"In romanele lui Camil Petrescu, pe cerul iubirii - mai mult orgoliu decât pasiune - steaua fericirii nu arde."

N. Manolescu

Apariţia celui de al doilea roman (1933) al lui Camil Petrescu, la scurtă vreme de primul succes obţinut prin Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, a însemnat un eveniment cu totul deosebit, novator, în fundamentarea romanului românesc modern.

Admiraţia lui Camil Petrescu pentru scriitorul francez Marcel Proust şi influenţa acestuia asupra sa au fost exprimate de el de la început şi comentate îndelung de specialişti.

Prin Patul lui Procust pătrunde în literatura noastră prima influenţă identificabilă a artei literare a lui Marcel Proust (T. Vianu). Exprimarea adevărului în literatură este norma morală fundamentală a lui Camil Petrescu. Autenticitatea şi substanţialitatea, realitatea înţeleasă ca flux al conştiinţei ("Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi") îl situează pe Camil Petrescu ca un scriitor de primă mărime în înnoirea formulelor estetice ale romanului românesc, în sincronizarea cu spiritul european. Cel mai relevant din acest punct de vedere este Patul lui- Procust, care e "o formă de garantare a autenticităţii realităţii şi impresiilor, înrâurită de Stendhal şi de Gide, creatorii «dosarului de existenţe»" (N. Manolescu).
Tehnica romanului. Compoziţia.

Tudor Vianu subliniază faptul că "tehnica Patului lui Procust este aceea a relativismului modern".

Consecvent ideii conform căreia "să nu descrii decâi ceea ce vezi, ceea ce auzi - singura realitate pe care o pot povesti", cartea este scrisă la persoana întâi, realizându-se perspectiva unică asupra evenimentelor.

Dacă în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, naratorul-personaj era o singură conştiinţă, care filtra evenimentele, în Patul lui Procust tehnica e complexă. Camil Petrescu lărgeşte sfera de observare a realităţii prin prezentarea unor mărturii deosebite, fiind astfel un "per-spectivist" (T. Vianu).

Romanul nu urmează drumul clasic, tradiţional, al narării succesive, deci nu se poate povesti.

Patul lui Procust se compune din două confesiuni ale unor personaje deosebite relativ la aceleaşi evenimente: trei scrisori ale doamnei T. către autor şi jurnalul lui Fred Vasilescu (în care sunt incluse şi scrisorile lui G. D. Ladima, Doamna T., Emilia Răchitaru, Penciulescu, Cibănoiu, procurorul, prieteni sau cunoscuţi), dar şi prin prisma autorului, care este şi el protagonist şi îşi expune ideile cu privire la literatură în subsolul paginilor. Realitatea se dezvăluie din aceste unghiuri diferite de vedere, ca o reflectare a relaţiilor umane.

Fundalul social al romanului indică România de după primul război mondial, privită prin coordonate esenţiale pentru scriitor: afacerismul, parlamentarismul, intelectualitatea, viaţa mondenă (ca şi în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război).

Pe acest fundal se desfăşoară realitatea afectivă a fiecărui personaj reflectată diferit în conştiinţe: Emilia văzută de Ladima, de Fred; Ladima privit de Emilia, de doamna T., de Fred Vasilescu; Fred urmărit de Emilia, de doamna T, de Valeria şi de el însuşi. Un eu se defineşte prin altul.

Prin Patul lui Procust, Camil Petrescu continuă problematica sa preferată, fundamentală: drama iubirii, drama intelectualului: personajele se definesc, în esenţa lor, prin neputinţa de realizare prin comunicare (şi pe plan erotic şi în planul existenţei sociale), ele au o existenţă paralelă. Astfel, Fred o iubeşte pe doamna T., dar nu îşi mărturiseşte dragostea; Fred o dispreţuieşte pe Emilia, dar o acceptă pentru a lua date despre Ladima; doamnei T. îi repugnă D., dar îl acceptă chiar şi în intimitate.

Ca dosar de existenţe, romanul nu are un personaj principal. Cele mai multe dintre ele sunt nenominalizate. (Doamna T., D., X.), numele lor integral îl aflăm pe parcurs (subliniindu-se relativizarea).

Personajele sunt realizate prin reflectarea lor în mai multe conştiinţe. Ele se constituie antitetic, împletindu-şi destinele.

Poet şi gazetar intransigent, devenit incomod prin corectitudine şi onestitate, avid de adevăr şi dreptate, nerealizat social, orgolios şi lucid, fără simţul realităţii, Ladima trăieşte, autoiluzionându-se, în lumea ideilor pure, fiind un inadaptat. Personalitatea lui Ladima se conturează din mai multe perspective: Ladima e văzut de Fred ca un om misterios, grav, pedant de bine crescut, om de superioritate intelectuală; privind o fotografie a acestuia, la Emilia, Fred e surprins că un om ca Ladima poate să scrie unei astfel de femei (vulgare, total inferioară acestuia). Emilia vorbeşte despre Ladima cu compătimire: "săracul, era mereu necăjit, şi atunci mustaţa îi cădea pe gură"; pentru ea, el este un "netot", avea "aerul unui profesor înăcrit, de geografie, de provincie"; demodat, arăta ca "un tată".

Pentru Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu este insignifiant, "un om de paie", până când scrie un articol care deranjează pe oamenii de afaceri.

Poet şi gazetar la Veacul, de un "curaj aspru", Ladima scria cu înfrigurare, surprinzând interesul şi atenţia publicului. In scandalul iscat cu Nae Gheorghidiu pentru articolul care dezvăluia afaceri veroase, Ladima răspunde deschis, crezând în sinceritatea scrisului gazetăresc: "Eu sunt un om care scrie... şi dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel!" Şi demisionează.

Amănunte despre articolul lui Ladima aflăm din subsolul cărţii, pe câteva pagini. Ladima nu poate scrie "două rânduri", dacă nu vin "dintr-o convingere adâncă" Străbate aici însăşi concepţia scriitorului, preocupat constant de problema intelectualului, a omului care gândeşte, care are ceva de spus.

Şi moartea lui Ladima (sinuciderea) e motivată din mai multe cauze: a femeilor vulgare (Fred), a doamnei T. (avocatul), pentru că Ladima îşi pierduse credinţa în Dumnezeu (Cibănoiu), de mizerie (alţii). Cele trei unghiuri prin care e conturat personajul apar la un moment dat simultan, dând complexitate viziunii. Citind scrisorile lui Ladima în patul Emiliei, Fred descoperă un om sensibil, naiv, duios. îndrăgostit de o fiinţă idealizată, plăsmuire a mintii lui.

Intervenţiile Emiliei, vulgare şi simpliste, demitizează profilul reieşit din scrisori. Fred corectează părerile Emiliei.

Intelectual cinstit, cu principii ferme de viaţă şi etică profesională, Ladima încearcă să evadeze din mizeria existenţei cotidiene, trăieşte spiritual în altă lume, proiectându-şi visurile în viaţă.

Ca şi Gheorghidiu, trăieşte intens tortura în propria conştiinţă. El îşi acceptă lucid destinul, se autoiluzionează, dar nu poate rezista. Pentru el, existenţa e unicat.
Fred dă o sugestie verosimilă: "Socot că el se amăgea cu oarecare luciditate. împrumută Emiliei tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi şi o iubeşte anume pentru ceea ce i-a împrumutat".

Deci Ladima se autoiluziona conştient. Ca şi Gheorghidiu, el şi-a rupt "axa sufletească". E un învins. Din orgoliu şi-a lăsat bani în buzunar (pentru a nu se crede că din mizerie s-a sinucis) şi o scrisoare de dragoste către doamna T., femeie superioară (în total contrast cu vulgara Emilia).

Fred Vasilescu apare ca un fel de intersecţie a tuturor celorlalte personaje (Pompiliu Constantinescu). Fred trăieşte prin memoria afectivă şi recompune retrospectiv viaţa Emiliei, a lui Ladima, a doamnei T., a unchiului său, politicianul Lumânăraru. Fred era fiul unui mare industriaş, Tănase Vasilescu (din primul volum) - aflăm din notele din subsolul cărţii. El era enigmaticul X de care era îndrăgostită doamna T. Din convorbirea cu autorul, Fred îi lasă "acea impresie unică de trăire «adevărată», de sinceritate a vieţii, de loialitate şi delicateţe".

Diplomat, aviator, jucător excelent de tenis, plăcut de femei, integrat şi adaptat societăţii în care trăia (se opune din acest punct de vedere lui Ladima), el face parte din aceeaşi familie spirituală cu Ladima şi Gheorghidiu (ina-daptat şi înfrânt): şi el iubeşte şi e convins că nu e iubit, deci neîmplinit, şi el sfârşeşte enigmatic într-un accident de avion. Caietul său dezvăluie o fire hipersensibilă.

Citirea scrisorilor lui Ladima îl surprinde, dar îl face să-şi rememoreze iubirea. Şi pentru Fred Vasilescu, dragostea este experienţă fundamentală, cunoaştere. Intâlnirea cu doamna T. este un punct de referinţă în existenţa sa: "noţiunea de normal eu nu o am decât comparând existenţa mea de dinainte de a întâlni pe doamna T. cu existenţa mea de acum". Iubirea pentru doamna T. a dat sens existenţei sale, lărgindu-i sfera spirituală: "...nici nu bănuiam atâtea înţelesuri câte îmi sar în ochi de atunci încoace".

Prietenii îl consideră un "Don Juan". In realitate, Fred era un om de o mare delicateţe şi profunzime intelectuală (în comentariile directe ale autorului).
Pentru doamna T. el este o enigmă. Pentru Emilia este tânărul bogat, monden, care te poate introduce în societate. Deplin lucid în privinţa pasiunii puternice pe care o trăieşte pentru doamna T, dar temându-se, poate, de această pasiune, Fred îşi recunoaşte iubirea altora, dar femeii nu-şi poate mărturisi dragostea, renunţând la ea, pentru că, de fapt, Fred "sacrifică definitiv pasiunea pe altarul vanităţii: în loc să se piardă pe sine, preferă s-o piardă pe ea... Fred n-a vrut să devină sclavul erotic al doamnei T." (N. Manolescu).

Personalitatea lui Fred rămâne misterioasă şi enigmatică. In cel de al doilea epilog al romanului aflăm că Fred a murit într-un accident de avion chiar a doua zi după ce predase manuscrisul.

Jurnalul lui Fred ajunge la doamna T., care află că fusese iubită tot atât de puternic cum îl iubise ea, dar taina lui nu e dezvăluită, ea "merge poate în cea universală".
Doamna T. este şi ea o enigmă. Pentru D., ea este o femeie excepţională, iubită de "toţi bărbaţii".

Pentru Fred, ea este unică, lucid că este femeia vieţii sale, de care fuge mereu, cu taina lui. Şi ea, ca şi Fred, îşi ascunde dragostea, simulând indiferenţa.
Scriitorul revine, insistent, asupra trăsăturilor ei intime şi de esenţă care o individualizează, subliniindu-i farmecul insolit şi superioritatea: "acea permanentă tensiune intelectuală", de obicei era "absentă şi gânditoare, înregistrând interior şi lin cele mai mici nuanţe ale clipei".

Iubirea a transfigurat-o, ca şi pe Fred, trăind şi sim-tind la cotele cele mai înalte ale lucidităţii interioare sentimentul deplin şi devorant al dragostei: "niciodată n-a fost mai frumoasă ca la vreo câteva luni după începutul iubirii noastre, când părea exasperată de iubire... frumuseţea ei avea în ea ceva absolut nepământesc, transfigurat". Dragostea dintre Fred Vasilescu şi doamna T. o cunoaştem atât din partea bărbatului, cât si din cea a femeii, fără să fim "mult mai avansaţi în dezlegarea «enigmei» dragostei dintre Fred şi doamna T, nici după ce îi ascultăm pe amândoi" (N. Manolescu).

Scrisorile doamnei T., în care îşi povesteşte iubirea ei nefericită pentru Fred (numindu-l X) dezvăluie o fire sensibilă, delicată şi discretă, puternic interiorizată. Ea trăieşte intens, devastator sentimentul, "amestec de luciditate şi febră", caracteristic lui Camil Petrescu.

Este un personaj feminin complex, viabil, cu toate i-maginile parţiale obţinute prin relativizare.

Ladima oferă o imagine a Mariei T. Mănescu în scrisoarea de adio. Autorul o prezintă în notele din subsolul cărţii: "extrem de emotivă, alternând o sprinteneală nervoasă cu lungi tăceri melancolice... Ca fizic, era poate mult prea personală ca să fie frumoasă în sensul obişnuit al cuvântului".
Ea exprimă feminitate şi mister.

Emilia - pentru Ladima este o femeie frumoasă şi talentată, uneori un copil cu suflet mare. Pentru Fred e suficientă şi vulgară, falsă.
Infruntându-se, oamenii se măsoară între ei, se definesc reciproc prin dimensiunile celuilalt.

Ceea ce reuşeşte Camil Petrescu să pună în lumină prin această structură e că orice om e văzut diferit de fiecare din cei pe care-i întâlneşte, dintr-o imposibilitate a cunoaşterii totale. Unghiurile de vedere se produc pentru a discerne cât mai precis adevărul despre personaj. Umanitatea apare astfel ca o lume complexă.

Titlul romanului este o metaforă, semnificând nepotrivirea.

Sensul simbolic e cuprins în poemul cu acelaşi nume al lui Ladima, din care înţelegem structura contradictorie a lumii, a fiinţei umane: "Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt / Alăturea din soare să mă-nfrupt".

Intâlnindu-se şi confruntându-se, indivizii se măsoară şi se diferenţiază; fiecare poate fi victimă şi călău, Procust sau victima lui Procust.

Sentimentul iubirii, ca formă a cunoaşterii, poate fi şi el un spaţiu al nepotrivirii şi al mutilării. Ladima trebuie să-şi modeleze spiritul, ca să-l aducă la dimensiunile sufleteşti ale Emiliei, inferioară lui; Fred e dominat de ideea că i se cere mai mult decât poate da în dragoste (considerând că doamna T. este o fiinţă de excepţie, care-l anihilează în propria conştiinţă). Ladima, intelectualul superior trăieşte într-o societate-Procust care-i amputează şi-i mutilează spiritul.

Eroii lui Camil Petrescu conţin în structura lor o lume ideală căreia nu-i găsesc corespondent în lumea reală. De aici drama fiecăruia.

Patul lui Procust este o adevărată artă poetică a romanului (T. Vianu).
Concluzii:
Patul lui Procust este o sinteză originală a formulelor estetice moderne.
Camil Petrescu este un analist lucid, utilizând observaţia, introspecţia, tehnica de jurnal. Aşezarea în centrul romanului a eului, narator dar şi personaj implicat - de aici continuitatea de ansamblu a perspectivei.

Autenticitatea şi substanţialitatea stau la baza gândirii estetice a lui Camil Petrescu (scriitorul însuşi îşi numeşte romanul "dosar de existenţe" în subsolul primei pagini).
Anticalofilismul lui Camil Petrescu se regăseşte în subsolul paginilor (discuţia autorului cu doamna T. ilustrează concepţia scriitorului: "Stilul frumos e opus artei").

---

Tag-uri: patul lui procust, camil petrescu, roman

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---