FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 4,366
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Despre personalitatea lui Mihai Eminescu

Tag-uri Populare


comentariu   poezie   referat   istorie   antichitate   personalitati   roman   mihai eminescu   opera   camil petrescu   caracterizare   lucian blaga   mihail sadoveanu   enigma otiliei   george calinescu   literatura   o scrisoare pierduta   nuvela   rezumat   marin preda   ion luca caragiale   tudor arghezi   ioan slavici   liviu rebreanu   balada   pamant   continent   ape   geografie   poet   morometii   omor   investigatie   personaj   crima   otrava  

All Tags

Famous Forum

 

Despre personalitatea lui Mihai Eminescu

 Q:   Intreaba despre Despre personalitatea lui Mihai Eminescu       
Despre personalitatea lui Mihai Eminescu Cel mai mare scriitor român pe care l-a ivit până acum timpul - M. Eminescu - vine din spaţiul Moldovei, de la Botoşanii lui Nicolae Iorga, la 15 ianuarie 1850. "Eminescu, scria N. Iorga în 1909, se deosebeşte de toţi scriitorii vremii sale şi prin aceea că opera lui întreagă n-are nici dea mai slabă măsură şi subt nici un raport caracterul local, provincial, ci numai caracterul general românesc.

E cel dintâi scriitor român care scrie către toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor. Născut în colţul de către graniţă al Moldovei de sus, crescut în Bucovina, apoi şcolar într-un aşezământ de cultură ardelean, în sfârşit studiind la Viena între românii din toate părţile, care subt îndemnul lui pun la cale înaintea mormântului din Putna al lui Ştefan cel Mare cea dintâi serbare a sufletului, a tradiţiilor, a gloriei româneşti, care sunt ale tuturor celor de sângele nostru şi de limba noastră, înfrăţit apoi cu poporul prin străbaterea adâncă a tainelor cântecului mulţimilor - Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.

(...) Românul care s-a simţit acasă în toate straturile, ţinuturile şi ramurele neamului său, a fost un om politic prin lumina gândului şi puterea trainică a scrisului său, prin simbolul de unitate cuprins în fiinţa sa literară, în inspiraţia şi gândul său. întemeindu-se pe tot ceea ce simţim noi, el s-a ridicat într-un nebiruit avânt pe culmile culturii moderne. De aceea el e vrednic de pomenire oriunde se luptă cu întunericul adânc şi cu vântul vrăşmaş o licărire din conştiinţa neamului".

In anul 1875, Vasile Gr. Pop, unul dintre cei dintâi istorici literari români, în al său Conspect asupra literaturii române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi în ordine cronologică, avea să caracterizeze personalitatea lui Mihai Eminescu, cu intuiţie şi rafinament intelectual deosebit: "Unul din cele mai frumoase talente şi am putea zice chiar cel mai impozant talent ivit pe scena noilor mişcări a literaturii noastre este fără îndoială M. Eminescu".

Valoarea lui M. Eminescu a fost remarcată în condiţiile în care poetul publicase doar 12 poezii în Familia şi 11 poezii în Convorbiri literare, precum şi nuvela Sărmanul Dionis, considerată un "mărgăritar preţios".

Vasile Gr. Pop citează în medalionul realizat lui M. Eminescu aprecierea pe care i-o făcuse Titu Maiorescu încă din 1872, în studiul său Direcţia nouă în poezia şi proza română, apreciere prin care fixează definitiv personalitatea literară şi culturală a poetului nostru naţional: "Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este dl. Mihai Eminescu.

De la d-sa. cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lângă aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice".

Concluziile lui Titu Maiorescu vor fi concretizate în studiul “Eminescu şi poeziile lui” – 1889, studiu în care, într-o sinteză strălucită, Titu Maiorescu va da măsura capacităţilor sale intelectuale, certificând în timp prezenţa nemuritoare a geniului eminescian. Astfel, memorabila apreciere care încheie studiul menţionat nu numai că a fost validată de vreme, dar ea constituie o prelungire peste timp, în eternitate: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui.

Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti". Toţi cei care au scris despre Mihai Eminescu, de la noi sau din alte părţi ale lumii, au confirmat previziunea maioresciană.

Poetul "nepereche", cum avea să-l numească G. Călinescu, cel care a dat măsura geniului creaţiei româneşti, ca valoare absolută, înscriindu-se, după aprecierea lui T. Vianu, alături de Dante, Goethe, Shelley, Victor Hugo, în galeria valorilor universale, Eminescu va fi strălucit evocat în vastul şi neîntrecutul studiu elaborat de Rosa Del Conte: Eminescu sau despre Absolut, apărut la Editura Dacia din Cluj în anul 1990, în traducerea şi cu prefaţa lui Marian Papahagi, cu un cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi o postfaţă de Mircea Eliade.

Precizând, în Cuvântul său înainte, câteva coordonate ale dimensiunii unui asemenea studiu, Rosa Del Conte avea să sublinieze - încă din 1962 - locul lui M. Eminescu în spiritualitatea românească şi universală: "Desigur, nu este puţin ceea ce datorează gândirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone.

Până şi temele care par luate cu împrumut din romantismul european - acea problematică filosofico-religioasă atât de bogată şi de interesantă în chiar contradictorietatea ei - îşi împlântă rădăcina în humusul creştinismului primitiv, se încadrează în climatul neoplatonic al patristicii răsăritene. Şi dacă sufletul popoarelor se oglindeşte în cuvântul poeţilor, Eminescu reflectă şi în aceasta istoria intelectuală a poporului său, depunând mărturie pentru ea.

Nu este lipsit de semnificaţie faptul că Arghezi însuşi, care e cel mai mare poet român (atunci în viaţă, n.n.), nu se poate înţelege fără a fi inserat în acea tradiţie de spiritualitate şi cultură, la care el poate şi să se opună astăzi în mod polemic pe plan raţional şi practic, dar din care continuă să se inspire, fie şi inconştient, ca făurar de cuvinte.(...)

Eminescu nu e o floare rară, desfăcută; aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă la noi, o cale lungă".

Personalitate copleşitoare, a creat, încă pe când era în viaţă, un mit eminescian. Titu Maiorescu fixează, prin cele două studii menţionate, trăsăturile personalităţii eminesciene: "om al timpului modern", "inteligenţă extraordinară", "o memorie prodigioasă", "căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa, încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână".

Curiozitatea intelectuală făcea din Eminescu "omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind".

Cultura, de o vastitate covârşitoare, farmecul limbajului vin din cunoaşterea literaturii naţionale de până la el, a literaturii populare, a istoriei naţionale, a filosofiei europene, a sanscritei, a religiei buddhiste, a literaturii universale, a unor probleme economice, de învăţământ etc. "A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta şi a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu felul spiritului său".

In poezia Cărţile - publicată în 1876, M. Eminescu fixează principalele sale izvoare de inspiraţie: Shakespeare, filosofie, literatura populară.

Prin poezia Epigonii, publicată în 1870 în Convorbiri literare, M. Eminescu avea să realizeze o sinteză asupra literaturii române, aşezându-se într-o continuitate sigură - ce poate fi comparată cu pilonii unei clădiri moderne, de stabilitatea cărora depinde tot edificiul. Fără a insista asupra unor aprecieri cunoscute, unele făcute de poet (poezia fiind a doua publicată în Convorbiri literare), de Iacob Negruzzi sau de Titu Maiorescu, reţinem pentru această sinteză eminesciană tot o apreciere a poetului reprodusă de Perpessicius (în Opere alese, vol. I, Editura pentru literatură, 1964, Bucureşti, după I. Scurtu, M. Eminescu. Scrieri politice şi literare, 1905): "Când mă aflu faţă cu cei bătrâni, cu literatura din deceniile trecute, parcă sunt într-o cameră încălzită... simţi că aceşti oameni erau într-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic ori mare, dar, în sfârşit, era un public. Faţă cu cei moderni parcă mă simt într-o cameră rece, şi într-o cameră rece - va fi observat oricine asta - pare că lipseşte ceva, nu căldura însăşi, ci ceva pipăit, parcă pe peretele curat fusese ceva şi nu mai este, sau simţământul familiei când a murit cineva în casă. E un fel de deşert atât de simţit de fiecare - un fel de suflare, care cuprinde toate obiectele; nu mai este - parcă lipsesc din casă lucruri, nu numai corpul unui om.

Vine un alt om acolo, dar simţirea pentru tine nu se schimbă. Pare că eşti obicinuit a vedea privazul cu alt portret, şi portretul cu alt privaz. Faţă cu cea mai mare parte din scriitorii noştri moderni ţi se impune simţământul că ei nu sunt pentru public, nici publicul pentru ei, în fine, că ei nu sunt inele în lanţul continuităţii istorice a culturii noastre, ci cum s-ar zice "extra muros". Şi asta e soarta oricărei culturi importate atât de nefireşte ca a noastră. Ele n-au făcut drumul lung al condensării ideilor în craniile poporului, sunt, prin urmare, ceva ce nu poate fi" priceput, ci conceput, sunt inele din dezvoltarea unui cap strein, o ramură de nuc din care, crescut pe jumătate, ai vrea să cultivi un trunchi de -stejar; pe când numai din disoluţiunea acelei ramure în pământ se pot trage atome constitutive şi pentru stejar".

Aşa se explică evocarea unor scriitori, mai ales a celor care au reprezentat literatura de la 1848, literatură deschisă strălucit de Ion Heliade-Rădulescu şi încheiată tot strălucit de "regele poeziei" - Vasile Alecsandri.


Tag-uri: personalitate, mihai eminescu, geniu



Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :