Poezia Floare albastră a fost citită în şedinţa Junimii din 7 septembrie 1872, împreună cu înger şi demon şi a fost publicată la 1 aprilie 1873 în Convorbiri literare.
Aşa cum precizează Perpessicius, "Poezia este una din cele mai suave" şi aparţine ciclului "Iubirii de la Iaşi". A făcut obiectul a numeroase atacuri şi ironii. Incompletă în unul din manuscrisele eminesciene, nu a mai putut fi reconstituită după textul tipărit, pierdut.

Aceasta explică faptul că ultimul vers al poeziei "a făcut să curgă multă cerneală. împărţind lumea editorilor, în primul rând a istoricilor literari, criticilor şi esteticienilor, în două tabere: una adoptând forma.din Convorbiri şi ediţia Şaraga (1894): Totuşi este trist în lume; alta, în frunte cu Ibrăileanu şi Mihail Dragomirescu, socotind-o greşeală de tipar şi substituindu-l pe mai corectul, deci nevinovatul: Totul este trist în lume. Perpessicius, adoptând forma lui "totuşi", afirmă: "Totul este trist în lume e, de bună seamă, şi simplu şi firesc. Dar sfârşitul poeziei e cu mult mai profund. Poate că în forma aceasta bizară (este vorba de Totuşi este trist în lume), asemeni fântânilor adânci, versul ascunde un ochi de lumină, ce trebuie dibuit şi desprins, cu atenţie, din întuneric".

De asemenea, Perpessicius explică semnificaţia titlului poeziei: "Titlul, împrumutat din terminologia liricii germane şi îndeosebi din Heinrich von Ofterdingen de No-valis, e simbolul idealului inaccesibil".

Poezia face parte, în principal, din marea temă a dragostei, temă ce capătă în creaţia eminesciană dimensiuni neconfundabile: visul dragostei, dorul de dragoste, dezamăgirea, neîmplinirea, femeia-înger şi chiar misoginismul.

Sunt relevante: Dorinţa, Lacul, Floare albastră, Şi dacă..,. Te duci, De câte ori, iubito, Pe lângă plopii fără soţ, Sara pe deal, înger şi demon, Scrisorile IV şi V etc.
Poezia Floare albastră depăşeşte tema dragostei. Poezia evocă condiţia creatorului, absolutul, reprezentând o sinteză a liricii eminesciene.

Ca specie literară a genului liric poezia este o eglogă (idilă cu dialog).
Poezia eminesciană este structurată pe două planuri, şi anume: ideea cunoaşterii absolute şi aceea a cunoaşterii terestre. Aceste două planuri sunt despărţite de meditaţia poetului din strofa a patra, care conţine' germenele ideii din final: Totuşi este trist în lume.

Monologul dialogat, utilizat de poet, are rolul de a contura portretul geniului şi pe cel al făpturii terestre.

In primele trei strofe universul cunoaşterii este definit prin elementele genezei ("întunecata mare"), prin universul de cultură ("câmpiile Asire") şi de creaţie ("piramidele-nvechite"). Cea de-a treia strofă sugerează izolarea poetului care nu îşi poate împlini idealurile într-o lume fericită cum este lumea telurică. Dar din strofa a patra aflăm că acest spirit superior acceptă invitaţia iubitei, iar sentimentul este de înţelegere, de interiorizare a râsului şi' a tăcerii: "Eu am râs, n-am zis nimica", deschizându-se drumul reflecţiilor din ultima strofă: "Totuşi este trist în lume". Insăşi existenţa geniului care, fiind răpit de frumuseţe efemeră, dă curs chemării terestre: "Şi te-ai dus dulce minune!/ Ş-a murit iubirea noastră/ Floare - albastră! Floare - albastră!...".

Repetiţia "Floare-albastră! Floare-albastră" relevă intensitatea iubirii, generată de discrepanţa dintre iluzie şi realitate si accentuată de "totuşi".

In plan terestru, iubita-Floare-albastră, este vicleană, ademenitoare şi îi promite fiinţei dragi o lume plină de bucurii şi împliniri: "Şi de-a soarelui căldură/ Vol. fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ţi astup cu dânsul gura". Epitetele "frumoasă", "nebună", "dulce" din versurile exclamative "Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!" subliniază exuberanţa sentimentului erotic.

Ca şi în alte poezii ale lui Eminescu (Dorinţa), cadrul natural, în care se petrec gesturile fundamentale ale existenţei, este rustic: "Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ In prăpastia măreaţă".
Dar pentru a sugera faptul că iubirea va rămâne în sfera irealizabilului sau că va fi amânată, poetul utilizează verbe la viitor ("vom şedea", "voi cerca", "voi fi roşie", "ne-om da sărutări") precum şi construcţii condiţionale ("de mi-i da o sărutare").

Aceeaşi idee este relevată şi în Sara pe deal: "Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă!// Ne-om răzima capetele-unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată/, Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?"
Versurile exprimă o dragoste pură, angelică. Pauza pe măsura ultimului vers şi interogaţia evocă fericirea, dar şi nostalgia neîmplinirii decât în vis.

In Floare-albastră, limbajul este direct şi familiar, conferind poeziei un ton şăgalnic, intim: "Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?", "Ş-apoi cine treabă are!". Pornindu-se de la formele populare ale unor cuvinte se ajunge la efecte stilistice foarte rafinate, cum sunt inversiunile: "de-aur părul", "albastra-mi dulce floare".

Remarcăm că planului teluric îi corespund epitetele ornante, în timp ce epitetele din planul spiritual au valoare de simbol: "Câmpiile Asire", "piramidele-nvechite".
Epitetul "dulce" îşi schimbă pe rând valoarea stilistică şi gramaticală (adverb, adjectiv): "dulce netezindu-mi părul", "dulce floare", "dulce minune".

De asemenea, trăirea intensă, care conduce la nostalgie ("Şi te-ai dus, dulce minune"), este conturată în epitetul simbolic "dulce" cu valoare de metaforă, din sintagma "dulce minune",

La nivelul versificaţiei se poate vorbi de un motiv muzical datorat măsurii metrice şi alternanţei de vocale: "- Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele".

Formele populare ale unor verbe şi pronume ("nime-n lume n-o să ştie") sugerează eternitatea iubirii.

Eminescu nu găseşte şi nu a găsit niciodată iubirea pământeană. "El proiectează în versurile sale un fel de tristeţe metafizică pentru adevărata iubire ce nu aparţine acestei lumi". Iubirea imaginară, extraterestră, absolută, ireală este simbolizată prin "floare-albastră".

Ultima strofă este relevantă pentru sugerarea ideii că poetul renunţă total la dragoste, la speranţa de a regăsi dragostea. Repetării chemării "florii - albastre" i se opune versul final "Totuşi este trist în lume", vers care confirmă imposibilitatea iubirii pământene. G Călinescu citează, în Viaţa lui Minai Eminescu, în capitolul "Eminescu şi dragostea", o declaraţie atribuită poetului referitoare la concepţiile acestuia privind iubirea: "In ce mă priveşte pe mine, apoi deşi am fost de multe ori îndrăgostit, dar să vă spun drept eu n-am iubit niciodată.

Eu mă înşelam pe mine însumi luând drept dragoste dorinţa de dragoste, adică aceea de a îngenunchia înaintea unei femei frumoase, pe care mi-o zugrăveam imaginaţiei şi simţurilor mele. Dar odată şi odată tot pare-mi-se că am suferit mult, probabil din cauza că aceea pe care o iubeam nici n-a vrut să ştie de iubirea şi de speranţele născute în sufletul meu. Ce am găsit eu în acea fiinţă - nu ştiu, nici nu vreau să mă gândesc la asta. Nu analizez, ştiu una şi . bună, că întreaga fiinţă aş fi dat-o bucuros pentru dânsa şi, vezi, asta îmi este de ajuns".

Aspiraţia spre fericirea absolută, ce nu poate fi atinsă pe pământ, îl conduce pe poet spre lumea cosmică - stele, cer, poezia Floare albastră anticipând Luceafărul.
Analizând transpunerea conceptelor lui V. Hugo şi Novalis în Floare albastră, autorul studiului (menţionat mai sus) citează printre elementele de originalitate eminesciană descrierea peisajului naturii - prin evocarea pădurii, a izvoarelor, a stâncilor, lumina, luminişul, lacul, tufele de mure, soarele şi luna, "adică peisajul natal al poetului, în toată frumuseţea şi naturaleţea lui, ce apare atât de des în opera sa". Este de siemnalat şi ipostaza ambianţei în care se mişcă "mititica" - "Voi fi roşie ca mărul", spontaneitatea şi naturaleţea* jocului: "Eu pe-un fir de romanită/ Voi cerca de mă iubeşti". Astfel locul şi fiinţa iubită nu sunt abstracţiuni.

Ne-am mărginit în a sugera câteva posibilităţi de interpretare a textului eminescian, ele fiind mult mai multe. Ceea ce trebuie să reţinem însă este concepţia lui M. Eminescu în ceea ce priveşte legătura cu literatura universală, concepţie exprimată în articolul din ziarul Timpul din 8 mai 1880, cu titlul Notiţe bibliografice: "Nu în imitarea formelor străine constă adevărata propăşire.

Luaţi de la străini gustul de-a pili şi a lucra cu dalta toate scrierile voastre, luaţi de la ei iubirea de adevăr, lipsa de suficienţă, respectul ce ei îl au atât pentru obiectul pe care-l tratează, cât şi pentru publicul căruia se adresează. Dar o adevărată literatura trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui".
Poetul subliniază, mai departe, că tot ce se realizează în afara geniului naţional "nu va avea valoare şi trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate".

Poezia Floare - albastră este o creaţie ce poate fi considerată model în ceea ce priveşte concepţia eminesciană privind întruchiparea unei literaturi adevărate, originale.

---

Tag-uri: floare abastra, mihai eminescu, geniu

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---