Capodopera poeziei romanesti este inspirata din surse de natură culturală (miturile greceşti, creştine), autobiografică (propria viaţă ridicată la rangul de simbol), precum şi de natură filosofică. Pentru a releva condiţia geniului nefericit, însingurat, Mihai Eminescu asimilează şi transformă în simboluri lirice antinomiile din filosofia schopenhaueriană referitoare la omul superior şi la cel comun. Geniul este înzestrat cu inteligenţă, obiectivitate, capacitatea de a-şi depăşi sfera, aspiraţia spre cunoaştere, posibilitatea de a se sacrifica în vederea atingerii unui ideal, manifestă o adevărată vocaţie pentru viaţa trăită în solitudine. Omul comun este sociabil, se caracterizează prin instinctualitate, subiectivitate, incapacitatea de a-şi depăşi condiţia, voinţa de a trăi, dorinţa de a fi fericit.

In ce priveşte apartenenţa la gen, Luceafărul este o poezie narativ-dramatică, în sprijinul acestei aserţiuni stând următoarele elemente: formula de introducere ("a fost odată ca niciodată"), existenţa unui narator, povestirea la persoana a III-a, prezenţa "personajelor", construcţia gradată a subiectului, numărul mare de verbe şi existenţa dialogului.

In acelaşi timp, poemul are şi o pronunţată tentă lirică asigurată de intensitatea emoţională şi de adâncimea meditaţiei, iar schema epică nu este decât un cadru, întâmplările, "personajele" şi relaţiile dintre ele au valoare de simbol.

Din punct de vedere structural şi compoziţional, ampla creaţie eminesciană, care are 98 de strofe - 392 de versuri, se organizează, pe mai multe planuri (teluric-cosmic, fantas-tic-uman; există şi un plan al întâmplărilor şi altul al semnificaţiilor) şi, de asemenea, este împărţit în patru tablouri. Primul prezintă iubirea fantastică dintre două fiinţe, care aparţin unor lumi diferite; cadrul este atât cosmic cât şi teluric, atmosfera este gravă, iar gesturile sunt protocolare.

In cel de-al doilea tablou este evocată iubirea dintre doi pământeni, ceea ce face ca limbajul să fie simplu, firesc, atmosfera şăgalnică fiind sugerată şi prin frecvenţa cu care este utilizată vocala i: "..Incă de mic/ Te cunoşteam pe tine,/ Şi guraliv şi de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine." Dar atunci când fata este răpită de amintirea Luceafărului predomină vocala ă, care simbolizează solemnitatea: "Dar un luceafăr, răsărit/ Din liniştea uitării,/ Dă orizon nemărginit/ Singurătăţii mării;" In tabloul al treilea, Hyperion realizează o călătorie interstelară, cadrul fiind exclusiv cosmic, şi de aici atmosfera glacială; limbajul este gnomic; demiurgul aude replicile lui Hyperion, deşi acesta nu le rosteşte. în tabloul patru, apar din nou cadrul terestru şi cel cosmic; pe de o parte, atmosfera este familiară, pe de alta, distantă, iar dialogul nu mai este posibil.

La început fata de împărat, al cărei chip semnifică unicitatea ei ("Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele"), îl zăreşte pe Luceafăr care nu o aştepta pe ea, dar "El iar, privind de săptămâni/, Ii cade dragă fata". Pentru el abdicarea de la propria condiţie înseamnă anularea lui, pe când pentru fată aceasta înseamnă aspiraţia spre înălţimi, aspiraţie care o aşază în rândul fiinţelor superioare. Hyperion nu poate renunţa la nemurire, de aceea îi apare fetei doar în vis: "Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura-n oglindă,/ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă."// "Iar ea vorbind cu el în somn,/ Oftând din greu suspină:/«- O, dulce-al nopţii mele Domn,/ De ce nu vii tu? Vină!»"

In acest cadru, care este, pe rând, cosmic şi terestru, atmosfera este protocolară.
Prima chemare a Cătălinei relevă iubirea ei pentru astrul nemuritor: "Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează." Ea îl priveşte dintr-un ungher al iatacului, semn al condiţiei sale inferioare.

Ca orice fiinţă fantastică, Luceafărul are puterea de a se metamorfoza şi pătrunde în odaia iubitei sub înfăţişarea unui ""tânăr voievod cu par de aur moale". Hyperion îi oferă Cătălinei nemărginirea oceanelor şi nemurirea astre-lor, amintindu-i totodată de sacrificiile făcute pentru a o asculta: "Din sfera mea venii cu greu/ Ca să-ţi urmez chemarea." Fata însă nu acceptă oferta astrului, deoarece aceasta ar echivala cu însăşi moartea ei: "Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată."

Refuzul devine categoric când Luceafărul apare în ipostaza de demon: "Străin la vorbă şi la port,/ Luceşti fără de viaţă,/ Căci eu sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul tău ma-ngheaţă." Hotărârea ei de a nu-l urma devine dramatică, întrucât dimensiunile iubirii sunt dramatice: "Mă dor de crudul tău amor/ A pieptului meu coarde,/ Şi ochii mari şi grei mă dor./ Privirea ta mă arde." Ultima încercare a fetei de a se apropia de Luceafăr constă în a-i cere acestuia să devină muritor.

Lumea în care trăieşte Hyperion este rece, lipsită de sentimente, fapt pentru care îl roagă pe Demiurg să îl dezlege "De greul negrei vecinicii" în schimbul unei ore de iubire: "Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire..." Răspunsul Creatorului, bazat pe antiteza dintre cele două lumi, îl ajută să depăşească momentul de criză, contemplând cu răceală cele petrecute pe pământ, când fata îl cheamă să-i lumineze norocul alături de iubitul pământean: "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece."
Luceafărul este un poem cu bogate semnificaţii de care s-au ocupat numeroşi exegeţi.
O primă interpretare în acest sens îi aparţine chiar poetului. Referindu-se la soarta geniului, Eminescu afirmă: "Geniul nu cunoaşte nici moarte, iar numele lui scapă de noaptea uitării, pe de o parte aici, pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil, de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."

Există şi alte interpretări, una dintre ele fiind aceea potrivit căreia "personajele" sunt "voci", măşti ale poetului, fiindcă el nu se ascunde numai sub chipul lui Hyperion - geniul, ci sub chipul lui Cătălin şi chiar sub acela al Cătălinei, muritoare care aspiră spre absolut, dar pe care nu îl poate atinge, şi în cazul acesta soluţia aleasă de ea nu poate fi expresia unei infirmităţi morale.

Toate aceste cugetări filosofice sunt turnate în tiparele unui limbaj fermecător, care se distinge printr-o serie de particularităţi fundamentale. O primă caracteristică este limpezimea clasică obţinută prin înlăturarea "podoabelor stilistice" (T. Vianu). Pentru a ajunge la superlativul "o prea frumoasă fată", Eminescu a eliminat epitetul "luminoasă", apoi o serie de metafore: "un cănăraş de fată", "un grangure de fată", "un ghiocel de fată", "o dalie de fată"; a utilizat doar 89 de adjective dintre care 80 sunt de origine latină există multe adjective formate prin derivare cu ajutorul prefixului ne-: "nemuritor", "nevăzut", "nemărginit".

Ideile filosofice care străbat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinţe, precepte morale (rostirea Demiurgului), fapt ce conferă versurilor valoare gnomică.
Apoi puritatea stilului este obţinută prin preponderenţa termenilor de origine latină; remarcăm întrebuinţarea frecventă a expresiilor populare, precum şi acceptarea unui număr mic de neologisme ("haos", "ideal", "palat" etc).

Versurile se caracterizează printr-o muzicalitate sugerată de efectele eufonice ale cuvintelor şi de schema prozodică: măsura este de 7-8 silabe, ritmul iambic, iar rimele masculine alternează cu cele feminine.
Poemul are meritul de a realiza o strânsă legătură cu toată creaţia lui Eminescu. (G. Călinescu)

Aşadar, opera eminesciană este o "dramă simfonică cu întrebări şi răspunsuri, cu teme şi comentarii muzicale. Luceafărul a devenit pentru noi aria cea mai memorabilă" (G. Călinescu). Este poemul dorului, al nemuririi reci, însingurate, al fericirii neîngăduite.

Nichita Stănescu, în însemnările sale denumite semnificativ Orfeu sau Scurt tratat de geometrie a cuvintelor, exprima gânduri de suflet care merită menţionate: "Dar Luceafărul l-a scris el. Domnia-sa, Domnul acestei ţări Mihai Eminescu. (...)
Luceafărul şi întreaga lui mitologie nu decurgeau din sentimente. Poemul, dacă-l înţelegem, trebuie să stârnească sentimente. Pe un pat al viziunilor îşi odihneşte poetul sentimentele. Ce dorea el? El dorea să fie iubit."

Liviu Rusu în elevatul studiu De la Eminescu la Lucian Blaga vorbeşte despre faptul că şi la M. Eminescu, asemenea lui Shakespeare, opera poate fi înţeleasă numai în întregul ei, pentru că formează o unitate.

Respinge ideea că pentru Eminescu şi literatura română Luceafărul, "cu pesimismul schopenhauerian, cu retragerea geniului în nemurirea rece" ar putea defini personalitatea scriitorului. "In focul inspirator al acestei opere nici pe departe nu este nemurirea rece, cum ar rezulta din Luceafărul, ci ceea ce el însuşi a mărturisit în vestita sa Odă (în metru antic): "De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări..." Acest foc - continuă criticul - pe care răceala astrului nemuritor nu-l poate stinge, a animat şi înviorat întreaga sa operă, el a imprimat operei sale în marele ei ansamblu un caracter unitar, o armonie impresionantă, vestita armonie eminesciană." Liviu Rusu vorbeşte de o armonie totală dată de: eufonie vizuală în invocarea lumii obiective, în afirmarea pornirilor subiective, în sugerarea marilor sensuri, "formând o totalitate de viziuni susţinute din surse sufleteşti", impunându-se ca o simfonie a lui Beethoven sau ale lui Mozart, Schubert.

Simfonia eminesciană este dominată de o solemnitate unică, poezia sa fiind comparabilă cu o rugăciune, cu atât mai mult Luceafărul.

Constantin Noica, analizând Luceafărul şi modelul fiinţei, face o interesantă comparaţie cu literatura populară: "Două creaţii. Luceafărul lui Eminescu şi apoi un basm popular. Tinereţe fără bătrâneţe, ar putea să ilustreze modelul ontologic, schiţat mai sus în prelungirea sentimentului românesc al fiinţei.

In fapt, cum se va vedea, este în cele două creaţii mai mult decât o ilustrare a modelului; este adâncirea şi reliefarea lui, cu Luceafărul învederându-i-se înţelesurile prin neîmplinire, cu basmul popular prin împlinire. (...)

Şi totuşi, trecerea geniului prin lume, ca şi trecerea lui Hiperion - pe-deasupra-mergătorul - lasă în urmă-i o dâră de lumină şi un zvon al ordinii. Trecerea lui Eminescu prin lumea noastră, ce extraordinară ordine nu a adus ea, câtă fiinţa n-a instituit cu toată nefericirea şi dezordinea din el! Dacă astăzi fiinţa românească ţine, este într-o măsură, poate încă nedeplin lămurită, dar sigură, pentru că a trecut un Eminescu prin lumea ei."

---

Tag-uri: luceafarul, mihai eminescu, geniu

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---