Radioscopia este metoda cea mai simplă de examen radiologie şi de fapt cu această metodă trebuie, să înceapă orice investigare radiologică, cel puţin atunci când este vorba de explorarea plămânilor, a inimii sau a aparatului digestiv. Radioscopia este metoda de explorare care poate pune în evidenţă leziuni minime, iar în unele cazuri permite chiar o apreciere a substratului patologic, precizând sediul afecţiunii, întinderea ei, starea evolutivă, ca şi eventuale complicaţii. Rezultatele radioscopice sunt Insă relativ frecvent grevate de posibile erori, motiv pentru care, în situaţii de dubiu, medicul apelează la radiografii. Radioscopia expune atât pe bolnav, cât şi pe medicul radiolog la pericolul iradie rii, motiv pentru care se tinde pe plan mondial la înlocuirea radioscopiei prin radiofotografie. Oricum, când se apelează la radioscopie este indicat ca aceasta să nu dureze mult şi să nu fie repetată des într-un interval scurt de timp.

Radiografia este metoda care permite obţinerea de imagini clare chiar In cazul când acestea erau invizibile sau rău vizibile la examenul radioscopic. Radiografia trebuie făcută în mai multe incidenţe spre a pune şi mai bine în evidenţă leziunea în cauză, ca şi topografia ei exactă. Cantitatea de raze pe care o primeşte un pacient In cursul unei radiografii este mult mai puţin periculoasă în comparaţie cu cantitatea pe care o primeşte în timpul examenului radioscopic. Radiografia trebuie corect executată din punct de vedere tehnic, în caz contrar creându-se dificultăţi de interpretare sau chiar posibilităţi de inducere în eroare. în anumite situaţii radiografia se face mai penetrantă (cu raze dure), situaţie pe care medicul radiolog o foloseşte pentru punerea în evidenţă a unor leziuni mai fine, invizibile la examenul obişnuit.

Tomografia este o tehnică de evidenţiere a leziunilor, în special pulmonare, mascate de ţesuturi sănătoase şi care din acest motiv sunt invizibile prin radiografie obişnuită. O cavernă mică, de exemplu, mascată de ţesut pulmonar sănătos plasat în faţa sau în spatele ei, nu devine vizibilă decât în cursul unei explorări tomografice. Tomografia este mai utilă pentru evidenţierea unor leziuni intraosoase sau intrarenale. Medicul radiolog este cel care stabileşte secţiunile ce trebuie executate (adâncimile la care vor fi luate imaginile). Tomografia computerizata este folosita pentru a investiga diferite parti ale corpului precum pieptul, abdomenul, pelvisul sau membrele. De asemenea, poate realiza imagini ale organelor, precum ficatul, pancreasul, intestinele, rinichii, glandele suprarenale, plamanii si inima. De asemenea, poate oferi informatii asupra vaselor sanguine, oaselor si coloanei vertebrale. In timpul scanarii se poate folosi si fluoroscopia, metoda ce foloseste un fascicul stabil de raze X, pentru a vizualiza motilitatea si aspectul diferitelor parti ale organismului. Tomografia computerizata (CT) foloseste razele X pentru a crea imagini detaliate a structurilor din interiorul corpului. In timpul testului pacientul va sta intins pe o suprafata plana (masa) ce este legata la scaner; acesta are forma cilindrica. Scanerul trimite pulsuri de raze X spre acea parte a corpului ce se doreste investigata. O parte a aparatului este mobila, astfel incat poate efectua imagini din mai multe pozitii. Imaginile sunt memorate in computer.



Badiofotografia este o metodă radiologică de explorare care constă în fixarea imaginii furnizată de ecranul radioscopic pe un film special, de diferite dimensiuni (24/36 mm, 7/7 cm sau 10/10 cm). Explorare economică, rapidă, foarte potrivită explorărilor în masă, este foarte precisă, şi pe această cale sunt depistate adesea leziuni mute din punct de vedere clinic. Imaginile obţinute prin această metodă sunt interpretate de specialişti şi sînt verificate prin tehnici complementare radiologice, clinice şi de laborator clinic. Fiind extrem de rapidă şi precisă, este folosită la examenele pentru recrutare, angajare, admitere la facultate etc, ca şi pentru explorările ce se efectuează în scopuri profilactice. Diagnosticul precoce al tuberculozei pulmonare a beneficiat enorm de pe urma practicării în masă a acestei metode. In marile unităţi spitaliceşti, radiografia a înlocuit radîoscopiile pulmonare şi cardiace, ştiut fiind că aceste explorări sunt grevate de un coeficient ridicat de iradiere.

Explorările radiologice ale tubului digestiv. Explorările radiologice sunt mijloace din cele mai importante în bolile tubului digestiv şi asta tocmai pentru faptul că tubul digestiv este mai puţin accesibil examenelor clinice directe. Examenul radiologie al tubului digestiv poate localiza cu precizie leziunea căutată şi, pe de altă parte, permite urmărirea în timp a bolii depistate, orientând astfel tratamentul. Acelaşi examen poate confirma sau infirma diagnosticul clinic. Este absolut necesar ca bolnavul să fie examinat in prealabil clinic şi numai după aceea trimis la explorare radiologică, diagnosticul clinic prezumtiv fiind extrem de util radiologului, pentru ca acesta să ştie ce să caute şi cum să-şi orienteze examenul în condiţii de minimă iradiere atât pentru ol, cit şi pentru bolnav. Radiologul fiind avertizat în prealabil şi sensibilizat de diagnosticul clinic prezumtiv, îşi poate alege şi adapta mult mai bine tehnicile cele mai potrivite de examinare.

Limitele explorărilor radiologice ale tubului digestiv. Explorările radiologice ale tubului digestiv au anumite limite, care trebuie cunoscute de publicul larg, deoarece există cazuri în care examenele clinice, deşi edificatoare pentru o anumită boală, nu au totdeauna un corespondent radiologie. Astfel, în unele afecţiuni, semnele radiologice pot lipsi cum este cazul in gastritele acute, foarte zgomotoase din punct de vedere clinic, dar unde examenul radiologie nu poate spune mare lucru. Alteori există cazuri când o ulceraţie (ulcer gastric sau duodenal) nu poate fi văzută, datorită fie unui edem accentuat, fie obstruărilor cu cheaguri sangvine sau cu resturi alimentare. Limitele explorărilor radiologice în tubul digestiv sunt determinate şi de gradul modificărilor anatomopatologice. Dacă o leziune este de exemplu superficială, ea nu modifică conturul intern al organului sau ii modifică într-o măsură extrem de mică, ceea ce nu poate fi sesizat de tehnicile actuale. Posibilităţile examenului radiologie sunt limitate la intestinul subţire din cauza anselor intestinale lungi şi întortocheate, ca şi suprapunerilor lor. în condiţiile unei neconcordanţe clinice-radiologice, se impune o legătură mai strânsă între clinician şi radiolog, iar repetarea examenului radiologie este în asemenea condiţii de cea mai mare importanţă.

Pregătirea bolnavului pentru explorări gastro-intestinale este foarte importantă pentru reuşita examenului. Alimentele din stomac, materiile fecale şi gazele din intestin pot să dea imagini false, împiedicând punerea în evidenţă a leziunilor şi ducând in consecinţă la diagnostice greşite. Clinicianul trebuie să cunoască modul de pregătire şi să-1 indice bolnavului, în timp ce acesta trebuie să-1 respecte riguros. Iată câteva reguli care trebuie respectate pentru o explorare obişnuită gastro-intestinală cu sulfat de bariu:

— examenul radioscopic va fi făcut preferabil în cursul dimineţii şi cât mai devreme, deoarece in asemenea condiţii secreţia fiziologică gastrică este minimă şi nu incomodează examenul;

— înainte de examen, mai ales atunci când este vorba de examinarea stomacului, bolnavul nu trebuie să mănânce cel puţin 6—8 ore şi în tot acest interval de timp să nu bea lichide sau să fumeze;

— în cazul tulburărilor de evacuare, pe care le întâlnim de regulă în stenozări organice sau spastice ale pilorului, respectiv ale zonei de trecere de la stomac la duoden, când există stază alimentară şi lichidiană în stomac, aceasta trebuie evacuată înaintea administrării soluţiei baritate, fie cu ajutorul unei sonde speciale (manevră executată de medic), fie administrându-se tot de medic în prealabil sirop de ipeca; acesta odată luat provoacă vărsături şi astfel evacuarea stomacului de conţinutul nedorit;

— regimul alimentar va fi redus cantitativ şi va fi sărac în celuloză, cu 2—3 zile înainte de examen pentru a nu favoriza fermentaţia intestinală. Vor fi de aceea evitate legumele, fructele şi făinoasele, recomandându-se în schimb produse lactate (dacă acestea sunt tolerate), apoi carne slabă, pâine prăjită şi ceaiuri puţin îndulcite;

— pentru evacuarea intestinului de gaze şi de materii fecale sunt utile plimbări pe jos ale bolnavului în zilele ce preced examenul, iar când este vorba de o irigoscopie (explorarea intestinului gros pe calea clismei baritate) este util să se facă o clismă evacuatorie în preziua examenului cu 1 —1,5 1 de ceai de muşeţel călduţ sau cu o cantitate similară de apă cu săpun. Multă atenţie pentru evacuarea in prealabil a aerului din tubul irigatorului. Soluţia clismată se va introduce încet, încet, după care bolnavul se va retrage la toaletă, unde va evacua cu răbdare tot conţinutul posibil;

— bolnavul va evita cu cel puţin 2 —3 zile înainte de examen substanţe medicamentoase care pot modifica unele funcţii digestive sau cele care realizează un contrast opac în intestin, deci stânjenitor pentru radiolog, în această categorie intrând preparatele pe bază de bismut, ulcerotratul, carbonatul de calciu sau diverse substanţe iodate.

Administrarea sulfatului de bariu. Bolnavului pregătit conform prescrierilor i se dă să bea soluţia baritată în scopul vizualizării esofagului, stomacului şi intestinului. Soluţia baritată se prepară amestecându-se 150 g pulbere de sulfat de bariu în circa 250 ml apă. Această pulbere este pusă la dispoziţie, pentru bolnavii spitalizaţi, de farmacia spitalului. în cazul când aceştia fac acest examen ambulator îşi vor procura, fără reţetă, de la farmacie un pachet de sulfat de bariu (pro Rontgen), cînd este vorba de o explorare obişnuită şi de 3—4 asemenea pachete clnd este vorba de o explorare irigoscopieă. Cînd se urmăreşte investigarea esofagului, pentru ca umplerea acestuia să fie mai persistentă şi evacuarea mai lentă, sulfatul de bariu se va da sub formă de pastă.

Contraindicaţiile examenului baritat. Examenul baritat al tubului digestiv are şi contraindicaţii, principalele fiind: hemoragiile digestive recente şi importante, perforaţiile organelor abdominale, ocluziile intestinale (oprirea completă a tranzitului intestinal), fistulele aer o-digestive, bolnavii şocaţi şi traumatizaţi, femeile în perioada menstruală.

Explorarea radiologica a apendicelui prin metoda Czeppa, necesită o pregătire specială, care cuprinde următoarele: se dă bolnavului să ingereze o soluţie baritată preparată cu 150 g sulfat de bariu, soluţie care va fi ingerată în trei etape: 1 /3 din cantitatea totală se va ingera cu 16 ore înainte de examen: 1/3 cu 12 ore înainte de examen şi ultima 1/3 cu 8 ore înainte de examen. La soluţia baritată se va adăuga şi o linguriţă rasă de sulfat de magneziu (sare amară) care va fluidifica conţinutul intestinului, favorizând intrarea substanţei de contrast în apendice. In cazul când după o astfel de pregătire apendicele nu s-a vizualizat, este de suspectat un apendice patologic, cel normal opacifiindu-se de regulă. Proba Czeppa nu se va practica atunci când examenul clinic indică semne de apendicită acută.

Colecistografia permite examinarea radiologică a veziculei biliare şi a căilor biliare extrahepatice. Acest examen se practică în două variante: colecistografie perorală, în care substanţa de contrast este luată pe cale bucală şi colecistografia inţravenoasă. Prima metodă furnizează date numai asupra veziculei biliare şi numai în mod excepţional şi asupra coledocului, în vreme ce colecistografia intravenoasă furnizează date în legătură atât cu vezicula, cât şi cu coledocul sau celelalte căi extrahepatice. Reuşita colecistografiei ţine de o riguroasă pregătire a bolnavului.


Tehnica colecistografiei perorale propune respectarea următoarelor etape:

— se va evacua în prealabil intestinul gros, dându-se bolnavului, cu o zi înainte de radiografiere, în jurul orei 15 ulei de ricin (30 g) sau făcându-i-se în dimineaţa examenului o clismă;

— se va evacua cu o zi înainte şi vezica biliară de conţinutul ei, dându-i-se în acest scop bolnavului să ingereze la ora 17, în chip de cină, circa 20 de grame de unt pe pâine, puţină şuncă sau două ouă moi, la care se mai poate adăuga brânză şi ceai îndulcit. După această cină, bolnavul nu mai mănâncă şi nu mai bea nimic;

— la ora 19 va începe ingerarea celor 6—8 pastile de razebil, doză necesară unui adult de aproximativ 70 kg. Doza se ia eşalonat şi anume din 5 în 5 minute câte un comprimat. Comprimatele vor fi rupte în două sau în patru şi înghiţite ca atare, cu puţină apă sau ceai, fără să fie zdrobite în prealabil;

— a doua zi pe nemîncate, la orele 8 dimineaţa se face prima radiografie. Radiologul decide dacă sunt necesare mai multe poziţii şi deci mai multe radiografii. După aceea se administrează bolnavului două gălbenuşuri de ou nefierte şi numai în caz de intoleranţă pentru acest aliment se va da bolnavului să ingereze fie o şocolată mare, fie 50 g unt, urmând ca la circa 3/4 oră de la acest prânz gras, care in mod normal trebuie să contracte vezicula (prînzul Boyden) să se facă o ultimă grafie.


Tehnica colecistografiei intracenoase comportă următoarele etape:

— pregătirea intestinală a bolnavului se face ca şi pentru colecistografia perorală;

— ca substanţă de contrast se foloseşte pobilan, injectându-se intravenos 2 fiole a 20 ml din acest produs la adultul de aproximativ 75 kg. In scopul testării sensibilităţii bolnavului la această substanţă de contrast, vor fi injectaţi întâi lent circa 2 ml, după care se va aştepta cam un minut spre a vedea dacă bolnavul manifestă intoleranţă faţă de substanţă. Intoleranţa poate fi zgomotoasă (stare generală de rău, dificultate în respiraţie, umflarea feţei şi a gâtului, pierderea cunoştinţei etc), situaţie în care se întrerupe examenul, renunţându-se la el. Dar această intoleranţă poate fi moderată (greţuri, ameţeli, transpiraţie, erupţii dermice însoţite de mâncărimi locale ale pielii, roşeaţă a feţei etc.), examenul putând fi continuat prin injectarea tot pe cale intravenoasă a mai multor fiole de hemisuccinat de hidrocortizon, substanţă care atenuează sau chiar anihilează aceste fenomene. In enorma majoritate a cazurilor, pobilan, ca şi celelalte substanţe de acest gen, sunt însă bine tolerate şi examenul se face fără nici o dificultate;

— următoarea etapă a colecistografiei intravenoase constă în efectuarea primei radiografii, care se va face la 15 sau 30 de minute de la injectare. La o oră se face o altă radiografie, după care se ingerează cele două gălbenuşuri de ou, exact ca în cazul colecistografiei perorale, urmând ca la circa 40 de minute de la aceasta să se. facă o ultimă radiografie. Acest orar variază de la bolnav la bolnav şi numai medicul radiolog care conduce examenul este în măsură să-1 schimbe şi să-1 adapteze fiecărui caz în parte.

Colecistografia are unele contraindicaţii, principalele fiind insuficienţa hepatică, hepatita în evoluţie, intoleranţa faţă de substanţele de contrast iodate, unele boli ale sângelui.

Urografia este altă explorare radiologică de uz curent. Şi în acest caz se impune o bună pregătire prealabilă a bolnavului, care să ofere radiologului condiţii optime pentru o bună interpretare,vor fi eliminate din intestin materiile fecale şi gazele care creează atâtea dificultăţi radiologilor pentru interpretare. Eliminarea conţinutului intestinal solid se face pe calea purgativelor sau a clismelor. Eliminarea gazelor intestinale este favorizată de plimbări pe •care le vor face bolnavii înainte de examen. In acelaşi scop se mai poate administra cărbune absorbant.

Cu 24—48 de ore înainte de examen se vor suprima alimentele care favorizează apariţia gazelor intestinale: legume uscate, pâine şi băuturi gazoase. Clisma evacuatoare se va face seara în preziua examenului şi în dimineaţa examenului. înainte de prima radiografie bolnavul va urina, pentru ca eventualii calculi mici, aflaţi în vezică, să nu fie mascaţi de urină; mai este indicat bolnavilor care se pregătesc pentru urografie să facă o cură de sete cu 24 ore înainte de examen, fapt care va permite o mai bună concentraţie de iod în urină şi, consecutiv, o mai bună vizualizare a cavităţilor renale.


Tehnica urografiei cuprinde următoarele etape:

— efectuarea în prealabil a unei radiografii „pe gol";

— injectarea în continuare a substanţei de contrast (odiston), când se va proceda exact ca în cazul pobilanului pentru a testa sensibilitatea bolnavului (adică vor fi injectaţi iniţial numai vreo 2 ml de substanţă şi se va aştepta un minut pentru a vedea cum reacţionează bolnavul. In caz că reacţia este negativă, se va injecta toată fiola şi încă una tot de 20 ml, cât necesită un adult cu greutate normală;

— efectuarea a 3 radiografii, la 5—7 minute prima, apoi la 15 minute şi la 30 de minute. Acest program standard poate fi modificat de medicul radiolog care conduce examenul, în funcţie de necesităţi.

Şi în cazul urografiei, ca şi în cazul altor explorări radiologice,va trebui să se ţină seama de contraindicaţii, principalele fiind: intoleranţa la iod, insuficienţa renală, insuficienţa hepatică, afecţiuni cardiace grave, hipertiroidismul.

Histerosalpingografia, un examen radiologie de uz curent în practica ginecologică, se aplică atât în scop de diagnostic pentru studiul cavităţii uterine şi al trompelor, cât şi în scop terapeutic, deoarece pe această cale se pot permeabiliza trompele obstruate, cauza obişnuită în unele sterilităţi. Această metodă constă în introducerea de substanţă de contrast uleioasă in uter şi în trompe (lipiodol, histeropac etc.) sau de substanţă de contrast hidrosolubilă cum este odiston. Examenul va fi făcut în jurul zilei a 10-a a ciclului. Se fac 3 radiografii după cum urmează: prima după injectarea a circa 2 ml de substanţă de contrast, a doua după injectarea cantităţii totale de 6 ml de substanţă şi a treia la 30 de minute de la injectare pentru cazul în care au fost folosite substanţe hidrosolubile şi la 24 de ore de la injectare când substanţele folosite au fost liposolubile, când substanţa trebuie să fie prezentă în cavitatea peritoneală, ceea ce constituie aşa numita probă Cotte pozitivă.

Accidentele posibile ale histerosalpingograîiei sunt ruptura uterului sau a trompei, emboliile, infecţiile, fenomenele alergice, antrenarea de fragmente tumorale în peritoneu, respectiv favorizarea metastazării. Histerosalpingografia este contraindicată în sarcină şi în afecţiunile ginecologice inflamatorii. Deoarece provoacă o iradiere importantă, acest examen va fi practicat numai atunci când este strict necesar.


sursa imaginii freeschoolclipart.com

---

Tag-uri: radioscopia, radiografia, tomografia

---

Categorie: Sanatate  - ( Sanatate - Archiva)

Data Adaugarii: 13 October '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---