ă (vizualizează) structura organelor şi ţesuturilor (laborator de morfopatologie) sau aspecte mai ascunse ale organismului (laborator de endoscopie), înregistrează potenţialele electrice ale inimii (laborator de electrocardiografie) sau ale creierului (laborator de encefalografie).

Apoi mai există laboratoare care folosesc diverşi agenţi ca razele X (laborator de radiologie), radioizotopii (laborator de medicină nucleară) sau ultrasunetele (laborator de ecografie), care pătrund toate din ce in ce mai adânc în tainele corpului omenesc. Diversitatea metodelor de investigare face ca în prezent să existe sute de tipuri de analize medicale.

Unele analize au un caracter obligator (ca cele cerute la intrarea în serviciul militar, angajarea într-un loc de muncă, obţinerea carnetului de conducere auto etc), in timp ce altele au un caracter facultativ, cum sunt analizele care se fac în scopuri de cercetare, privind grupe de oameni sănătoşi sau bolnavi din diverse colectivităţi de muncă, la care se urmăreşte gradul de îmbolnăvire prin diferite boli, cum este hipertensiunea arterială, diabetul, cancerul, în afară de aceasta mai există marele grup de analize care se practică în policlinici şi spitale, la recomandarea medicilor, care urmăresc stabilirea diagnosticului, ca şi evoluţia bolii diagnosticate.

Examenele morfologice (interpretare de imagini microscopice, radiologice, scintigrafice, ecografice etc.) sunt de primă importanţă pentru clarificarea diagnosticelor, deşi rezultatele lor au un caracter subiectiv. Aceste informaţii sunt cu atât mai de încredere, cu cât cel care face examenele morfologice este mai competent, cu experienţă mai îndelungată.

La originea descoperii multor explorări funcţionale stau fapte din cele mai emoţionante, pentru că descoperitorii au încercat uneori pe propriul lor organism metodele noi, nu lipsite de agresivitate şi de pericol pentru acele perioade ale începuturilor.

Când în 1918, de exemplu Chevalier Jackson a efectuat prima bronhografie pe om, insuflând In arborele bronşic pulbere de bismut cu ajutorul bronhoscopului şi când cu 4 ani mai târziu, Sicard obţinea prima bronhografie cu o soluţie de lipiodol, aceştia au fost consideraţi de confraţii contemporani nişte extravaganţi într-ale medicinii căutând originalitatea cu orice preţ. Iată însă că bronhografia ca metodă de diagnostic s-a impus ulterior şi asta graţie extraordinarelor servicii pe carele-a adus diagnosticului.

Toata goană după originalitate a fost etichetată şi intervenţia lui Kussmaul, care în 1918 a făcut prima esofagoscopie unui inghiţitor de săbii, care şi-a asumat riscul ce decurge din această explorare, pentru ca astăzi esofagoscopia să devină o metodă curentă de diagnostic.

Tot un original a fost considerat la vremea sa şi germanul Wilhelm Forssmann, care in 1922 a demonstrat pe el însuşi posibilitatea efectuării cateterismului cardiac, introducându-şi într-una din venele periferice un cateter, respectiv un tub foarte subţire, elastic, pe care apoi 1-a propulpiat — şi cu câte riscuri pentru acea epocă! — până la mimă, făcând astfel prima angiografie din lume, explorare de prim ordin în cardiologia modernă.

Să ne imaginăm numai ce ar fi devenit diagnosticul anumitor boli de inimă fără aportul acestei metode! Mai mult decât atât, progresul uimitor făcut în ultimele decenii pe tărâmul chirurgiei cardiace se datorează în parte multiplelor metode de explorare funcţională a inimii şi vaselor.

Apelul la analize, ca şi apelul la medicamente, este grevat in mare parte de psihologia bolnavului, de cultura sa medicală de experienţa sa proprie în domeniile semnalate şi de încă alţi factori. Există ,janalizofHi", oameni care-şi fac mereu analize, prescrise de cele mai multe ori de ei înşişi, convinşi fiind că pe această cale îşi „supraveghează" buna funcţionalitate a organismului. La polul opus întâlnim „analizofobii", adică cei care în general nu cred în medicină şi implicit în analize. într-o situaţie similară ne aflăm şi din punctul de vedere al poziţiei faţă de medicamente.

La un pol se situează „farmacofilii" care se îndoapă cu medicamente, luate adesea în contul automedicaţiei, medicamente in care cred cu convingere, în vreme ce la alt pol se află „farmacofobii", care nu au nici o încredere în medicamente şi care se eschivează să le ia, chiar atunci cînd medicul curant le recomandă cu insistenţă.

Există anumite arii în lume, unde s-a creat chiar o adevărată modă a excesului de analize, constând în practicarea periodică a aşa-numitei baterii de analize sau a ,,check-up"-ului cum li spun autorii de limbă engleză („check-up" însemnând în această limbă „verificare"). Dar, acest check-up nu asigură decât o falsă securitate celor în cauză şi chiar medicilor care le recomandă, câtă vreme se abdică de la principiile gândirii clinice.

Este indiscutabil mult mai utilă o depistare orientativă do pe poziţii clinice, decât să se practice această depistare haotică ce caracterizează check-up-ul şi care constă în mitralierea bolnavului cu analize şi explorări funcţionale de tot felul, multe din ele nu numai inutile, ci şi primejdioase. Răspunsurile pe care le dau analizele nu au sens decât dacă acestea sunt cerute de clinician, in vederea unei probleme diagnostice de urmărire sau cercetare. Analizele nu „vorbesc" decât dacă sunt „întrebate". Or, acest grai nu-l înţelege decăt clinicianul, după cum tot el este cel care ştie să pună întrebările.

Nu trebuie uitat nici costul diverselor analize, care uneori nu este deloc de neglijat. Excesul de analizo îl dovedesc impresionantul număr de 17 milioane do analize efectuate într-un singur an în Municipiul Bucureşti, ceea ce traduce mai degrabă rutină decât exigenţă şi competenţă.

Atât analizele, cât şi reţetele au o dublă finalitate: pe de o parte se apelează la ele din motivo bine justificate, impuse de necesităţi de diagnostic sau terapeutic şi, pe de altă parte se apelează tot la ele din considerente psihologice, do substituire a diagnosticului clinic. In acest sens, analizele şi reţetele îndeplinesc nu numai un rol medical, ci şi unul securizant şi această protecţie nu priveşte pe bolnav, ci pe medic, care în felul acesta se pune la adăpost de „uzura" pe caro i-o pricinuieşte bolnavul, respectiv dialogul prelungit pe caro îl necesită consultarea bolnavului, ca şi explicarea terapeuticii adminis¬trate.

Este pe deplin demonstrat de pe poziţiile psihologiei medicale că dacă un medic recomandă prea multe analize şi tratamente prea complicate, el face acest lucru cel mai adesea nu spre a veni în ajutorul bolnavului — aşa cum am fi ispitiţi să credem la prima vedere —, ci spre a se disculpa faţă de sine însuşi pentru că nu a fost în stare, sau poate uneori n-a vrut, să lege o relaţie autentică, fructuoasă cu bolnavul. Se uită astfel, din nefericire, că dialogul intim şi cuprinzător cu bolnavul constituie temelia acestui meşteşug nobil care este medicina.

Indiscutabil, „laboratoarele sunt templele viitorului", după cum a precizat genialul Louis Pasteur, dar tot atâta dreptate avea şi marele nostru clinician Iuliu Haţicganu, când a afirmat că „bolnavul greşeşte când vine cu un diagnostic de laborator, dar greşeşte în acelaşi timp şi modicul care, fără un examen clinic şi numai pe baza datelor do laborator îşi construieşte diagnosticul". Fără îndoială, laboratorul este departe de a ne da diagnostice gata făcute, după cum susţine un mare clinician francez, Guy Laroche şi ar fi o mare greşeală ca să i le ceară.

Laboratorul nu înlocuieşte studiul direct al bolnavului, ci completează acest studiu, îl clarifică şi adesea îl rectifică. Şi, in sfârşit, un alt mare clinician, germanul H. Biirger, condamnând acest „diagnostic cu harponul" cum numeşte el procedeul mitralierii bolnavului cu diverse analize, precizează că „dacă vrem să apreciem justeţea unui diagnostic, nu vom acorda premiul intâi celui stabilit prin metode complicate, ci vom spune că cel mai bun diagnostic este acela care se apropie cel mai mult de adevăr şi care este stabilit cu mijloacele cele mai simple şi mai puţin obositoare pentru bolnav".

Pe baza examenului clinic, clinicianul este singurul care decide utilitatea unor anume analize, care trebuie să fie subordonate examenului clinic. Dacă ne îndepărtăm de la această regulă fie din cauza pacienţilor (autoexplorare), fie din cauza unor medici prea zeloşi, riscăm să facem analize nu numai inutile, dar şi dezagreabile şi uneori nu lipsite de anumite riscuri.

Analiza, oricare ar fi ea, nu are un scop In sine. Ea nu constituie decât un mijloc pentru a se ajunge la diagnostic, ceea ce nu trebuie uitat niciodată, chiar atunci când laboratoarele gem de aparatură de specialitate, care de care mai sofisticată, care riscă să se interpună între bolnav şi medic.

sursa imaginii freeschoolclipart.com

---

Tag-uri: medic, sange, boala

---

Categorie: Sanatate  - ( Sanatate - Archiva)

Data Adaugarii: 13 October '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---