Capodoperă a dramaturgiei naţionale, O scrisoare pierdută (1884), comedie în patru acte, evocă viaţa publică şi de familie de la sfârşitul secolului trecut.

Acţiunea se desfăşoară în "capitala unui judeţ de munte"' (numele localităţii nefiind specificat, situaţia poate fi generalizată), pe fundalul unei agitate campanii electorale, între avocatul Nae Caţavencu şi grupul fruntaş al conducerii locale (Zaharia Trahanache, Ştefan Tipătescu) izbucneşte un conflict iscat de pierderea unei scrisori de amor pe care prefectul Tipătescu i-o adresase soţiei lui Trahanache, Zoe.
Dornic de parvenire, Caţavencu recurge la şantaj pentru a obţine candidatura, instrumentul acestuia fiind tocmai scrisoarea.

Dar când Zoe, Tipătescu şi Trahanache se hotărăsc să îl aleagă pe adversar, pe lista candidaţilor este trecut, din ordinul autorităţilor de la centru, un nume necunoscut: Agamiţă Dandanache.

Ghemul întâmplărilor se încâlceşte foarte tare în actul al III-lea, dar soluţia vine de la poliţaiul Pristanda, care pune la cale un scandal menit să-l anihileze pe Caţavencu. In teribila încăierare acesta îşi pierde pălăria şi, o dată cu ea, scrisoarea, devenind astfel inofensiv, nevoit să accepte patronajul "coanii Zoiţichii". De fapt, Nae Caţavencu vede în această atitudine o altă modalitate de a parveni.

Lucrurile se limpezesc lent dar sigur în actul al IV-lea, când eroii fac abstracţie de "micile pasiuni" şi toată lumea se împacă.

O scrisoare pierdută atrage atenţia şi prin arta compoziţiei. Scriitorul creează un conflict fundamental - pierderea scrisorii -, care dă unitate operei, dar şi altele secundare iscate, de exemplu, de alerta cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, care se tem că nu sunt consideraţi membri marcanţi ai partidului lor, pe care îl apără cu fanatism, sau de apariţia lui Dandanache, care încurcă situaţia.

Pe parcurs, complicaţiile se amplifică din ce în ce mai tare şi această accentuare gradată este un procedeu artistic cunoscut sub numele de tehnica bulgărelui de zăpadă, ce rezultă din repetiţia, evoluţia inversă şi interferenţa diverselor serii de personaje aflate în conflict.

Repetiţia este asigurată prin revenirea Cetăţeanului turmentat, a cărui apariţie nu rezolvă conflictul până în momentul când este găsită scrisoarea.

Există şi o evoluţie inversă a evenimentelor faţă de momentul iniţial. Astfel, Caţavencu, care la început era stăpân pe situaţie, este învins, iar grupul Zoe, Trahanache, Tipătescu triumfă, în ciuda dificultăţilor pe care le-a avut de înfruntat.
La rândul ei, interferenţa personajelor din final conduce la aplanarea tuturor conflictelor. Eroii sunt mulţumiţi de ceea ce au obţinut şi mai ales sunt mândri de imaginea pe care fiecare şi-'o făureşte despre propria persoană.

Dar Caragiale nu se remarcă numai prin arta de a compune, el este şi cel mai mare creator de caractere din literatura română. Ca orice personaj de factură clasică, eroii săi sunt dominaţi de o trăsătură; acest fapt însă nu presupune o lipsă de interes pentru omul social, culoarea locală sau pen- tru particularităţile psihice şi de limbaj.
Referindu-se la tipurile caragialiene, Pompiliu Con-stantinescu le clasifică în: tipul încornoratului (Trahanache, Crăcănel, Pompon, Dumitrache), tipul primului amorez (Tipătescu, Chiriac, Nae Girimea, Rică), tipul cochetei şi al adulterinei (Miţa, Zoe, Ziţa, Veta, Didina), tipul funcţionarului (Catindatul), tipul demagogului (Caţavencu, Farfuridi, Dandanache), tipul confidentului (Efimiţa), tipul raisonneu-rului (Nae Ipingescu, Brânzovenescu), tipul servitorului (Pristanda), tipul cetăţeanului (Conu Leunida, Cetăţeanul turmentat).

Autorul alege ca modalităţi de caracterizare: faptele, gesturile, atitudinea şi "acţiunile lor. La conturarea personalităţii acestora mai contribuie onomastica, limbajul şi caracterizările făcute de către alte personaje. De exemplu, Trahanache îl caracterizează pe Tipătescu, iar Pristanda pe Caţavencu, dar şi pe Tipătescu ("moşia-moşie, foncţia-foncţie, coana Joiţica-coana Joiţica, trai neneaco, pe banii lui Trahanache").

Universul piesei este populat de numeroase personaje aflate într-o continuă agitaţie, prin care fiecare urmăreşte să îşi atingă un scop determinat. Având convingerea că oamenii sunt turnaţi după calapoade diferite, dramaturgul îşi înzestrează eroii cu trăsături distincte. Astfel, nenea Za-haria este un vanitos înşelat, un înrăit de o viclenie rudimentară (la şantajul lui Caţavencu pregăteşte un contraşantaj); posedând o gândire plată, este capabil să se entuziasmeze de o expresie de genul "într-o soţietate fără moral şi fără prinţipuri, care va să zică că nu le are".

Temperamentul său domol, într-un fel şi el expresie a şireteniei, este sugerat de ticul verbal "ai puţintică răbdare", dar şi de numele care creează ideea de tergiversare, de zahariseală (trahanaua este o cocă moale). Are capacitatea de a se adapta după cum îi dictează "enteresul" sau ordinelor celor "de la centru". Prezidentul "atâtor comitete şi comiţii" este încadrat în seria încornoratului simpatic, deoarece refuză cu fermitate să creadă în autenticitatea scrisorii de amor.

Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, este tipul junelui-prim, dominat de un puternic orgoliu, cu o gândire medievală.

Zoe Trahanache, la rândul său, este cea mai distinsă figură feminină din teatrul lui Caragiale. Este voluntară şi autoritară. Când îşi dă seama că trebuie să îl voteze pe Caţavencu, ea îl ameninţă pe- Tipătescu: "Eu îl aleg, eu şi cu bărbatul meu!".
Referindu-se la numele tandemului Farfuridi-Brânzo-venescu, Ibrăileanu observa că au rezonanţe culinare. Farfuridi este" un demagog, tipul prostului fudul, iar Brânzovenescu devine ecoul acestuia.

Nae Caţavencu, avocat, directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor, demagog şi el, este un ambiţios fără tenacitate, aşa se explică evoluţia defavorabilă a situaţiei lui.
Pe Agamiţă Dandanache îl surprinde autorul foarte bine în afirmaţia: "am găsit un personaj mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu".

In ceea ce îl priveşte pe Cetăţeanul turmentat, acesta este simpatic, dar nu şi inocent (înainte de a da scrisoarea "andrisantului", o deschide şi o citeşte la lumina unui felinar); iar poliţaiul Pristanda, fire slugarnică, se ghidează în viaţă după principiul soţiei: "Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot si papă-i tot că sătulul nu crede la ăl flămând!".
Intenţia vădită cu care Caragiale scrie O scrisoare pierdută, ca de altfel şi celelalte comedii, este de a satiriza. Arma cea mai potrivită este umorul. Iată de ce "râsul său este vitriolant, pornit dintr-o sacră mânie" (Al. Paleologu).
Sursele comicului sunt variate.

Mai întâi izvorăşte din existenţa unor fapte neprevăzute şi a unor cupluri inedite: Farfuridi-Brânzovenescu sau triunghiul conjugal Zoe-Tipătescu-Trahanache. In cazul acesta este vorba de un comic al situaţiilor.

Există şi un comic al intenţiilor, care îşi trage sevele din atitudinea autorului faţă de propriile personaje. El se simte atras faţă de ele, dar nu ezită să le pedepsească atunci când devin ridicole.

Remarcăm apoi comicul caracterelor. Ca şi în comedia clasică, în O scrisoare pierdută sunt caractere comice: demagogul, fudulul, prostul, arivistul, păcălitorul păcălit, mincinosul, lăudărosul etc.

In studiul Nume proprii in opera lui Caragiale, Ibrăileanu sublinia că aceste personaje memorabile "fac concurenţă stării civile". El se referea la puterea de sugestie a onomasticii, numele fiind încă un prilej pentru râsul sarcastic. Astfel, Trahanache sugerează amânarea, Caţavencu vine de la "cată", Pristanda de la un joc moldovenesc în care se bat paşii pe loc, fără să se ajungă niciunde.

In al patrulea rând, există şi un comic de limbaj. Unele cuvinte sunt pronunţate greşit ("famelie", "andri-sant"); este utilizată etimologia populară ("scrofulos", "capitalişti" pentru locuitori ai Capitalei); alteori, termenii îşi pierd proprietatea: "liberschimbist" înseamnă pentru Caţavencu "elastic în gândire".

Sunt încălcate regulile gramaticale şi ale logicii. De aici polisemia ("ne-am răcit împreună"), contradicţia în termeni ("12 trecute fix"), nonsensul ("să se revizuiască primesc! dar atunci să nu se schimbe nimica..."), truismele - adevărurile evidente ("un popor care nu merge înainte stă pe loc"), expresiile tautologice ("intrigi proaste"), construcţiile prolixe şi asociaţiile incompatibile ("industria română este admirabilă, sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire").

Umorul este obţinut şi prin repetiţia obsedantă a unor expresii ("ai puţintică răbdare", "curat murdar", "curat constituţional", "curat condei"), precum şi din interferenţa stilurilor (Caţavencu i se adresează lui Pristanda într-un mod ceremonios. Dandanache îşi ţine discursul în faţa mulţimii care îl aclamă pe un ton familiar, se bâlbâie, iar frazele sunt incoerente).

Aşadar, umorul celui mai mare dramaturg român "este inefabil ca şi lirismul eminescian" (George Călinescu), un umor care face ca opera, pe care Maiorescu o compară cu o pădure formată din arbori înalţi, tufişuri şi fire de iarbă, fiecare plantă având farmecul ei, să se remarce printr-o incontestabilă viabilitate.
Concluzionând asupra valorii dramaturgiei lui Caragiale, se confirmă aprecierea potrivit căreia scriitorul este "un fel de Moliere al românilor".

G. Călinescu sublinia faptul că teatrul lui Caragiale este plin de ecouri memorabile, comparând teatrul cu un spectacol de operă italiană al lui Verdi, scene de la care publicul continuă să fredoneze o melodie sau să rostească sintagme din opera lui Caragiale.

Titu Maiorescu, în studiul din 1885 Comediile d-lui Caragiale, avea să sublinieze modernitatea comicului de factură universală reieşit din sistemul de relaţii psiho-sociale prin excelenţă.

Subliniind înălţarea prin artă, T. Maiorescu remarca subtilităţile lui Caragiale de a caracteriza "spoiala civilizaţiei".

Alexandru Paleologu afirmă: "Spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastră o acţiune socratică".

De asemenea, critica şi istoria literară reţin în ceea ce priveşte valoarea dramaturgiei lui Caragiale şi un fel de eufonie lingvistică, care ascunde de fapt semnificaţii profunde ale operei.

Originalitatea comicului la Caragiale ţine de combinarea inimitabilă a tuturor mijloacelor artistice.

---

Tag-uri: o scrisoare pierduta, ion luca caragiale, dramaturgie

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---