"Farmecul poeziei populare îl găsesc în faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simţământului şi a gândirii." Mihai Eminescu

Literatura populară face parte din folclor - definit ca totalitate a producţiilor artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, mimice şi dramatice, create şi răspândite de popor. Trăsăturile care definesc folclorul, în care se include şi literatura populară, sunt: caracterul oral (se transmite pe cale orală, din generaţie în generaţie); caracter tradiţional (sistem de mijloace artistice consacrat); caracter colectiv (expresie artistică a unei conştiinţe colective, cu toate că opera a fost creată individual); caracter anonim (autorul individual este neidentific abil); caracter sincretic (contribuţia mai multor arte la realizarea unor opere folclorice).

"Folcloristica românească se constituie ca disciplină ştiinţifică, în linii mari, prin eforturile unei singure generaţii, în cuprinsul ultimului pătrar al secolului trecut. Precedată de intuiţiile unor istorici ca Bălcescu şi Kogălniceanu, de interesul unor scriitori ca Alecsandri şi Alecu Russo. activitatea folcloriştilor din generaţia lui G. Dem. Teodorescu, S. Fl. Marian, Lambrior, Tocilescu, Şăineanu, M. Gaster, N. Cartojan transformă preocuparea sporadică şi necritică a amatorilor de până atunci într-o acţiune statornică, guvernată de principii mai mult sau mai puţin riguroase.

Indrumată, sfătuită sau stimulată de către Hasdeu - cel care (după Ov. Bârlea) a făurit matca cercetării şi i-a jalonat căile -, această generaţie umple, parcă dintr-o dată, locul rămas gol până atunci cu primele culegeri masive de folclor, realizate după criterii apropiate de cerinţele disciplinei, cu studii monografice, cu cercetări istorice comparatiste şi chiar cu încercări teoretice.

Cele mai bune, cele care se citesc şi astăzi cu folos, stau sub semnul tutelar al lui Hasdeu, fie prin orizontul comparatist foarte larg pe care îl îmbrăţişează, fie prin perspectiva istorică trans-română, pe care el o inaugurează, prin cantitatea materialului investigat, prin îndrăzneala generaţiilor; este vorba, evident, mai mult de nivelul spre care împinseseră disciplina studiile lui Hasdeu, de atmosfera de emulaţie şi profesionalism pe care cercetările sale o determinaseră, decât de influenţa directă a teoriilor şi a ideilor sale, care nu erau toate accesibile elevilor şi apropiaţilor săi" (Mircea Anghelescu).

Literatura populară reprezintă primul moment al literaturii noastre, înainte de apariţia cărţilor scrise în secolul al XVI-lea. Până la traducerea în româneşte a psalmilor şi a scripturii, a consemnării în limba naţională de către cronicari a evenimentelor istorice şi a faptelor domnilor, povestitorii populari, cântăreţii au creat poezia orală, legendele, epica eroică, basmele, baladele şi snoavele, versurile cântecelor lirice ale strigăturilor, ale ghicitorilor şi ale proverbelor.

Vasile Alecsandri, în prefaţa la ediţia de Poezii populare ale românilor, din 1852, defineşte astfel creaţiile populare: "Comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înalte, de notiţe istorice, de crezuri superstiţioase, de datini strămoşeşti şi mai cu seamă de frumuseţi poetice pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine, poeziile noastre populare compun o avere naţională, demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia română".

Scriitorul preci zează că poeziile adunate sunt fără dată sigură, fără nume de creatori, ele fiind ascunse de secole întregi "ca nişte pietre scumpe, în sânul poporului". Expuse a se pierde, Alecsandri consideră o datorie sfântă "a le căuta şi a le feri de noianul timpului şi al uitării".

Aşa se explică faptul că aşază în fruntea culegerii balada Mioriţa -una din capodoperele literaturii române şi universale,

G. Călinescu fixează, ca fiind proprii-literaturii noastre, patru mituri fundamentale: "întâiul, Traian şi Dochia, simbolizează constituirea însăşi a poporului român. El a fost formulat propriu-zis de Asachi (Dochia care împietreşte cu oile sale fugind de Traian), însă cu elemente populare şi cu o legendă cantemiriană.

Mioriţa, istoria ciobanului care voieşte a fi înmormântat lângă oile sale, simbolizează existenţa pastorală a poporului român şi exprimă viziunea franciscan-panteistică a morţii la individul român. Acest mit a ajuns să fie socotit de unii Divina noastră Comedie. Meşterul Manole (povestea zidarului de mănăstire care işi zideşte soţia ca să oprească surparea clădirii) e mitul estetic, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei în sfârşit, Zburătorul e mitul erotic, personificarea invaziei instinctului puberal.

Poezia română, prin Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a socoti iubirea ca o forţă implacabilă, fără vreo participare a conştiinţei. Pe lângă aceste patru mituri, încearcă să se ridice şi altele îmbrăţişând mai cu seamă domeniul religiosului."

Cunoaşterea, studierea literaturii populare contribuie la o mai bună înţelegere a fenomenului formării literaturii culte şi mai ales sub aspec tul limbii poetice
Operele literare orale se situează prin câteva capodopere alături de creaţiile literare cele mai de seamă ale scriitorilor - în fondul moştenirii literare.

Unanim recunoscută ca izvor de inspiraţie pentru literatura cultă, pe lângă aspectul începuturilor şi al atestării existenţei în timp şi spaţiu a culturii noastre, marii scriitori s-au apropiat cu atenţie de "izvorul pururea reîntineritor", dând opere recunoscute ca valoare naţională şi univer sală. Fără a epuiza exemplificările, ne oprim la: M Eminescu, I. Creangă, G. Coşbuc, O. Goga, Lucian Blaga, I. Barbu, M. Sadoveanu. Liviu Rebreanu, M Preda, Mircea Eliade, Constantin Noica etc.

Personalităţi ale culturii şi-au rostit discursul de intrare în Academie cu reflecţii asupra acestui capitol important al existenţei noastre - cultura -literatura populară: Din estetica poeziei populare (Barbu Ştefănescu-De lavrancea); Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale - Simion Mehedinţi; Poezia populară - Mihail Sadoveanu; Elogiu satului românesc - Lucian Blaga; Laudă ţăranului român - Liviu Rebreanu.

Literatura populară a fost împărţită de către specialişti în:

1 - creaţie literară cu funcţie rituală sau ceremonială în care se includ: poezia obiceiurilor calendaristice - sărbătorile de Crăciun, de Anul Nou, de Paşte; de primăvară (sâmbra oilor); de seceriş (Cununa, Drăgaica); de invocare a ploii (Paparudele, Scaloianul) etc; poezia ceremonialurilor de trecere (nunta, botezul, moartea - oraţii, bocete) şi poezia descântecelor:

2 - creaţii literare fără funcţie rituală sau ceremonială clasificate pe genuri şi specii literare: genul liric - doina (de dor, de jale, de haiducie, de cătănie, de înstrăinare); cântecul (de iubire, de dragoste, de dor, de muncă, de înstrăinare etc); strigătura; genul epic - în versuri balada (vitejească, pastorală, familială, fantastică etc); în proză: basmul, legenda, snoava şi creaţii cu caracter aforistic, enigmistic - proverbe şi zicatori, ghicitori.

---

Tag-uri: literatura populara, literatura popuara, folclor

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---