Printre căile de pătrundere a bacililor în organism, cea mai frecventă este calea aeriană, adică aparatul respirator; urmează, la distanţă foarte mare (ca frecvenţă) calea digestivă. Bacilii mai pot pătrunde şi prin mucoasa conjunctivală (dacă cineva primeşte în ochi o particulă de spută încărcată cu bacilii tuberculozei), ca şi prin piele, dacă pătrunderea este favorizată de concomitenta unei răni (spre exemplu un băiat care cade cu bicicleta şi se zdrobeşte la genunchi de trotuar, tocmai pe locul unde un bolnav tuberculos contagios scuipase anterior). Este clar că o asemenea coincidenţă este foarte rară. în schimb, calea de contagiune prin aer este cea mai frecventă, pentru că şi localizarea cea mai frecventă a tuberculozei este la plămâni (aprox imativ 5 cazuri din 6 sunt pulmonare). Asemenea bolnavi, o dată cu tuşea lor împrăştie în aer mici picături pe care (sau în care) se află o mulţime de bacili Koch.

În jurul unui bolnav de tuberculoză pulmonară, tuşitor, pe un perimetru de aproximativ 2 metri există o concentraţie mare de asemenea picături, care, având dimensiuni foarte mici, plutesc în aer încă destul timp, înainte de a cădea jos. De aceea, se înţelege de ce orice bolnav de tuberculoză la plămâni trebuie să respecte cu stricteţe măsurile de precauţie recomandate privitor la diminuarea acestei consecinţe nefavorabile a tusei şi anume, de fiecare dată când tuşeşte, să-şi astupe gura şi nasul cu o batistă, sau — şi mai bine — cu un şerveţel ori o bucată de hârtie, care se arde după mai multe întrebuinţări. Se înţelege de asemenea, de ce tratamentul modern care se aplică tuberculoşilor pulmonari are nu numai o valoare mare pentru vindecarea individului bolnav, dar are şi importanţă pentru protecţia celor din jur, căci influenţează repede în bine tuşea, care dispare la scurt timp după instituirea tratamentului.

Picăturile încărcate cu microbi, ajung pe sol (podea, scoarţe, covoare, pământ), se usucă (picăturile pierd apa). Ceea ce rămâne (denumit „nucleul picăturii"), devine astfel mai uşor şi va putea fi ridicat în aer o dată cu praful, la cel mai mic curent sau mişcare de aer (fiecare din noi a observat, atunci când o rază de soare străbate o zonă întunecoasă, cum plutesc în aer o mulţime de mici particule pe care altfel nici un le-ar fi bănuit. Un cercetător a instalat în camere de bolnavi de tuberculoză pulmonară gravă prize de aer chiar lângă tavan şi a demonstrat că aerul recoltat conţinea asemenea particule infectate, căci a putut să infecteze cu el animale de experienţă).

Această mare capacitate de plutire a nucleilor picăturilor întreţine la o cotă ridicată riscul infectării pe cale aeriană. De aceea, în interesul celor din jur, este bine ca bolnavii de tuberculoză pulmonară să fie internaţi în spitale sau sanatorii până când nu se mai constată microbi în sputa (flegma) lor. Dacă, din motive cu totul speciale, continuă să rămână la domiciliu, va trebui să li se asigure o izolare faţă de restul familiei şi anume o cameră separată sau, în cel mai rău caz, patul lor să fie separat de restul camerei printr-un cearşaf atârnat, iar în perimetrul astfel determinat, să nu se permită în nici un caz pătrunderea copiilor, care sunt cei mai expuşi să se contamineze şi să facă la scurt interval după aceasta, forme de tuberculoză foarte grave. Pentru adunarea expectoraţiei
cel mai bine este ca bolnavul să o recolteze pe bucăţele de hârtie (de ziar, spre exemplu), cere să fie adunate într-o pungă de hârtie şi arse cu totul.

Tuberculoza pulmonară este cea mai frecventă şi cea mai periculoasă sursă de infecţie. Dar şi alte localizări ale tuberculozei pot fi surse de infecţie şi ele nu trebuie uitate; este vorba de leziunile care comunică cu exteriorul şi pot deci elibera bacili în mediul înconjurător. în primul rând tuberculoza urinară (a rinichiului şi/sau a băşicii udului), caz în care bacilii se elimină prin urină. Stropii de urină se proiectează în jurul scaunului de la closet şi, uscându-se, bacilii se pot ridica în aer (ca şi nucleii picăturilor) şi să ajungă astfel să fie inhalaţi (aspiraţi o dată cu aerul). Deci, din nou calea aeriană de pătrundere în organism! Mici cantităţi de urină se pot afla şi se pot deci usca pe lenjeria de corp şi pe lenjeria de pat a unui bolnav de tuberculoză urinară, mai ales dacă suferă de o formă gravă, avansată, când se instalează un grad mai mult sau mai puţin accentuat de incontinenţă urinară (imposibilitatea de a ţine urina).

Un grad mai mic de pericol îl reprezintă alte forme de tuberculoză „deschise". Spre exemplu o tuberculoză a oaselor sau a ganglionilor limfatici — forme de regulă „închise", căci nu comunică cu exteriorul — care însă se pot fistuliza. Este vorba de abcese, în care există o cantitate extrem de mare de bacili şi care se deschid la exterior. Eliminările de puroi prin asemenea fistule constituie şi ele un material contaminator, care poate să ajungă în situaţia de a fi inhalat, după ce a suferit modificările menţionate anterior (uscare, prăfuire, ridicare în aer, flotaţie). De aceea, toate pansamentele sau compresele utilizate la îngrijirea unor asemenea răni trebuie obligatoriu arse şi instrumentele dezinfectate.

A doua cale de infecţie, cea digestivă (prin alimente) are o importanţă foarte mică în comparaţie cu calea aeriană. Pe de o parte fiindcă singurul din alimente care poate conţine bacili ai tuberculozei este laptele provenit de la o vacă bolnavă de tuberculoză a ugerului. Eventualitatea aceasta este foarte rară în prezent în ţara noastră, datorită controalelor veterinare sistematice şi pentru că s-a generalizat obiceiul consumului laptelui numai după fierbere prealabilă, chiar când este procurat direct de la producător, iar laptele distribuit prin comerţul de stat este pasteurizat. Pe de altă parte, pătrunderea în organism prin mucoasa aparatului digestiv necesită o doză infectantă mult mai mere ca infecţia să poată avea loc. Dacă se consideră că pentru realizarea unei infecţii pe cele respiratorie este suficient ca un singur bacii să ajungă Într-o alveolă pulmonară sau pe o porţiune de bronhie dezgolită de mucoasa ei normală (care dispune de unele mijloace de apărare), pentru pătrunderea prin mucoasa tubului digestiv este nevoie de circa 3 000 —3 500 bacili.

S-a arătat că porţile de intrare pot să fie diferite, dar indiferent unde ar fi situate, atunci când este vorba de primoinfecţie (primul contact cu microbul), la locul acesteia ie naştere o ulceraţie (şancru) şi în apropierea ei o inflamat ie a ganglionilor limfatici, spre cere drenează limfa din zona şancrului primar. Această inflamaţie a ganglionilor (adenopatie) este cea mai sigură dovadă că este vorba de o primoinfecţie.

Dacă şancrul primar s-a localizat in plămâni, adenopatia satelită se va afla în hilurile pulmonare (partea mai strangulată — ca un istm) a plămânului, prin care aceasta se leagă de zona din mijlocul coşului pieptului şi prin care pătrund şi ies din plămâni bronhiile mari, vasele prin care circulă sângele. Dacă poarta de intrare este amigdala, ganglionii sateliţi se vor afla pe părţile laterale ale gâtului. Dacă poarta de intrare a fost intestinul, se prind ganglionii din abdomen (uneori copilul astfel infectat are un abdomen dilatat tocmai din pricina adenopatiei intraabdominale, la care se adaugă şi o cantitate variabilă de lichid).
Ganglionii limfatici amintiţi constituie o barieră în calea răspândirii microbilor în tot organismul; de cele mai multe ori bariera este suficientă, tot procesul limitându-se la complexul primar. Dar, aşa cum s-a spus, această barieră este uneori depăşită de microbi, care pătrunşi în sânge, pot să ajungă în diferite organe, inclusiv în cel din care au pornit. Astfel, după cum este figurat, şi microbii porniţi dintr-un complex primar din plămâni, după ce străbat mai multe bariere ganglionare şi călătoresc apoi pe calea sângelui, pot să se întoarcă la plămâni. în această călătorie a lor s-au putut fixa în diferite organe şi apoi şi în plămâni sau numai într-un organ sau numai în plămâni.

Astfel, după trecerea şi a acestei faze, în plămâni coexistă urme ale primei leziuni produse de pătrunderea aerului infectat:

a) afectul (şancrul) primar, calcificat;

b) ganglionul sau ganglionii pe care microbii i-au întâlnit în calea lor şi i-au îmbolnăvit, dar în care acum procesele sunt mai mult sau mai puţin „adormite";

c) mici leziuni, de obicei la vârful plămânilor, care reprezintă colonii de bacili care au reuşit să se implanteze. Din acest moment pericolul îl constituie tocmai aceste însămânţări pe cale sangvină, care pot să se redeştepte — uneori după mulţi ani de latenţă — şi să dea leziuni distructive, progresive, cu evoluţie uneori foarte gravă.

Totalitatea manifestărilor care însoţesc reluarea activităţii microbiene în aceste însămânţări făcute cu ani înainte poartă denumirea de tuberculoză secundară (sau stadiul secundar si tuberculozei). Aceasta are alte caracteristici evolutive; cea mai importantă este faptul că nu mai există tendinţa de diseminări la distanţă, leziunile progresează şi se extind din aproape în aproape, au un caracter distructiv mai marcat, dar rămân cantonate la organul afectat; de aceea acest stadiu mai poartă şi denumirea de tuberculoză de organ.

Tocmai datorită acestui decalaj în timp, care uneori poate fi considerabil, a fost greu în trecut să se stabilească legătura dintre cele două stadii şi să fie recunoscute ca expresie a aceleiaşi boli.

În anumite situaţii, mai ales când persoana suferă dezechilibre importante ale glandelor care secretă hormoni (cum se întâmplă la pubertate), intervalul dintre cele două stadii se poate scurta considerabil până la apariţia fenomenului de „intricare de stadii".

Tuberculozele de organ reprezintă, cu o dominanţă foarte mere, principalele surse de răspândire a bacililor în mediu, atunci când organele bolnave comunică cu exteriorul; tuberculozele localizate la plămâni, apoi cele localizate la aparatul urinar şi, în sfârşit cele localizate la aparatul genital al femeii.

Microbii eliminaţi din aceste leziuni pot să infecteze din nou organisme indemne şi astfel se închide ciclul transmiterii tuberculozei.

După cum s-a putut vedea, această evoluţie în două etape distanţate în timp este particulară tuberculozei şi nu este obligatoriu să se desfăşoare integral. La o minoritate din cei infectaţi, primul contact cu infecţia ia de la început un caracter dramatic; tuberculoza primară, foarte gravă, poate fi chiar mortală (meningita tuberculoasă, care urmează la scurt interval după infectare, se încadrează tot în stadiul primar al bolii, ier această formă este aproape exclusiv cea care în prezent determină decesele prin tuberculoză la copii); dar se poate întâlni toată gama de gravitate, de la forme ca cele semnalate până la cele mai blânde. La majoritatea din cei infectaţi lucrurile se rezumă la constituirea complexului primar şi acest fapt se petrece de foarte multe ori, chiar fără ca individul infectat să-şi dea seama de asta, fără ca modificările să fie atât de intense încât să determine senzaţia de boală serioasă.

De aceea, în materie de tuberculoză putem întâlni:

a) persoane (de obicei copii sau adolescenţi) care în primele 4—12 luni de la infectare au fenomene de boală mai mult sau mai puţin grave;

b) persoane cere sunt purtătoare de leziuni corespunzătoare fazei primare şi cere nu sunt bolnave şi vor rămâne sănătoase toată viaţa lor;

c) persoane cu fenomene de boală proprii tuberculozei secundare (tuberculozei de organ), care de obicei se manifestă ca o boală cronică, de lungă durată, dar cu evoluţie progresiv agravată în majoritatea cazurilor, dacă nu este tratată.

Deci, în relaţie cu tuberculoza, populaţia se poate împărţi în: persoane neinfectate, persoane infectate dar cere nu sunt bolnave şi persoane bolnave.

Proporţiile dintre aceste categorii variază în funcţie de contextul social-istoric şi demografic şi „oferta de bacili". Cu o mere aproximaţie, judecind pe statistici din ţara noastră şi din ţări cu situaţii asemănătoare, se poate admite că o sursă de contagiune (bolnav care elimină bacili Koch în mediul extern) poate provoca infectarea, în raport cu împrejurările, a 10 până la 30 de persoane până atunci indemne (în medie 20); că din acestea, în tot cursul vieţii lor se vor îmbolnăvi două (căci proporţia transformării infecţiei în boală este —iarăşi cu mare aproximaţie —de unul din zece), iar din aceste două, una va deveni sursă de contaminare, care la rândul ei...

Şi astfel se închide ciclul epidemiologie.

Este uşor de înţeles că toate metodele care pot acţiona la nivelul vreuneia din verigile figurate în schemă, reducând proporţia de treceri în starea următoare, contribuie la reducerea tuberculozei.

Astfel, metodele care se opun primei verigi — transmiterea bacililor de la sursa de contaminare la indivizii expuşi — constau în izolarea bolnavului contagios, de preferinţă prin internare şi, mai ales prin tratarea lui. Antibioticele disponibile în prezent, care atacă bacilii tuberculozei, sunt foarte eficace şi provoacă moartea microbilor în interval de câteva săptămâni, dacă bolnavul este tratat pentru prima oară cu asemenea medicamente şi dacă urmează conştiincios recomandările medicului.

Rezolvarea este mai dificilă dacă boala s-a cronicizat, ceea ce se întâmplă foarte rar, totuşi este posibil, sau dacă este vorba despre o recidivă a bolii. Ambele aceste situaţii survin aproape fără excepţie la bolnavi nedisciplinaţi, care n-au urmat cu conştiinciozitate primul tratament şi de cele mai multe ori vinovat de această atitudine iresponsabilă este alcoolismul.

Sursa Imaginii - anatomy.unimelb.edu.au

---

Tag-uri: plamani, bacil, tuse

---

Categorie: Sanatate  - ( Sanatate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 February '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---