Mihai Eminescu, cel mai mare poet pe care "l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc" (G. Călinescu), este şi expresia celui mai profund patriotism. Bun cunoscător al istoriei poporului nostru (a străbătut cu piciorul, încă din adolescenţă, toate provinciile româneşti), el exprimă, începând cu înflăcărată odă Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, şi până la operele de maturitate (între care amintim cele cinci Scrisori), dragostea fierbinte pentru pământul patriei, pentru limbă şi obiceiuri strămoşeşti, pentru folclor, elogiind mereu lupta românilor pentru libertate şi unitate naţională.

Eminescu a compus cinci poezii, numerotate cu cifre latine de la I la V. - intitulate Scrisori. Acestea sunt poeme filosofice, de factură romantică , şi aparţin ultimei etape de creaţie,, etapa deplinei maturităţi artistice (1877-1883). Acum poetul publică, .pe lângă o serie de poezii erotice. Povestea codrului, Adio, Sonete, şi Scrisorile, Luceafărul, Odă (în metru antic), Glossă

Alcătuind un ciclu unitar, prin tematică şi formulă artistică, Scrisorile au apărut după cum urmează: primele patru în revista Convorbiri literare, din februarie până în septembrie 1881. iar a cincea, publicată fragmentar, în 1886, apare postum, în 1890.

Motivul central în toate aceste poeme îl constituie soarta nefericită a omului de geniu într-o lume nedreaptă, mediocră, incapabilă să promoveze adevăratele valori. Şi
dacă în Scrisorile l, II, geniul se întrupează în imaginea "bătrânului dascăl", prototipul savantului, în Scrisorile IV, V, acesta este artistul genial ce se ridică împotriva înjosirii sentimentului de dragoste într-o lume meschină; în Scrisoarea III, geniul este întruchipat de omul politic, de conducătorul ţării, cezarul devotat poporului său, a cărui dispariţie poetul o constată şi o deplânge.

Formula estetică adoptată de Mihai Eminescu este cea a satirei şi a epistolei. Să precizăm mai întâi că termenul provine din latinescul "satura" sau "satira", cuvânt care înseamnă "mustrare", satira fiind o specie a poezie lirice, cultivată încă din antichitate, care ridiculizează, cu intenţii moralizatoare, aspecte negative ale vieţii individuale sau sociale. Procedeele satirei suni foarte diverse, începând de la ironie şi până la invectivă (vorbă de ocară). Astăzi termenul este folosit pentru orice fel de scriere cu caracter critic, ironic.

Se mai impune prizarea că marele Eminescu este ultimul autor de "celebre scrisori", (specie cultivată anterior de D. Bolintineanu sau Gr. Alexandrescu). "Poetul nepereche" a dus aceste poezii la perfecţiune, dându-le strălucire unică, ele devenind, prin structura complexă, cu mai multe episoade, în care se povestesc fapte măreţe, adevărate poeme filosofice. Caracterul filosofic este dat de prezenţa unor meditaţii privind soarta nefericită a gemului în lume, ca şi de consideraţii privind evoluţia societăţii umane,- sau evoluţia universului.

Geneza. Scrisoarea III, cea mai adâncă _ expresie a patriotismului eminescian, formulată în stil de epopee, în prima sa parte şi transformată într-o vehementă satiră, în partea a doua, a fost concepută încă de pe vremea studiilor berlineze (1872-1874), cu cinci ani înaintea Războiului de Independenţă din 1877 şi având ca surse "Istoria Imperiului Otoman" a istoricului Hammer. Aici citeşte tânărul poet cuvintele spuse de Baiazid la Nicopole: "Se fălea că de pe pristolul bisericii Sfântul Petru din Roma îşi va pune sirepul să mănânce ovăz”

Studiul manuscriselor eminesciene (vezi G, Călinescu şi Perpessicius) a stabilit că Eminescu a compus mai întâi partea de critică socială la adresa contemporaneităţii şi abia apoi, pentru contrast, partea de evocare a trecutului glorios, cu referire la domnia lui Mircea cel Bătrân şi ia victoria de la Rovine.

Poezia a fost publicată la 1 mai 1881, în revista Convorbiri literare, fiind apoi reprodusă de Minai Eminescu însuşi în ziarul conservator Timpul din 10 mai 1881, după ce mai întâi fusese citită la Junimea din Iaşi şi Bucureşti, unde a stârnit vii reacţii în rândul. liberalilor, la putere pe atunci. Versurile părţii a doua, cele satirice, au supărat pe mulţi, ele fiind o vehementă critică la adresa contemporaneităţii, evidenţiind lipsa de patriotism a politicienilor vremii. Pentru a pune în evidenţă dragostea de patrie a vechilor voievozi, autorul Luceafărului apelează la antiteză (o particularitate specifică viziunii sale poetice, procedeu de compoziţie, dar şi figură de stil), opunând prezentului decăzut - sugerat de viclenia şi impostura politicienilor contemporani poetului - trecutul istoric glorios, simbolizat de vremea lui Mircea cel Bătrân.

Scrisoarea III este un poem romantic, foarte amplu, totalizând 282 de versuri, construit arhitectonic: având un prolog - (în care este prezentată istoria creşterii Imperiului Otoman), două tablouri care cuprind ciocnirea dintre Baiazid şi Mircea la Rovine; urmează o descriere spectaculoasă a societăţii decăzute a timpului, totul încheindu-se cu un epilog, (în care poetul invocă pe Vlad Ţepeş, domn justiţiar, pentru a pedepsi pe "smintiţii" şi "mişeii" de care s-a umplut ţara.

Compoziţia. Exegeţii operei eminesciene au structurat materia densă a poemului în două mari părţi; trecutul glorios (I) este opus prezentului decăzut (II). Primul episod este cel eroic, având 194 de versuri, şi zugrăveşte adevărata iubire de patrie, conturând imaginea conducătorului ideal, a omului politic, într-un stil evocator, epopeic; al doilea episod, conţinând 88 de versuri, prezintă falsul patriotism, prezentul invadat de impostori, de politicieni abili şi demagogi, puşi pe îmbogăţire rapidă, totul fiind arătat într-un stil satiric, pamfletar,

Primul episod (I) are o desfăşurare amplă, evocatoare, urmărind crearea unei atmosfere de înălţare morală în viaţa poporului român şi este alcătuit din patru tablouri, cu o structură artistică distinctă:

Primul tablou, lucrat într-o împletire de metafore, personificări, repetiţii, inversiuni, transpune pe cititor într-o atmosferă de fabulos oriental Autorul înfăţişează, prin alegorie, visul unui sultan de a deveni stăpânul lumii. Luna, prefăcută în fecioară, coboară pe pământ, chemându-1 . pe sultan, într-un straniu joc nupţial; apoi, din inima lui, creşte un arbore uriaş, a cărui umbră cuprinde întreaga lume, Deşteptându-se, sultanul interpretează visul ca fiind trimis de profetul Mahomed. înţelege astfel că destinul a hotărât că, "din dragostea lumească", un imperiu "se va naşte". Este vorba, desigur, de un vis simbolic, sugerând dorinţa de expansiune a Imperiului Otoman, de cotropire a unor popoare paşnice:

"Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan. Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid... Până-n Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...". Al doilea tablou prezintă, într-o formă dramatică, invadarea pământului românesc de către armata otomană şi întâlnirea dintre Mircea cel Bătrân - domnul Ţării Româneşti - şi sultanul Baiazid, "la Rovine în câmpii". Autorul conturează, cu acest prilej, portretele morale ale celor doi conducători de oşti, slujindu-se de acelaşi procedeu romantic, al antitezei.

Al treilea tablou este descriptiv şi înfăţişează lupta de la Rovine, din 1394, Eminescu slujindu-se, pentru evocarea ei, de strălucite imagini vizuale, de mişcare şi auditive.

Al patrulea tablou, tot descriptiv, zugrăveşte odihna luptătorilor. Unul din fiii viteazului domn trimite soţiei sale, 'de la Argeş mai departe", o scrisoare de dragoste, alcătuită în stilul creaţiilor populare.

Partea a doua a poemului cuprinde o imagine panoramică a prezentului decăzut. După ce se întoarce încă o dată spre "veacul de aur", pentru a-i elogia pe domnitorii, creatori "de legi şi datini", ascuţişul satirei se îndreaptă spre demagogia patriotardă a vremii sale.

Prima secvenţă (cuprinzând 14 versuri) este reprezentativă pentru pendularea poemului între "veacul de aur", epoca de glorie a ţării, şi aceea a politicianismului, "noroiul greu al prozei". în câteva splendide versuri, Eminescu trimite "în umbra sfântă" pe Basarabi şi pe Muşatini, ei fiind adevăraţii "descălecători de ţară, dătători de legi şi datini". Ei au tras hotarele largi ale ţării, "cu plugul şi cu spada", întinzând "moşia", de la murite pân' la mare şi la Dunărea albastră". Odihna lor nu trebuie profanată de noii pretinşi făuritori de istorie.

Acuzaţiile lui Eminescu se adresează politicienilor profesionişti. Aceştia sunt "nerozii", care constituiau echipele de şoc ale partidului guvernamental (liberal) şi care-şi "drapează nula", deci incompetenţa şi lipsa de patriotism, cu numele eroilor - dorobanţii, căzuţi în Războiul de Independenţă, din 1877,
.
Geniul pamfletar al poetului atinge, în această parte, perfecţiunea, astfel încât este justificată, în încheierea poemului, invocarea lui Vlad Ţepeş, care este rugat săi împartă pe conducătorii ţării "în smintiţi" şi "în mişei", să-i bage "în două temniţi large' şi să le dea foc
Fragmentul din manual aparţine episodului eroic, adică celui de-al doilea tablou din Scrisoarea III.

a) Primele versuri înfăţişează invadarea pământului românesc de către armatele turceşti. Se încheagă mai întâi imaginea vaselor legate spre a face un pod pe care trece faimoasa oaste a lui Baiazid;
"La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; •Ieniceri, copii de "suflet ai lui Allah şi spahii Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii; Răspândindu-se în roiuri întind corturile mari", în acest episod, cuvintele, prin topica şi prin sonoritatea lor (vezi "legând..." ""se leagă"), sugerează legănatul vaselor. Poetul insistă pe ideea mulţimii, folosind metafora foarte expresivă: 'răspândindu-se în roiuri" şi "vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii". Mare forţă de sugestie o au verbele, folosite la prezentul istoric: "vin", "trece", "întunecă", "întind', "sună", iar prezenţa românilor este indicată doar de freamătul îndepărtat al codrului de stejari.

b) Mihai Eminescu schiţează apoi imaginea unui sol trimis în tabăra lui Baiazid, Văzându-1 "e-o năframă-n vârf de băţ", ci îl întreabă scurt şi cu dispreţ; " Ce vrei tu?". Răspunzând cinstit că românii vor "bună pace",, solul precizează că-i trimis să vestească sosirea lui Mircea:
"Şi de n-o fi cu bănat.
Domnul nostru-ar vrea să vază pe Măritul împărat". Observăm că naraţiunea a luat formă dramatică, autorul folosind aici dialogul. Este o modalitate prin care Minai Eminescu izbuteşte magistral să înfăţişeze figurile celor doi conducători de oşti, într-o scenă memorabilă.

c) Mircea cel Bătrân şi Baiazid sunt personaje exponenţiale. Ele se sprijină pe un personaj colectiv - oştirea, şi sunt antitetic înfăţişate de autor (antiteza este des folosită de romantici). Trebuie reţinută apoi împrejurarea deosebită în care cei doi comandanţi de oşti se întâlnesc: e un moment de mare tensiune psihologică, de încordare, înainte de o confruntare armată.

La început, Eminescu notează sumar înfăţişarea exterioară a eroului său preferat:
"La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu după vorbă, după port." Apoi Mircea este pus în situaţia de a discuta cu adversarul său. etalându-şi. pe parcursul dialogului, o serie de trăsături morale. Astfel, fiind reprezentantul unui întreg popor, el îl primeşte pe Baiazid, respectând datina străbună, cu ospitalitate şi cu bună cuviinţă:
"- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!" Dar, adresându-i, în numele poporului român, salutul . de bun-venit, demnitatea nu-1 părăseşte nici o clipă; el respinge gândul supunerii şi, prefăcându-se a nu înţelege ameninţările îngâmfatului sultan, se angajează să se comporte demn în orice situaţie:

"Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi; Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale... De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război". Domnul Ţării Româneşti apare, în această secvenţă, ca un om modest, calm şi hotărât, dar şi foarte înţelept. El este decis să-şi apere ţara, să răspundă cum se cuvine provocării de război.
Secvenţa are, aşa cum menţionam, caracter dramatic. Prin dialog, Mircea şi Baiazid devin personaje care vorbesc şi se mişcă scenic. îl "vedem" pe îngâmfatul cotropitor adresându-se scurt voievodului român: "- Am venit să mi te-nchini" - şi ameninţând: "De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini." Prin contrast, apare cumpătarea domnitorului nostru. De remarcat este şi stilul vorbirii lui, "simplă şi cumpănită, mai ales prin acel plural al majestăţii - ţărănesc şi în acelaşi timp care contribuie la impresia unei subtile ironii", ("să ne ierţi", "să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale"), după cum observă I. Rotaru.

d) Baiazid este plin de înfumurare, se încarcă de mânie abia reţinută, când află că românii nu primesc închinarea. Orgoliosul cotropitor îşi începe discursul cu o întrebare retorică violentă:
"- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Âliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?" urmată de hiperbole, repetiţii, comparaţii homerice, inversiuni, metafore menite să evidenţieze trufia nemăsurată a celui care era sigur de victorie:
"O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! Toată floare cea vestită a întregului Apus, Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună, Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare". Pentru a-1 intimida pe Mircea cel Bătrân, sultanul aminteşte de luptele pierdute de toţi aceia care s-au împotrivit Semilunei, culminând cu descrierea bătăliei de la Nicopole (1396),. unde popoarele creştine au fost înfrânte.

De mare frumuseţe este,' în acest pasaj, metafora: "floarea cea vestită" - ce se adună "să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună", ca şi epitetele: "floare vestită", "zale lucii", "turbare furtunoasă", "pace adâncă", "ură nempăcată". Ostile duşmane erau nenumărate, de aceea modalitatea artistică principală este, în continuare, hiperbola, asociată repetiţiei şi comparaţiei: "Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace"; "se mişcară râuri, râuri"; "zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,/ înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi"; ostile creştine se mişcau "îngrozitoare", "ca păduri de lănci şi săbii", încât "Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii"! Personificarea este aici un mijloc magistral de-a sugera intensitatea dramatică a confruntării dintre creştini şi păgâni, vastitatea spaţială a conflagraţiei.

Fălindu-se cu victoria de la Nicopole, Baiazid vrea să intimideze, să menţină teroarea psihologică, prin intermediul căreia speră să obţină închinarea Ţării Româneşti fără nicio luptă. Finalul pasajului conţine dispreţul total al lui Baiazid faţă de voievodul român, autorul slujindu-se de un mănunchi variat de procedee: interogaţie retorică, inversiune, prezenţa lui "şi" narativ:
"Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag?"

Acum tonalitatea versurilor se schimbă. Pentru marele Eminescu, simplitatea lui Mircea este chintesenţa simplităţii poporului pe care-1 reprezintă. De aceea, situând în primplanul acestei secvenţe, " trăsătură dominantă a eroului său, patriotismul (evident atât în timpul confruntării verbale, cât şi în timpul luptei), poetul îl pune pe domnitorul român să răspundă cuvintelor ofensatoare pe care i le-a adresat Baiazid, calm şi hotărât:
„ De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti".

Înţelepciunea lui Mircea decurge din aceea că a văzut şi ştie multe despre ţara sa (sens pe care-1 găsim în repetarea insistentă, de către poet, a cuvântului "moşneag"). El este conducătorul, în vremi de restrişte, al poporului său. este "n personaj exponenţial, este cezarul. Responsabilitatea sa în faţa, neamului este pusă în evidenţă prin antiteză: ..."nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti" este deci, cum arătam la început, prototipul omului de geniu, al omului politic de excepţie. De aceea el arată limpede sultanului că este decis să-şi apere ţara şi să răspundă cum se cuvine provocării la război:
"Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti".

Anunţând luptele seculare purtate de poporul său împotriva cotropitorilor, domnitorul insistă pe ideea că acestea au fost duse nu din deşartă trufie, ci din "iubire de moşie";
"împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă, Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ"

Să observăm locul pe care-1 ocupă cele două cuvinte "pământ" şi "apă" în pasajul citat, ştiut fiind că acestea erau însemnele supunerii cerute de cuceritori (după Herodot, în Istorii, cartea a IV-a). Fiind elemente cu caracter vital pentru fiinţa neamului nostru, Eminescu le acordă, în replica lui Mircea, la început un ton grav, iar apoi, la distanţă de numai un vers, printr-un subtil joc de cuvinte, le conferă un ton ameninţător, devenind un fel de zicală populară cu caracter profetic. Cei care-au cerut "pământ şi apă" s-au făcut, în cele din urmă, "o apă şi-un pământ", adică au fost nimiciţi. Iar de-a lungul timpului şi alţi cotropitori trufaşi au fost spulberaţi, pentru că:
"După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe".

Ironia este evidentă în acest pasaj. Inspirându-se dintr-o carte a lui Herodot, Eminescu aminteşte aici despre Darius I, regele persan care, purtând o campanie împotriva sciţilor, a ajuns şi pe teritoriul actual al ţării noastre. El este acel "oaspe" care-a cerut "pământ şi apă" sciţilor, adică supunerea.

Folosind insistent interogaţia retorică, Eminescu îl pune pe eroul românilor să-şi înfrunte adversarul, în plan teoretic, deocamdată. E o înfruntare de principii, între doi comandanţi politici, în care Baiazid este acuzat pe drept de lăudăroşenie:
"Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej
Ostile leite-n zale deraparăţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?"

Şi aflăm că sultanul "se făleşte" de pomană că Apusul i s-a supus, pentru că ostile acelea luptau numai pentru glorie, fui pentru apărarea ţării lor:
"Laurii voiau să-i smulgă de e fruntea ta de fier, A credinţii biruinţă căta orice cavaler",

Să reţinem expresivitatea epitetului fruntea de fier, care ne dă sugestia unui comandant de oşti infatuat, orgolios, având conştiinţa puterii sale; fiind însă "încoronat", e mereu pus pe noi cuceriri, ameninţând mereu (Ne amintim că lui Mircea, la începutul întrevederii lor, i-a spus răspicat: "De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini", asta în caz că nu i se supune, Aluzia e biblică. Ramură de spini a purtat Iisus când a fost răstignit.)

În contrast cu duşmanul, Mircea cel Bătrân e gata să se sacrifice pentru poporul său, pentru libertatea şi in dependenţa ţării, să devină un adevărat martir:

"Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste". Domnitorul român vorbeşte în numele colectivităţii pe care o reprezintă şi în care se integrează solidar (vezi folosirea pronumelui personal de persoana I "ne", din sintagma "să ne cunoşti"). Replica lui concentrează demnitatea unui întreg popor, stăpânit de o înaltă ţinută morală; de aceea, vorbele imaginate de autor, că au fost sau nu rostite de eroul de la Rovine, au valoare de maxime, au devenit proverbiale Mircea cel Bătrân nu se sprijină pe "oşti", ci pe zidul "iubirii de moşie", pe o forţă morală teribilă, care formează o singură şi indestructibilă unitate: "N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!" Mulţimea de procedee folosite acum de autor: interogaţia retorică, exclamaţia retorică, enumerările, antiteza mai ales ("mie prieten" "iară ţie duşman este") ca şi metafora ("iubirea... e un zid") au menirea de a contura imaginea patriotului înflăcărat, conştient de responsabilitatea ce şi-o asumă în faţa istoriei, şi convins că natura, mereu solidară cu românul, va fi şi de data aceasta un factor strategic în lupta pentru apărarea fiinţei naţionale.

Se impune să mai subliniem marea măiestrie a lui Eminescu în folosirea cuvintelor vechi (cunoscute din cronici pe care le cerceta cu pasiune încă din copilărie, din biblioteca tatălui său.). De exemplu, "moşie" este un substantiv folosit cu sensul vechi de "patrie", în sintagma "iubire de moşie" expresivitatea e mult sporită, sensul obţinut fiind cel de patriotism, care dăinuie la români de demult, "din vremuri" imemoriale.

Încă o observaţie: în cuvântul rostit de Mircea, se află gruparea pronumelor de persoana I şi a Ii-a, pentru a evidenţia antiteza dintre reprezentantul românilor şi cel al turcilor (pentru Baiazid apar numai forme de persoana a II a singular). De exemplu, este semnificativ că faţă de şase verbe folosite la persoana I: "nu aş dori", "nu voi", "să mă laud", '.'nici (că) voi", "să te-nspăimânt", "îmi apăr", se găsesc tot şase verbe la persoana a II-a singular, ceea ce măreşte contrastul: "priveşti", "să ajungi", "să cunoşti", "te făleşti", "te lauzi", "duşmănit vei fi".

Se mai impune observaţia că în răspunsul lui Mircea predomină substantivele la singular, pe când în vorbele lui Baiazid, cele la plural, închegându-se şi-n acest mod termenii unei tranşante .opoziţii: "Eu? îmi apăr sărăcia şi.., neamul"; "tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul", "mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este"; ca, în finalul luptei de la Rovine, termenul la singular să apară în versul; "Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română"

Vorbind despre punerea în antiteză a celor două personaje din Scrisoarea III, să mai facem observaţia că identitatea lui Mircea este anunţată de sol, care îl vesteşte pe Baiazid: "Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat". Apoi Mircea însuşi se dezvăluie, prin replicile sale: "... moşneagul ce priveşti/ Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti". Cei doi comandanţi sunt surprinşi nu numai într-o convorbire tensionată, ci şi în timpul confruntării armate, când autorul dă alte detalii semnificative, dar tot contrastante, despre aceste personaje: Eminescu spune că "Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare", în timp ce despre Baiazid notează: "în zadar striga-mpăratul"... pentru că el va fi înfrânt.

Lupta de Ia Rovine este înfăţişată, în a doua parte a tabloului, cu o măiestrie artistică deosebită. Este o adevărată gravură de epocă, Tensiunea psihologică este înlocuită cu tensiunea luptei, cu confruntarea oştilor, autorul reuşind să evidenţieze vitejia armatelor Iui Mircea, deci vitejia întregului popor român

Fiind un război de-apărare a independenţei naţionale, întreaga armată română îşi mobilizează puterea de apărare. Prinde acum contur avertismentul lui Mircea: "N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid". Oştirea română iese năvalnic din umbra întunecoasă a codrului şi loveşte fulgerător pe duşmani:
'Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, Iar Ia poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă".

Iureşul bătăliei va fi zugrăvit de poet prin folosirea îndeosebi a imaginilor vizuale, auditive şi motorii. Nu lipsesc (fireşte) diferitele figuri de stil, epitete, repetiţii, inversiuni, dar mai ales comparaţiile şi metaforele, prin care se obţine o imagine simfonică a tabloului. De exemplu, în acord cu hiperbola (''codrul clocoti") este enumerarea:
(clocoti... "de zgomot", 'de arme"; "de bucium"), dar şi repetiţia ("mii de capete pletoase", "mii de coifuri lucitoare") în care superlativul popular "mii de" este expresia unei forţe pe care nimeni n-o bănuia. Epitetul are rol de a vizualiza imaginea ("coifuri lucitoare").

Mişcarea abia dezlănţuită creşte vertiginos, iar patriotismul este demonstrat prin faptele eroismului colectiv: "Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni Orizonu-ntunecându-1, vin săgeţi de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie.,. Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie" Procedeele prin care autorul obţine această mişcare a "vijeliei îngrozitoare" (metaforă) sunt felurite; mai întâi semnalăm forţa sugestivă a verbelor: "împlu"; "roiesc", "iau în fugă", "scânteie", "se întind", "vâjâind", "urlă"'.

Rememorăm, de asemenea, expresivitatea sugestivă a verbului "roiesc", capabil să noteze agitaţia albinelor, ca şi a sintagmei referitoare la oştenii capabili să "ia în fugă faţa negrului pământ" - în care locuţiunea verbală e magistral îmbinată cu personificarea şi inversiunea; aceasta lasă impresia unei mulţimi de oşteni în necontenită creştere. Mişcarea dobândeşte relief şi prin nuanţarea, în culori deosebit de vii, a imaginilor ("cai sălbateci", "lănci scânteie lungi în soare", "orizontu-ntunecându-l" etc), încât totul se transformă într-o imagine cinematografică.

Ritmul alert se obţine mai ales prin aliteraţie simplă şi complexă ("Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie"), De asemenea, termenii onomatopeici contribuie la creşterea accelerată a amplitudinii muzicale, ei aflându-se într-o subtilă gradaţie: ("freamăt", "zbucium", "clocoti", "zgomot", "de arme", "roiesc", "urlă" (câmpul), "ropotul de grindeni" - culminând într-un cuvânt care exprimă sintetic toată atmosfera: "durduind soseau călării", cu înţelesul de "a cutremura", "a dudui", "a zgudui". Apar şi hiperbole care gigantizează totul, dar şi comparaţia (care asociază mereu forţa naturii cu forţa omului): "Orizonu-ntunecându-1, vin săgeţi"; "Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul"). Săgeţile vin u» nouri de aramă", "ca plesnetul de ploaie"; împăratul striga "ca şi leul în turbare"; asabii cad "ca şi pâlcuri risipite"; săgeţile şuieră "ca şi crivăţul şi gerul"; călăreţii soseau "ca un zid înalt de suliţi", ale ţârii steaguri vin "ca potop ce prăpădeşte", "ca o mare turburată".

Prin tehnica basoreliefului este scoasă în prim plan oastea română care domină câmpul de bătaie. Românii "printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi" (metaforă şi inversiune), iar Mircea, mare comandant de oşti, asigură, prin exemplul personal, victoria armatei sale, vădindu-se un bun strateg şi bun tactician:
"Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare". Pronumele de întărire "însuşi", pus lângă substantivul propriu "Mircea", deţine şi accentul afectiv. Repetiţia, la rândul ei, măreşte şi mai mult efectul bătăliei, care se desfăşoară într-un ritm ameţitor, în acelaşi scop, Eminescu foloseşte comparaţiile homerice (spectaculoase) şi hiperbolele, cum am văzut în exemplele de mai sus:

"Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi Printre cetele păgâne trec rupându-şi large suliţi". Antiteza, procedeul fundamental din acest tablou, (dar şi din întregul poem) este un mijloc magistral de-a înfăţişa bătălia de la Rovine ca pe o uriaşă revărsare a mâniei pedepsitoare a românilor: în tabăra invadatorilor, domină haosul:
"în zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare, Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare; în zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste, Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie; Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie, în genunchi cădeau pedeştri, colo caii se răstoarnă. Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă Şi, lovind în faţă-n spate,- ca şi crivăţul şi gerul, Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul", Să observăm bogăţia verbelor de mişcare la prezentul istoric, dar şi la imperfect ("veneau", "striga", "soseau") sau la gerunziu ("lovind", "durduind", "rupându-şi", "gonind") ca şi prezenţa anaforei (o repetiţie la început de vers).

Frăţia om-natură spulberă încă o dată agresivitatea invadatorului:
"Peste un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Şi în urma lor se-ntinde falnic armia română".
Simfonia luptei culminează prin strigătul de triumf al poetului (detectabil în comparaţia "ca pleava vânturată", dar şi printr-o tonalitate majoră, realizată prin vocale deschise, sub accent, a ritmului trohaic). E aici o cadenţă marţială, oastea lui Mircea cel Bătrân fiind ordonată ca pentru o paradă militară festivă.

Tonalitatea de odă este susţinută atât prin ritm (trohaic), cât şi prin măsura versurilor (de 16-17 silabe) la care se adaugă rima împerecheată. Fraza eminesciană este plină de cursivitate şi de echilibru. Predomină raportul de coordonare, faţă de cel de subordonare. De exemplu: 'Eu nu ţi-aş dori vreodată, s-ajungi/să ne cunoşti/, Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti./" Propoziţia a 4-a are exprimată doar conjuncţia coordonatoare "nici", care leagă două propoziţii negative: "Eu nu ţi-aş dori vreodată" cu "Nici nu ţi-aş dori". Această omitere a predicatului are ca urmare o concentrare a exprimării, iar avertismentul, cuprins în prima propoziţie devine şi mai puternic, căpătând o tonalitate dramatică.

Uimeşte şi încântă la Eminescu mişcarea muzical-simfonică a luptei; totul dă impresia unei orchestraţii în care instrumentele intră treptat, imprimând o creştere trepidantă a vuietului, până la explozia finală a triumfului. Exegeţii operei eminesciene, destul de numeroşi, observând compoziţia simfonică a tabloului comentat, subliniază şi forţa de evocare a lui Eminescu, felul în care cititorul are impresia că este de faţă şi participă nemijlocit la întâmplările prezentate, în concluzie, să reţinem că Scrisorea III este o sinteză de elemente lirice, epice ş i dramatice, în care se îmbină armonios descrierea, naraţiunea şi dialogul. Spiritul creator eminescian se manifestă în arta portretului; cele două personalităţi - Mircea şi Baiazid - nefiind personaje în înţelesul propriu al cuvântului, ci două simboluri, prin care poetul îşi exprimă propriile păreri în problemele păcii şi ale războiului, (la scară istorică şi cu finalitate filosofică).

De aceea accentul se şi pune pe trăsăturile psihice (morale), scoase pregnant în evidenţă prin antiteză Chipul lui Mircea cel Bătrân, conturat în linii sigure, e simbolul domnului patriot, al omului politic, care respinge cu demnitate pretenţiile de sclavie (ale sultanului); bun strateg, el este în stare să-şi conducă oştenii la luptă dreaptă şi să obţină victoria finală. Baiazid este, prin contrast, simbolul invadatorului arogant, nepoliticos şi lacom, căruia istoria îi dă o lecţie drastică.

Prin toate aceste calităţi, Scrisoarea III este o capodoperă, adică o operă cu care Eminescu a intrat în universalitate. Iar universalitatea unui poet, spune G. Călinescu, "este împrejurarea prin care opera sa, zămislită în timpul şi spaţiul pe care le exprimă, iese din limitele epocii sale şi ale ţării unde a luat fiinţă şi devine inteligibilă întregii umanităţi".



sursa imaginii - ro.wikipedia.org

---

Tag-uri: baiazid, mircea cel batran

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 25 February '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---