In incercarea sa de a defini literatura, Mircea Eliade ajunge la concluzia ca ea este "fiica" a mitologiei si ca interesul pentru naratiune face parte din modul de a fi al omului in lume: "Se stie ca literatura, orala sau scrisa, este fiica mitologiei si a mostenit ceva din functiile acesteia: sa povesteasca intamplari, sa povesteasca ceva semnificativ ce s-a petrecut in lume. Dar de ce e atat de important sa stim ce se petrece, sa stim ceea ce i se intampla marchizei care ia ceaiul la ora cinci? Cred ca orice naratiune, chiar si aceea a unui fapt cat se poate de comun, prelungeste marile povestiri relatate de miturile care explica cum a luat fiinta aceasta lume si cum a devenit conditia noastra asa cum o cunoastem noi astazi. Eu cred ca interesul nostru pentru naratiune face parte din mod ul nostru de a fi in lume. Ea raspunde nevoii noastre de a auzi ceea ce s-a intamplat, ceea ce au infaptuit oamenii si ceea ce pot ei sa faca: riscurile, aventurile, incercarile lor de tot felul. Nu suntem nici ca niste pietre, nemiscati, sau ca niste flori sau insecte, a caror viata e dinainte trasata: suntem fiinte umane formate din intamplari. Iar omul nu va renunta niciodata sa asculte povestiri."

Literatura se inspira asadar din mitologie. Mitologia este stiinta despre mituri. Dar ce este mitul? Aceasta notiune, mitul, a fost atat de nestatornica in judecata mileniilor incat intre intelesul de "basm" si acela de "filosofie a universului" s-au emis peste cinci sute de definitii foarte diverse, unele dintre ele mai mult sau mai putin fanteziste. Asa se face ca pentru unii exegeti mitul era inventie epica sau alegorie ori pur si simplu literatura. Pentru alti ganditori, mitul nu era decat transmiterea memoriala a faptelor protoistorice, asa cum s-au condensat ele empiric in constiinta primordiala. In incercarea de a defini mitul, a existat o mare fluctuatie de variante influentate inexact si de etimologia greceasca a cuvantului mythos "poveste", desi termenul folosit de toata lumea a ramas in aria semantica a basmului. O posibila definitie a mitului ar putea fi: mitul e o povestire anonima care incearca sa explice originile lumii si a multiplelor sale fenomene, fiind in esenta sa numitorul comun al poeziei si al religiei. Acelasi fapt il observa si Sergiu Al-George care constata cum constructiile metafizice ale lui Blaga au in miezul lor esenta din care se naste insasi poezia, anume au in ele mitul: "Orice metafizica este un mit dezvoltat cu mijloace filozofice. Sfatul cel mai bun ce poate fi dat unui metafizician este acela de a nu-si dezvolta excesiv viziunea." Functie de definitia anterioara, mitul este, asa cum recunoaste Immanuel Kant, "neconditionatul originilor" sau cum il defineste Hegel, "manifestarea absolutului". La Hegel, totul este idee si miscare dialectica. Pentru el, procesul ce face posibila parcurgerea distantei de la mit la filosofie are semnificatia unei deveniri a lui Dumnezeu in constiinta umana. Astfel mitul are intaietate, dar apoi va fi depasit de gandirea filosofica. Iar Lévy-Strauss subliniaza ca mitul este structura logica subadiacenta si comuna la toate nivelurile gandirii umane. Acestea ii explica mitului polisemia si multitudinea aplicatiilor.

Avand in vedere ca "mitul este o realitate culturala extrem de complexa care poate fi abordata si interpretata in perspective multiple si complementare", o definitie exhaustiva a mitului devine imposibila, chiar daca printr-un efort de aglomerare a notiunilor am putea spune ca mitul este o naratiune emanata de o societate primitiva, povestind "o istorie sacra; el relateaza un eveniment care a avut loc in timpul primordial, timpul fabulos al «inceputurilor»” . Mitul e nararea acestor istorii incercand explicarea completa a fenomenelor si a evenimentelor enigmatice cu caracter fie spatial fie temporal ce s-au petrecut in natura ambianta si in universul vizibil ori in cel nevazut, in existenta psiho-fizica a omului, in legatura cu destinul conditiei cosmice si umane, evenimente carora omul inceputurilor le-a atribuit obarsii supranaturale datand din vremea creatiei primordiale. Datorita acoperirilor milenare, acestor evenimente le este atribuita sacralitatea, fiind revelate stramosilor nostri arhetipali de catre fiinte supraumane in clipele de gratie ale inceputurilor.

In definirea mitului, unul din polurile principale spre care au gravitat majoritatea exegetilor a fost conceptia lui Mircea Eliade. Dim. Pacurariu , Adrian Marino , Ivan Evseev , sunt doar cateva exemple de exegeti care au pornit de la definitia lui Mircea Eliade. Un alt pol din care s-au revendicat definitiile despre mit a fost conceptia lui Lucian Blaga.

Miezul de la care construieste Lucian Blaga definitia mitului este misterul, mister avut in vedere si de Mircea Eliade: "Nu exista mit daca nu exista dezvaluirea unui mister, revelatia unui eveniment primordial" . Astfel definitia oferita de poetul filosof este: "Mitul e incercarea de a releva un mister cu mijloace de imaginatie. Mitul converteste misterul existentei, daca nu adecvat, totusi in chip pozitiv, prin figuri care satisfac prin ele insele" . In consideratia lui Lucian Blaga, mitul este "metafora revelatorie invoalta si stilistic structurata" . In cultura, Blaga ii ofera intaietate, considerandu-l desprins "din matricea stilistica a unui neam sau grup de neamuri, intocmai ca si celelalte produse ale culturii" . Ca si la Blaga, tot misterul este avut in vedere de R. Y. Hathorn care defineste mitul ca o tesatura de simboluri care imbraca un mister , misterul nefiind cu totul inaccesibil ratiunii. Legatura genetica si functionala dintre simbol si mit este pusa in lumina si de Ivan Evseev: "Orice mit este o naratiune simbolica, iar simbolul poate genera oricand un mit poetic" . Mitul este simbol sau grup de simboluri ce se desfasoara in timp, un sistem dinamic de simboluri si arhietipuri ce se realizeaza intr-o povestire. Pentru C. I. Gulian, atat mitul, cat si simbolul sunt "proiectii ale realitatii in supranatural" .

Plecand de la aceste premise, Ivan Evseev identifica zece coordonate care caracterizeaza gandirea mitico-simbolica:
- indistinctia intre subiect si obiect;
- identificarea partii cu intregul;
- reducerea multiplului la unicitate;
- identificarea esentei cu aparenta, a numelui cu persoana sau obiectul denumit;
- asimilarea originii cu cauzalitatea;
- instituirea izomorfismului total dintre relatiile spatiale si cele temporale;
- desfiintarea limitelor dintre diverse nivele ale existentei (materie si spirit, organic si anorganic, animat si inanimat);
- tendinta de antropomorfizare a intregii firi;
- "frenezia asociativa" si interpretarea oricarei asemanari ca identitate si a contingentei drept cauzalitate;
- scindarea lumii in doua zone distincte: sfera "sacrului" si sfera "profanului" .

Pornind de la coordonatele impuse atentiei noastre de Ivan Evseev, putem deosebi in Ifigenia: indistinctia dintre subiect si obiect (Ifigenia este atat subiect cat si obiect al propriului destin), identificarea partii cu intregul (Ifigenia ca individualitate este identificata intregului popor grec, iar ostirea plecata spre cucerire reprezinta de asemenea poporul grec), reducerea multiplului la unicitate (tot poporul grec se concentreaza in persoana lui Agamemnon), asimilarea originii cu cauzalitatea (originea familiala a Ifigeniei e asimilata cauzelor imobilitatii ostirii).

Miturile, considerate de Jung "visurile colective ale popoarelor", stau la originea majoritatii simbolurilor caci strafundurile inconstientului colectiv isi gasesc in ele un erou simbolic . Orice mitologie este o "uriasa simbolistica", de aceea orice hermeneutica a simbolului devine implicit o lectura a mitului, "copilarie a simbolului" sau "faza lui primavarateca" (Lucian Blaga ).

Pe langa incercarea de definire, atat Mircea Eliade, cat si Lucian Blaga au in vedere o modalitate proprie de clasificare. Eliade deosebeste miturile cosmogonice de miturile de origine, dar autorul nu-si doreste sa realizeze o clasificare propriu-zisa, ci o simpla considerare de nuanta. Mitul cosmogonic priveste "facerea lumii", "creatia prin excelenta" : "Orice mit de origine povesteste si justifica o «situatie noua» – noua in sensul ca nu exista chiar de la inceputul lumii" .Mitul de origine se aseamana cu mitul cosmogonic, nu in sensul unei simple imitatii, ci ca o completare sau prelungire a mitului cosmogonic. El incepe chiar a schita o cosmogonie, anume prin faptul ca povesteste ce anume a contribuit la modificarea cantitativa si calitativa a lumii.

Pornind de la acelasi mister pe care isi fundeaza definitia, Lucian Blaga clasifica miturile, aceste "relevari ale misterului", in mituri semnificative si in mituri trans-semnificative. Miturile semnificative ar fi cele care "releveaza, cel putin prin intentia lor, semnificatii care pot avea si un echivalent logic … Miturile trans-semni-ficative incearca sa releveze ceva fara echivalent logic" . Tot Lucian Blaga este cel care aduce in discutie o diferentiere a miturilor avuta in vedere si de Nietzsche: mitul ca agent de ascensiune si mitul ca "agent de anemie". Mitul ca agent de ascensiune viza scopul de a intensifica viata pe linia ei fireasca, tinta de atins a acestei linii fiind supraomul. Acestui tip de mit i se acorda libera circulatie, pe cand mitului "agent de anemie" i se interzicea legimitatea, dat fiind faptul ca el reprezinta un moment menit sa micsoreze potentele vietii.

Clio Manescu preia o clasificare a mitului, pe care nu o sustine intru totul, de la Roger Caillois si Raymond Trousson: mit al situatiei si mit al eroului. "Situatiile mitice pot fi interpretate ca o proiectare a unor conflicte psihologice, iar eroul ca o proiectare a individului insusi", considera Roger Caillois . Situatiile mitice manifesta o oarecare constanta, in sensul ca imprejurarile in care se desfasoara evenimentul, sunt in fapt concretizari ale unor virtualitati psihologice. Situatia mitica implica si rezolva conflicte psihologice a caror solutionare depinde de interventia unui erou, iesirea gasita de el putand fi una fericita ori una nefericita. Considerarea unui "mit al eroului" devine imperios necesara daca admitem ca nici o situatie mitica nu poate exista in afara prezentei unui erou, ca acest erou se ridica deasupra situatiei mitice, fiind de fapt purtatorul unui simbol cu mult mai general.

Dupa aceste consideratii, Clio Manescu gaseste ca o distinctie totala intre un mit al situatiei si un mit al eroului devine totusi artificiala. Motivul este ca un mit al situatiei va presupune intotdeauna existenta unui erou dependent de o situatie, iar un mit al eroului va necesita permanent ca eroul sa se desfasoare in raport cu o situatie, in raport cu altii. Eroul nu e niciodata liber de orice relatie sau cu totul in afara unui context de determinari circumstantiale. Pentru a opera o distinctie neta intre un mit al situatiei si un mit al eroului, ar trebui sa se admita ca intre situatie si erou ar exista un raport de autonomie. Aceasta autonomie nu poate fi in mod automat acceptata, caci aproape intotdeauna eroul se integreaza intr-o anumita situatie. Situatiile mitice sunt invariabile caci, prin subiect si actiune, prin pastrarea momentelor desfasurarii epice exprima situatii existentiale fundamentale, dar eroii sunt nevoiti sa-si asume anumite modificari, preocupari ale epocii. Dintre situatie si erou, mai variabil este eroul intrucat situatia presupune fapte integrate in succesiunea epica a actiunii, iar eroul atitudini fata de evenimentele epice care implica interiorizare.

Mitul este limbaj si mitul este istorie in masura in care sensul intelectual ce se desfasoara in imaginea poetica se mentine, in mod paradoxal, pe fundamentul lingvistic de pe care a reusit sa se smulga. Analizand relatia dintre mitologie si istorie, Schelling considera mitul un fapt primar, un "gata facut", iar istoria un fapt derivat. Nu istoria unui popor ii determina mitologia, ci mitologia ii determina istoria. Asadar o filozofie a mitologiei avea sa fie partea prima si cea mai importanta dintr-o filozofie a istoriei, avuta in vedere de Schelling. Mitologia este cea care acopera spatiul intunecos ce premerge inceputurilor istorice. Schelling incearca sa demonstreze astfel, ca opinia conform careia intaiele fapte istorice ar fi fost ulterior transfigurate in mitologie, este gresita.

Dupa Schelling, o data cu mitologia zeilor, proprie grecilor, s-a revelat prin anticipatie si toata istoria lor. Constiinta umana este cea care isi manifesta necesitatea de a alege, de a accepta sau refuza imaginile mitologice. Mitul declanseaza in aceasta constiinta procese ce au ca rezultat diferentieri etnice sau fapte istorice. Schelling opineaza ca inchegarea unei mitologii este un semn ca in constiinta umana au izbucnit anumite puteri divine, care pe aceasta cale devin tot mai constiente de ele insele. Procesul prin care ia nastere mitologia este ca un proces de autolamurire progresiva a unor puteri divine care izbucnesc in omul preistoric. Mitul este, dupa Schelling, nu doar imagine umana referitoare la zeitati si divinitate, ci insusi semnul unei invazii divine in om .

Dupa Dacqué, miturile si legendele ofera amintiri fragmentare despre o istorie cufundata si despre o lume a inceputurilor care a disparut. Descoperirea miturilor si legendelor ar fi, pana la un punct, analoaga descoperirii fosilelor, pentru ca amandoua permit atat cunoasterea preistoriei umane a cateva mii de ani, cat si a trecutului omenirii a multe milioane de ani. Miturile sunt astfel adevarate organe de cunoastere. Transmise din preistorie si antichitate, miturile si legendele sunt, dupa Dacqué, resturile mizere ale unei viziuni mitico-magice despre rosturile si intamplarile cosmice, ale unei viziuni pe care omul si-a insusit-o intuitiv, din timpurile paleontologice .

Tot in cadrul relatiei mitologie-istorie, incearca si C. I. Gulian sa defineasca adevarul mitului: "Notiunea «adevarul» mitului inseamna pentru primitiv altceva decit notiunea abstracta, pur gnoseologica, de adevar a filosofilor. «Adevar» inseamna pentru primitiv «eficienta» si «succes»" . Ca o completare apare afirmatia lui Pettazzoni conform careia adevarul mitului este adevarul credintei: "Adevarul credintei este adevarul vietii. Mitul este adevarat si nici nu se poate sa nu fie, pentru ca este temeiul vietii grupului … Reciproc insa, mitul nu poate trai fara aceasta lume, caci in ea se integreaza mitul in mod organic …" .
Mitul nu este istorie in sensul exactitatii si preciziei cerute istoriei de spiritul stiintific modern. Mitul implica, asemeni istoriei stiintifice sau sociologice, o atitudine, o valorizare, exprima convingerea in anumite valori si realizeaza si el o ierarhizare a zeilor pe clase si subclase. Mitul poate ajuta uneori in a reconstrui o succesiune exacta, o cronologie ce poate servi istoriei. Mitul nu este doar "istorie sacra" (Eliade), expresie a sacralitatii, ci si concretizare a istoriei, a realitatii sociale. Caci, concluzioneaza Malinowski, "singurul element cu adevarat important al mitului consta in faptul ca el se raporteaza la o realitate vie, in acelasi timp retrospectiva si actuala" . Mihai Gramatopol, pornind de la Aristotel, afirma ca tragedia si istoria se intalnesc pe un taram concret, combatandu-l astfel pe Del Grande, dupa care cele doua se exclud reciproc prin insasi esenta lor . Aristotel, cand se refera la folosirea mitului ca detinator de fapte cu putinta deoarece s-au intamplat, se refera la mit ca cel mai vechi instrument al traditiei orale pe care-l cunoaste istoria, incluzandu-l astfel drept garantie a verosimilului in alcatuirea subiectelor tragice .

Mitul este istorie si mitul este limbaj. Ca structura poetica si nu antropologica a imaginarului, mitul este limbaj. Astfel, ca discurs poetic, el reintegreaza o anumita liniaritate a semnificantului, constand din seria de momente povestite , si subzista in calitate de simbol, nu in calitate de semn lingvistic arbritrar (Eugen Todoran ). Acest simbol devine metafora textuala a carei semnificat este opera demiurgica de elaborare a textului poetic. Simbolul, "capabil sa se si autoreflecte, se rasuceste catre sine, inceteaza – in parte – sa mai culeaga sens din inaltimi ca sa-l proiecteze in afara operei si, din ce in ce, iscandu-l din propria-i substanta, il disperseaza in meandrele textului" (Livius Ciocarlie ). Tot o interpretare a mitului ca discurs, realizeaza si Vasile Tonoiu, plecand de la tripartitia cu care opereaza Gérard Genette: récit (=enuntul narativ, textul, discursul narativ care asuma relatarea unui eveniment sau a unei serii de evenimente ); histoire sau diégèse (=semnificatul sau continutul narativ), narration (=actul narativ producator) . Pe langa aspectele de limbaj (latura diacronica a povestirii), mitul vizeaza si nivelul simbolic-arhetipal, bazat pe izomorfismul simbolurilor in cadrul constelatiilor lor structurale. Durand adauga analizei diacronice (desfasurarea discursiva a povestirii) si sincronice (sincronia dinlauntrul mitului analizata cu ajutorul repetarii secventelor si a grupurilor de raporturi puse in evidenta si sincronia ce tine de compararea cu mituri asemanatoare) a mitului, sincronia izotopismelor simbolice si arhetipale, singura care ne poate da cheia semantica a mitului .

Simbolurile arhetipale au stat si in atentia lui Ivan Evseev, care preia acest termen de la C. C. Jung. Evseev defineste astfel arhetipurile (< gr. arhetipos, imagine primordiala): "sunt niste scheme, premise psihologice, engrame sau matrici prezente in inconstientul colectiv al popoarelor, ce servesc ca tipare si ca modele operationale pentru elaborarea imaginilor din vis, simbolurilor de tot felul si tuturor proceselor imaginatiei colective a umanitatii. Ele nu sunt deci imagini propriu-zise, ci numai premisele lor psihologice." . Arhetipul devine un concept larg utilizat, sinonim pentru notiunile de motiv, tema, schema narativa, mitem, atunci cand ele au atributele primordialitatii universalitatii si aderentei intregii colectivitati culturale. Am incercat sa demonstram ca mitul este limbaj, chiar daca, dupa opinia lui Vasile Tonoiu, mitul nu poate fi "explicat " sau redus la pur limbaj semiologic, caci el are aceeasi structura ca si muzica, si efortul de adaptare spre diacronia discursului sau sincronia incastrarilor simbolice, a opozitiilor dieretice, devine astfel imposibil .

De-a lungul timpului, miturile au fost acaparate de catre reprezentantii poeziei sau artelor plastice, ajungand sa revigoreze lumea literaturii universale in fiecare epoca. Daca am intari putin nota, am putea spune ca arta nu inseamna altceva decat adaptarea mitului la noi forme in evolutia literara. Mitul ar putea constitui din acest punct de vedere radacina din care arborele numit "literatura" isi trage seva: "Orice povestire care dainuie e ca samanta in care doarme un copac gigantic. Acest copac va creste in noi, va da umbra in memoria noastra".

Alti cercetatori vad in alta lumina mitul, pentru ei acesta fiind un produs al spiritului general, corespunzand astfel fazei de imitatie a artei in evolutia ei de la memoria colectiva la idealizare; el apare ca o solidificare a functiei imaginative in forme si tipuri obiective. Arta este o activitate totala, in care factorul mistic, credinta in semne si valoarea ideii, interesul pentru realizarea operei sunt primordiale. Toate acestea conduc spre faptul ca temperamentul artistic presupune o anumita selectie si specializare in a descoperi germenele ce da nastere operei de arta. Uneori, acest germene poate fi mitul El reprezenta idealul de plenitudine si armonia fizica si morala a lumii care e transpusa in tipare ale unei noi epoci, armonie care aduce cu ea o noua opera. Aceasta noua opera trebuie sa aiba la baza armonia.Dupa cum observa Mircea Mancas, cugetarea elena a intruchipat la superlativ aceasta armonie. Tot el crede ca arta "ramane legata de viata individuala si colectiva", combatandu-l astfel pe Konrad Lange, care face abstractie de conditionarea psihica si sociala a artei.

Clio Manescu considera ca mitul devine literatura atunci cand mitul religios se desacralizeaza, se descatuseaza de semnificatia religioasa originara si devine o tema literara de mare circulatie, transformandu-se in poezie. Prin desacralizare, mitul poetic isi circumscrie propiul sau domeniu, dincolo de acela al mitului sacru, proces ce se realizeaza prin desacralizare :"Literatura greaca, tocmai pentru ca este literatura, a luat cunostinta de mit ca atare. Omul care descopera mitul, omul pentru care mitul este mit, e omul care a rupt cu mitul" (G. Gusdorf) ; acest om incearca deja sa domine realitatea prin creatie.

Transformarea mitului in poezie e semnalata si de Aristotel in Poetica, unde cuvantul mythos apare inca din primele fraze ale operei. Mitul reprezinta, in viziunea filosofului, subiectul si organizarea lui, nicidecum o relitate sacra. Termenul de mythos nu are aici o semnificatie religioasa, ci una estetica, intrucat contribuie la realizarea frumusetii operei . Pentru E. Grassi, transpunerea mitului in poezie constituie momentul aparitiei artei , iar pentru Roger Caillois, mitul devine literatura atunci cand inceteaza a mai fi trait: "mitul isi pierde daca nu ratiunea de a exista, in orice caz cea mai importanta parte a puterii sale de exaltare:capacitatea de a fi trait. Devine pur si simplu literatura, ca cea mai mare parte a mitologiei grecesti in epoca clasica".

---

Tag-uri: referat, mitologie, literatura, cultura, simbolism

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 12 December '12

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---