Metodologia recuperării capacităţii de muncă
Recuperarea capacităţii de muncă se bazează, cum s-a spus, pe evaluarea precisă şi cuantificarea a 'ceea ce se numeşte „restant morfofuncţional", adică ce a rămas bun din organul şi organismul în întregimea sa, după ce boala acută a trecut.

Acţionând asupra acestuia se urmăreşte crearea condiţiilor biologice, astfel încât deficientul să poată depune prestaţia profesională necesară locului de muncă ales în funcţie de capacităţile psihofizice, pregătirea şcolară şi profesională, precum şi în raport cu aspiraţiile persoanei de recuperat şi cerinţele economiei naţionale. începerea recuperării este precedată de stabilirea diagnosticului clinic, efectuarea de explorări paraclinice care să înt regească diagnosticul clinic, efectuarea unor probe de efort specifice organelor afectate, cuantificarea pe baza explorărilor funcţionale a gradului deficienţei funcţionale şi aprecierea prognosticului sub toate aspectele.

Odată stabilite diagnosticul şi prognosticul, se aplică procedurile medicale recuperatorii corespunzătoare, individualizate în raport cu deficienţa şi deficientul. Se continuă cu procedurile educativ-profesionale: pregătirea deficientului pentru a putea presta activitatea profesională aleasă. Pentru alegerea potrivită a unui loc de muncă este necesar să se cunoască locul de muncă propus, sub aspectul solicitărilor energetice, psihice şi senzoriale. Pentru rezolvarea corectă a problemelor biopsiho-sociale pe care le ridică fiecare caz se poate face investigaţia de teren la domiciliul, locul de muncă sau unităţile sanitare în care s-a tratat deficientul. Pe baza tuturor datelor obţinute se evaluează capacitatea de muncă, se elaborează şi apoi se înfăptuieşte planul complex de recuperare.

Din cele spuse pinâ aici reiese că recuperarea este o activitate pluridisciplinară unitară şi continuă. Din motive didactice li sunt descrise 3 laturi: medicală, educativ-profesională şi socială. Prin recuperare se urmăreşte restabilirea cit mai completă a capacităţii funcţionale reduse sau pierdute, precum şi dezvoltarea unor mecanisme compensatorii şi adaptative, care să permită deficientului o viaţă cit mai activă, cu dezideratul major de a intra sau reintra in activitate.

Procedurile recuperatorii trebuie să înceapă cit mei precoce, să cuprindă aspectele medicale şi socio-profesionale să aibă continuitate şi să sprijine deficientul pâna la realizarea maximală a posibilităţilor sale de prestaţie. Ele sunt strict individualizate şi se bazează pe evaluarea a ceea ce numim „restantul mor-fofuncţional" al fiecărui bolnav şi pe condiţiile socio-profesionale ale acestuia.

Activitatea de RGM cuprinde bolnavii cronici (deficienţi sau handicapaţi), persoane cu sechele morfofuncţionale importante, care-i împiedică să îndeplinească sarcinile profesionale la care aspiră sau pentru care au fost calificaţi, indiferent de vârstă, sex, cauza şi gradul deficienţei etc.

Problemele RCM preocupă nu numai cercurile medicale, dar şi sectoarele largi ale opiniei publice, interesata ca toţi membrii societăţii, inclusiv handicapaţii şi invalizii, să participe la creşterea avuţiei naţionale şi prin aceasta să contribuie la propria integrare în viaţa activă (familie, profesie şi societate), redându-li-se sentimentul utilităţii, al independenţei propriei persoane şi un nou sens al vieţii. Prin RCM se creează pentru deficienţi şi invalizi o nouă condiţie umană calitativ superioară.

Scopul final al oricărei activităţi recuperatorii este refacerea capacităţii de prestaţie şi de muncă, încadrarea în activitate cu program complet şi păstrarea locului de muncă ales, caz în care este vorba de recuperare totală. Adesea însă trebuie să ne mulţumim şi cu mai puţin ca: reîncadrarea în activitate cu program redus sau redarea autoservirii, caz în care este vorba de recuperare parţială. Prin RCM medicina a trecut din faza individuală la cea colectivă, de masă, cunoscută sub numele de medicină socială.

Mijloacele prin care se urmăreşte acest scop sunt medicale şi socio-profesio-nale. Cele medicale urmăresc restabilirea cit mai completă a capacităţilor funcţionale reduse sau pierdute, precum şi dezvoltarea unor mecanisme compensatorii şi adaptative prin aplicarea unor tehnici recuperatorii medicale şi paramedicale cunoscute şi recunoscute ca eficiente. Măsurile socio-profesionale urmăresc, de la caz la caz, şcolarizarea şi/sau profesionalizarea bolnavului, astfel încât acesta să poată ocupa un loc de muncă corespunzător potenţialului său funcţional restant. Unele măsuri sociale urmăresc sprijinirea bolnavului să se încadreze, sau, de la caz la caz, să se reîncadreze şi să păstreze locul de muncă ales, să ducă o viaţă cât mai activă.

Recuperarea este deci o multilaterală pregătire pentru muncă a handicapaţilor şi a invalizilor.

La desfăşurarea activităţii de recuperare participă, după cum se înţelege din prezentarea conţinutului activităţii de recuperare, un mare grup de specialişti cu calificări variate: tehnicieni cu profil medical: medici specialişti de diferite specialităţi, medici de medicină generală, medici de întreprinderi, medici de medicină a muncii, medicul specialist în kineziterapie, fizioterapie, balneofizioterapie, asistenţă medicală;

— tehnicieni sociali: asistente sociale;

— tehnicieni pedagogi şi profesiologi: specialişti în orientarea şi reorientarea profesională, îndrumători profesionali, profesori de gimnastică medicală, ergonomi, specialişti în defecto-pedagogie şi recalificare etc.

— tehnicieni in construcţii sanitare: ingineri sanitari, specialişti în amenajări ale locului de muncă;

— sunt antrenate şi serviciile sociale şi de personal, precum şi conducerile administrative şi sindicale din întreprinderi.

Recuperarea, ca activitate practică, nu este o disciplină nouă, nu aparţine nici unei singure specialităţi; este un domeniu de activitate interdisciplinară şi integrantă, care se desfăşoară în cadrul unei echipe complexe. In ultimele decenii în întreaga lume s-au înmulţit preocupările în legătură cu recuperarea persoanelor handicapate fizic şi (sau) psihic, ca urmare a progresului general social şi economic.

Datorită faptului că aproximativ 10% din totalul populaţiei au nevoie de sprijin social, iar pagubele aduse venitului naţional în fiecare ţară, pentru ajutorul acestora, se situează între 10—15%, problema recuperării se află în atenţia organizaţiilor internaţionale. Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Biroul Internaţional al Muncii ş.a.

în ţara noastră, în condiţiile actuale ale organizării ocrotirii sănătăţii, există specialişti necesari unei recuperări ştiinţifice pentru oricare deficienţi. Ei aparţin fie direcţiilor sanitare (din Ministerul Sănătăţii), fie direcţiilor muncii judeţene (deci Ministerului Muncii). Se cere doar colaborarea dintre ei, cunoaşterea şi aplicarea legislaţiei în vigoare, precum şi măsurilor de organizare.

Este absolut necesar ca acţiunile recuperatorii să fie strict individualizate la bolnav şi boală. Ele trebuie să se aplice conform unui plan de recuperare întocmit de echipa de recuperatori, care va fi respectat şi ajustat pe tot parcursul observaţiei deficientului în raport cu necesităţile.

sursa imaginii freeschoolclipart.com

---

Tag-uri:

---

Categorie: Sanatate  - ( Sanatate - Archiva)

Data Adaugarii: 14 October '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---