La 1530 l.e.n., pe neaşteptate, izbind ca fulgerul, venind, nu se ştie cum, din nordul plin de primejdii,; asupra Babilonului se abătu o putere atat de covarşitoare,, încat regele Samsuditana, ultimul suveran al dinastiei amorite babilonieni, ce se zbătea să supravieţuiască în faţa presiunilor kasiţilor, nici n-avu vreme să se dezmeticească. Invadatorii nu erau ca hoardele de jefuitori care coborau din munţii Zagros sau năvăleau din stepa siriană şi pe care locuitorii anticei metropole se obişnuiseră a-i combate. Erau trupele disciplinate, bine antrenate pentru bătălie, ale hitiţilor.

Conducătorul lor era Mursil I, un suveran abil care reuşise să păstreze în statul hitit cetăţile cu tendinţe dizidente. Sosea în faţa Babilonului după ce pedepsise apostazia Halpei (Alep), care, împreună cu regatul Karkemishului, constituia cheia „secerei mănoase" mesopotamiene, obiectiv permanent al războaielor duse nu numai de Mursil I, ci de toţi suveranii hitiţi. Marşul forţat, de 2000 de kilometri, ce separau Anatolia - vatra hitită - de Babilon, avea un scop, deci, disciplinar şi de intimidare. Prada luată din Babilon a transportat-o la Hattushash, capitala hitită, cu excepţia, însă, a statuilor zeităţilor babiloniene, pe care le expuse pe malurile Eufratului, la graniţa sudică, la Hana; era un act de propagandă pentru străinătate plin de semnificaţie pentru portretul acestui suveran glorios. Urcarea sa pe tronul hitit a urmat unor certuri privind succesiunea. Dinastia din care făcea parte fusese întemeiată, pe la 1680 î.e.n., de Pithana şi Anitta, în acelaşi timp întemeietorii regatului hitit (alte cronologii: circa 1800 î.e.n.).

Pană la acea dată, începand din jurul anului 2000 î.e.n. triburile indoeuropene ale nesiţilor şi luvienilor, stabilite pe cursul mijlociu al Halysului (Kizil Irmac - astăzi), în podişul Anatoliei, din centrul Asiei Mici, zonă ce va fi numită mai tarziu Cappadocia, au convieţuit şi fuzionat cu autohtonii neindoeuropeni hatti - protohitiţii (era o populaţie înrudită, probabil, cu cele caucaziene). La început, hitiţii au format mici regate independente (Kushar, Zalpa, Ilattushash, Purushanda, Nesa, Salatiwar), care, de cele mai multe ori, nu se întindeau cu mult mai mult dccat teritoriul periurban al oraşului de reşedinţă. Anitta, din Kusliar, a supus Hattushashul şi Nesa, aceasta din urmă devenindu-i capitală. Un urmaş al acestuia, Labarna (sau Tabarna), al cărui nume va deveni titlu regal pentru urmaşi, desăvarşeşte opera de unificare a regatului hitit (circa 1650 l.e.n.); cu el se consideră că începe perioada Regatului Vechi. Se pare că Labarna a revenit cu capitala la Kushar. Un urmaş al lui Labarna, probabil fiu, Hattushil I (= omul din Hattushash), în vremea căruia influenţa culturii babiloniene se accentuează, este celebru prin expediţia contra Halpei, pe care o cucereşte profitand de înfrangerea hicsoşilor şi a întinsei dar slabei lor coaliţii din Asia Anterioară de către egipteni.

De la Hattushil I, care a domnit 30 de ani, între 159Ò -1560 î.e.n. (alte cronologii: 1680 - 1650) şi care a fixat capitala la Hattushash (Bogazkoy din Turcia de azi), păstrand, totodată, titlul de rege al Kusharului, a rămas un testament a cărui valoare literară este considerabilă şi care explică ascensiunea lui Mursil I, fiul său. Conform testamentului, Hattushil I îşi dezmoşteneşte fiul mai mare, Labarna, deoarece în timpul bolii regalului său tată a complotat cu Hastaya, „vipera de maică-sa", şi „N-a vărsat o lacrimă, n-a arătat nici un fel de milă. E rece şi rău la inimă". Tot el îl propune tulliei, pentru a-i fi urmaş, pe Mursil I.

O dată cu domnia acestuia (1560-1530 î.e.n., după alte cronologii 1620 - 1590 î.e.n.), politica hitită, atat la interior cat şi la exterior, capătă contururi ferme. Astfel, înăbuşă răscoala alimentată de susţinătorii lui Labarna, desăvarşeşte unirea triburilor nesite şi luviene cu cele ale hattilor, fixează definitiv capitala la Hattushash şi reorganizează armata, care devine, odată cu el, din ce în ce mai apropiată de metafora folosită pentru a o desemna: zidul de fier.

Oastea era permanentă, formată din profesionişti special antrenaţi pentru luptă şi care se dedicau în exclusivitate războiului; întreţinerea lor era asigurată de proprietăţi individuale înzestrate cu sclavi. în cadrul armatei hitite cea mai eficientă armă erau carele de luptă, mai mari şi mai puternice decat cele folosite îndeobşte în Orientul antic, cu un echipaj de trei ostaşi: luptătorul propriu-zis, conducătorul cailor şi. scutierul. Era folosit armamentul greu, din fier. Existau şi trupe, de pedestraşi, dotate de asemenea cu armament greu, dar care erau utilizaţi în luptă cu oarecare neancredere, sentiment ce-i va priva pe hitiţi, mai tarziu, în 1285 î.e.n., la Kadesh, de o victorie asupra egiptenilor care ar fi fost capitală pentru configuraţia Asiei Anterioare. Vanătoarea de oameni pentru asigurarea de sclavi, care suplineau lipsa bărbaţilor de la treburile gospodăriei, a fost unul din principalele scopuri, dacă nu cel mai important, al războaielor duse de hititi.

---

Tag-uri: antichitate, istorie, personalitati

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 09 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---