Poezia ‘Flori de mucigai’, care imprumuta titlul volumului omonim, este diferita de restul peziilor din ciclu prin asumarea persoanei intai, care mediaza vocea eului liric-masca a poetului insusi. Textul poeziei este o reflectie asupra actului de creatie, in acest caz, damnare lipsita de atribute romantice, si asupra conditiei degradate a poetului intemnitat impartasind soarta proscrisilor. Poezia temnitei, ‘floare palida de mucigai’, nascuta in intunericul sufocant, e rod al fiintei vulnerate, jelanie a singuratatii exasperate.

Versurile zgariate ‘cu unghia pe tencuiala’/Pe un parete de firida goala’ s-au nascut in interiorul lumii evocate, ca mesaj-testament conservat in zidul carcerei. In absenta altor semeni, poetul se simt solidar cu f apturile claustrate al caror cronicar va deveni, pentru ca poezia sa se constituie in marturie cutremurata despre existenta unei lumi pe care omenirea adevarata, de la suprafata, o epudiaza. Abandonat de Dumnezeu, ca si de oameni, creaoturul se vede acum deposedat de har, de inspiratie, care este intotdeauna de natura divina : ‘Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat imprejurul/Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan.’

Cvartetul Evanghelistilor e incomplet, lipsa lui Matei si a ingerului ce-l insoteste in figuratia biblica sugereaza lipsa sperantei si indepartarea de transcendent.
Evanghelistul ‘bunei-vestiri’, Matei, cel ce a anuntat insarcinarea Mariei de la Duhul Sfant cu pruncul mantuitor al tuturor pacatelor lumii, este retras din galeria eterna (nemodificabila in fond, pentru ca apartine ordinii mitice) a evanghelistilor.

Lumea temnitei pare, in lipsa lui, fara sansa unei salvari. Numai ca, in logica poetica, locul evanghelistului absent va fi luat de poetul-martor. El e cel ce, prin arta, va suplini vestea buna a ingerului si va folosi unica sansa a acestui univers : aceea de a fura, in ultima clipa, asemenea talharului bun, vecin de cruce cu Iisus, mantuirea.

Scoase de sub tutela heraldicii sacre, poezia rezultata in recluziune e reflex al intunericului si al unei totale solitudini. Martor al creatiei si suport ostil al ei e doar zidul celulei, limita care circumscrie un spatiu sufocant, redus, ce abia poate intretine, palpaind, flacara mica a fiintei, a vietii biologice si a sufletului : ‘Le-am scris cu unghia pe tencuiala/ Pe un parete de firida goala/ Pe intuneric, in singuratate, /Cu puterile neajutate’. Stihurile rezultate conoteaza absenta timpului ( ‘stihuri fara an’), a vietii (‘stihuri de groapa’) si a surselor ei germinative/purificatoare, corelate cu nevoile timpului ‘sete de apa’, ‘foame de scrum’.

Versurile rezultate sunt produse ale ‘Mainii stangi’, instrument lipsit de precizie si de finete. Produsul ei e ‘stangace’, brutal ca si poezia ‘zgariata pe tencuiala’-imperfecta prozodic, rudimentara, ca lexic, primitiva, din punct de vedere stilistic, iar in sens mitologic-crestin, demoniaca. Neputinta si durerea, efecte ale alterarii sufletesti si trupesti a eului liric devin circumstnte ale actului creator : ‘Si ma durea mana ca o gheara/ Neputincioasa sa se stranga’.

Metamorfoza cosmareasca a mainii in gheara desemneaza retragerea umanitatii inspre zonele bestiar-monstruoase ale firii, premonitii ale unei involutii, pe care poetul o inregistreaza cu disperare si oroare.

---

Tag-uri: tudor arghezi, flori de mucigai, poezie

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 15 April '09

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---