FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 240
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Cum era tratata in trecut calculoza renala

Tag-uri Populare


boala   minerale   apa   sanatate   tratament   inima   natural   organism   cura   sange   tinerete   piele   inflamatie   cardiac   cardiovascular   ape   relief   geografie   fructe   mucoasa   aer   legume   infectie   medicament   ingrijire   proteine   regim   organ   boala infectioasa   ochi   vitamine   stomac   alimentatie   boli   medicina   respiratie  

All Tags

Famous Forum

 

Cum era tratata in trecut calculoza renala

 Q:   Intreaba despre Cum era tratata in trecut calculoza renala       
Cum era tratata in trecut calculoza renala Calculoza renală se cunoaşte de foarte multă vreme. Cel mai vechi calcul descris a fost descoperit în mumia unui egiptean care a trăit acum 5000 de ani. De asemenea, există documente în China, Egipt şi India, scrise în urmă cu 4000 de ani, care se referă la litiaza urinară şi la unele mijloace terapeutice.

Hipocrate (460—370 î.e.n.) a descris în lucrările sale simptomele calculozei renale şi vezicale şi a recomandat pentru tratarea acesteia un regim alimentar echilibrat, folosirea apelor minerale şi ceaiurilor. Mai tarziu, Galen (131—201 e.n.) a lăsat în scrierile sale date preţioase privind rolul eredităţii şi al factorilor de mediu în producerea litiazei şi a susţinut, pentru prima dată, originea metabolică a calcurilor.

Avicena (980—1036) a fost primul autor care a făcut diferenţierea între litiaza urinară infectată şi cea neinfectată.
Prima intervenţie pe rinichi pentru îndepărtarea unui calcul a fost făcută în 1501 de Carden din Milan. Este de neînchipuit, dar totuşi adevărat, prin ce chinuri au trecut bolnavii in timpul interventiilor chirurghicale pana in anul 1846, cand s-a descoperit anestezia.

Astfel, cand un bolnav avea calculi in vezica, medicii din antichitate si evul mediu se straduiau sa-i dizolve cu cele mai felurite leacuri, incepand cu ochiul de rac si terminand cu vrabiile sarate. Daca aceste leacuri nu functionau, bolnavului i se introducea prin uretra în vezică diverse sucuri preparate din ierburi, rădăcini şi frunze, cu scopul de a evacua calculul. Dara nici după aceste încercări nu se reuşea, bolnavul trebuia să fie operat; medicii îl dădeau pe mana unor aşa-numiţi „specialişti în scoaterea pietrelor", care-şi ofereau serviciile în plină stradă. De cele mai multe ori, bolnavul murea după operaţia făcută de aceşti „specialişti", nu atat din pricina bolii sau a operaţiei propriu-zise, cat din cauza complicaţiilor sau în urma cumplitelor dureri. Dintre cei care scăpau cu viaţă, unii, din cauza rănirii anumitelor organe in timpul operaţiei, nu mai puteau procrea niciodată. De aceea, la unele popoare (greci) o astfel de operaţie era socotită ca nedemnă pentru un medic onorabil.

La indieni, medicii făceau asemenea operaţii, dar numai cu aprobarea carmuitorilor ţării, pentru a nu fi acuzaţi de omor în caz de deces al bolnavului.
O astfel de operaţie decurgea în felul următor : la vechii asirieni se obişnuia să se prindă gitul bolnavului într-un laţ de franghie, strangandu-se în aşa fel încat bolnavul să-şi piardă cunoştinţa, dar să nu se sufoce complet. Atunci începea operaţia. Din timp în timp se mai slăbea stransoarea, dandu-se bolnavului posibilitatea să respire în voie de cateva ori, apoi, iar, se strangea laţul. Deci, pe langă tortura cuţitului bolnavul mai îndura şi chinul ştrangulării.

în evul mediu se preparau multe „licori" miraculoase, foarte scumpe, asupra compoziţiei cărora se păstra cea mai mare taină şi care erau lăudate că ar putea provoca o insensibilizare totală faţă de durere. Aceste licori nu erau însă decat infuzii şi fineturi preparate din plante otrăvitoare : laur, măselariţă, mandragora şi unele soiuri de mac care conţin opiu. Ingerand aceste licori, bolnavul cădea într-o stare de inconştienţă şi, atunci, se începea operaţia. De multe ori, însă, bolnavul îşi revenea în simţire sub influenţa durerii şi începea să ţipe şi să se zbată ; alteori, dacă i se dădea prea multă licoare, murea otrăvit.

Mai tarziu, înainte de operaţie, li se scotea bolnavilor atata sange, încat li se sleiau puterile şi atunci ei nu mai puteau nici să ţipe şi nici să se zbată prea tare. Dar nici aşa ei nu sufereau mai puţin şi, în plus, pierderea inutilă de sange mărea riscul operaţiei.

S-a încercat şi folosirea vinului. Se ştia că un om beat cade uneori într-un fel de ameţeală şi nu simte nici durerea unei lovituri. De aceea, celor care trebuiau să fie operaţi li se dădea să bea vin. Dar, adesea, bolnavii beţi erau mai greu de operat; fiind agitaţi, si nu puteau fi convinşi să stea liniştiţi şi să rabde durerea.
Se părea că a face operaţii nedureroase este un vis care nu va fi niciodată realizat. De aceea s-a încercat să se scurteze, pe cat posibil, durata chinurilor bolnavului, adică să se scurteze operaţiile cat mai mult, chirurgii străduindu-se să-şi dezvolte îndemanarea degetelor. Folosirea mainii stangi, în operaţie, în aceeaşi măsură ca şi a celei drepte, era considerată ca o condiţie absolut indispensabilă. La începutul secolului al XIX-lea, operaţiile ajunseseră adevărate concursuri de viteză. Adesea se iveau chirurgi campioni în viteză, care reuşeau sa stabileasca nilevelul recorduri. Se adunau medici din multe colturi ale lumii pentru a asista la asemenea jonglerii chirurgicale şi pentru a le învăţa la randul lor. Operatorii erau urmăriţi cu ceasul în mană, iar uneori se angajau chiar pariuri printre spectatori.

Se atinsese recordul de două minute pentru extragerea unui calcul din vezica urinară. Pentru realizarea acestui timp record, chirurgul introducea bolnavului o sondă pentru a-şi da seama de poziţia pietrii. Apoi, bolnavul — legat de maini şi de picioare — era aşezat cu genunchii îndoiţi pe genunchii unui ajutor, care-l ţinea strans, iar operatorul, introducand două degete în anusul bolnavului, căuta să împingă piatra spre gatul vezicii urinare. Dacă această manevră reuşea fără ca bolnavul să leşine de durere, chirurgul îi înfigea fulgerător cuţitul pană în vezică, îl scotea tot atat de repede, încercand, apoi, cu, un instrument ascuţit în formă de carlig să extragă calculul prin rana deschisă sau să-l sfarme cu un cleşte. După operaţie, bolnavul era aşezat într-o troacă cu apă fierbinte spre a i se opri sangerarea. Dacă rana nu se închidea după o săptămană de tratament cu diferite alifii şi plante medicinale, era arsă cu fierul roşu, pentru a se preveni formarea de fistule şi scurgerea urinii prin abdomen. De multe ori, după o asemenea operaţie, i se perforau bolnavului intestinele, i se zdrobea prostata, i se rupea vezica ; alteori, bolnavii mureau din cauza pierderii de sange, a infecţiei sau în urma revărsării de urină în abdomen.

Mulţi bolnavi preferau să suporte mai degrabă durerile provocate de boală decat chinurile operaţiei, iar unii, în disperare, se operau chiar singuri. Astfel a procedat, cu 200 de ani in urmă, colonelul şi viitorul general englez Martin. Timp de doi ani făcuse tot felul de încercări pentru a scăpa de piatra din vezică. Medicii îi introduseseră în vezică petrol, ulei de terebentină, ulei de scorpion, suc de lămaie, soluţie de acid sulfuric, dar toate fără nici un folos. In ciuda acestor „tratamente", piatra continua să crească ajungand să astupe gatul vezicii, astfel încat, bolnavul era obligat să ia cele mai bizare poziţii pentru a mai putea evacua urina din vezică.

Exasperat de durerile care deveneau din ce în ce mai insuportabile, bolnavul şi-a confecţionat o sondă de metal, transformată la un capăt într-un fel de pilă, pe care şi-o introducea de 10—12 ori pe zi în vezică, pilind cate puţin piatra. Manevrele acestea, deşi dureroase, erau suportabile ; bucăţile mici de piatră se eliminau o dată cu urina, iar după şase luni, bolnavul a reuşit să scape de dureri.
Din fericire, toate acestea au rămas curiozităţi de domeniul trecutului.

In epoca contemporană, operaţiile, chiar cele mal complicate, care durează ore întregi, decurg fără ca bolnavul să simtă cea mai mică durere. Azi, se pot înlocui vezica urinară sau ureterele cu porţiuni din intestin ; se pot scoate părţi bolnave din rinichi, lăsantdu-se pe loc numai partea sănătoasă, care funcţionează. Pot fi extraşi calculi din ureter cu instrumente speciale şi pot fi dizolvaţi chiar — în anumite cazuri — calculii din vezica urinară sau din rinichi, fără a mai fi nevoie de operaţie. Cu un aparat numit „rinichi artificial", poate fi înlocuită, pentru un timp oarecare, funcţia rinichilor bolnavi pană cand se obţine vindecarea completă. în ultimii ani, s-a reuşit să se transplanteze un rinichi de la omul sănătos la altul cu ambii rinichi distruşi prin boală. Aceste realizări sunt rodul colaborării dintre oamenii de ştiinţă din lumea întreagă şi al progresului medicinei, legat de marile descoperiri în toate ramurile ştiinţei.

sursa imaginii http://www.stormhoek.com


Tag-uri: apa, minerale, cura, tratament, boala, natural



Categorie: Sanatate  - ( Sanatate - Archiva)

Data Adaugarii: 03 March '10


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :