Volumul ‘In dulcele stil clasic’, aparut in 1970, are ca tema dominanta starea de criza a limbajului care, in viziunea lui Nichita Stanescu, nu e doar un sistem de semne lingvistice arbitrare, ci un substitut al realitatii, aflat adeseori intr-o relatie tensionata cu aceasta.

Titlul volumului induce in eroare, caci poeziile care il alcatuiesc sunt postmoderne, conservand din ‘dulcele stil clasic doar elemente prozodice : unitati trofice, ritm, rima, masura si o anume ‘clasica’ seninatate ce respira din unele poeme ale volumului.

Accentele biblice ‘jucate’ teatral, ceremonialnic sagalnic-cochet insenat limbajului, de constructia parodica a varstelor poetice romanesti sunt insa de factura postmoderna. Temele lirice deja familiare cititorulu i se regasesc si aici : ochiu/ privirea ca energie ce dinamizeaza lumea, desi o tine la diostanta, ruptura sinelui, sinele ‘bolnav’, sinele ce nu poate iesi din sine etc.

Titlul poeziei dezvolta o structura atributiva ce pare a califica un obiect absent : ceva in dulcele stil clasic. Lait motivul ‘pasul tau de domnisoara’ ar putea ocupa locul acestui teremen de referinta omis. Capacitatea lui de a clarifica sensul e , insa, datorita lipsei de coincretete a substantivului ‘pasul’ - miscare, deci pura dinamica, si nu realitate obiectuala.

Tot ceea ce ar putea circumscrie sfera de inteles a sintagmei laimotivice se dovedeste instabil si derutant : ‘pasul’, coboara ‘dintr-un bolovan, dintr-o frunza verde, pala, dintr-o inserare-n seara’ ; in plus, el are ‘roscata funda’ si, cu toate aceste determinari, pare o halucinatie, un miraj ]ce dispare fulgerator : ‘o secunda, o secunda / eu l-am fost zarit in unda’.

Abia in final, apostrofa ironica’Domnisoara, mai nimic / pe sub soarele pitic’ ajunge la un spor de concretete. Faptura apelata cu condenscendenta protocolara ‘domnisoara’ e mai degraba o schema abstracta, o conventie a femininului distant, iar prezenta ei fulgurant langa ‘unda’ pare o epifenie ale carei stari le inregistreaza pulsatoriu eul receptor : ‘inima incet mi-afunda’, ‘…mi-este foarte rau’. Alte doua substantive ale poeziei, ‘unda’ si ‘inima’ intaresc sugestia de puslatie ritmica, in care lumea si fiinta par a impartasi o fiziologie comuna.

Vag erotica si camuflat programatica, poezia’ in dulcele stil clasic releva unicitatea si, totodata, efemeriatea ‘secundei de intalnire a eului rostitor cu ‘pasul de domnisoara’. Substantivul ‘domnisoara’ se aseaza sub sugestia seraficului a puritatii a segalniciei cochete feminine, sugestie resimtita ca de sueta in timpul modern al ironiei.

Conjugarea ‘pasului cu simturile eului - vazul, auzul - e, in acelasi timp, ‘dureros de dulce,’ dar si dureros de trecatoare, imperceptibila in luma obiectiva. Din aceasta conjugare va rezulta, ca un fruct, ‘zicerea’. Eul rostitro’ imperfect mozaicat, starea , semnificantul, cuvantul ca semn conventional al realitatii incearca sa prinda inefabilul substantei ei.

Finalul poemei inregistreaza resemnat trecerea timpului, raportata la aparentul imobilism al fiintei : ‘Pasul trece, eu raman’. Trecerea ‘pasului’ a imbolnavit fiinta de ‘boala demiurgica’. Eul devine ‘semnizeu’ datorita sansei intalnirii, dar ‘ramane blestemat’, condamnta la a numi nenumitul, ideea de frumusete.

Intalnirea ce se doivedise seducatoare e un ‘accident al semnificatiilor’ : ‘pasul, semn nonsalant al gratiei, il atinge fluturant pe seducatorul sedus. Eliberarea de vraja aproape erotica a ‘pasului de domnisoara’ este iminenta. Drama se pararii se ‘indulceste’ prin invocatia incantatorie : ‘Mai ramai cu mersul tau / parc ape timpanul meu’.

Mirajul ‘pasului’ dublat in oglinda ambigua a ‘undei’ (suprafata acvatica miscatoare) se presimte fulgurant, dupa care el devine amintire invocata. ‘Starea’, ca si ‘viziunea sentimentelor’ resping prezentul. In timpul cand sunt percepute ele devin trecut.

---

Tag-uri: nichita stanescu, limbaj, poezie

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 15 April '09

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---