"Nici în cele mai izbutite momente ale Răscoalei viziunea realistă nu atinge măreţia lui Ion." N. Manolescu

Apărut în 1920, în forma sa definitivă, romanul Ion fundamentează formula romanului social modern, obiectiv şi realist.

Problematica rurală o găsim iniţial în nuvela Ruşinea, cu o intrigă simplă, în care eroina, Rodovica, este victimă a iubirii, şi apoi, o primă variantă a romanului Ion prin Zestrea.

Cu o structură bine echilibrată, în două părţi, intitulate sugestiv Glasul pământului şi Glasul iubirii, romanul cuprinde în albia lui viaţa satului transilvănean înainte de război.

Romanul începe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas "pitit într-o scrântitură de coline" şi se încheie rotund cu satul "rămas înapoi acelaşi", sugerând astfel curgerea eternă şi impasibilă a vieţii:

"Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.

Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii-Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua-Mortu-lui, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub Râpele-Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline".

Şi finalul, simetric, încheie rotund romanul cu aceeaşi imagine:
"Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca.nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş".

Subiectul are o intrigă simplă; Ion Pop al Glanetaşului, doreşte pământul cu o patimă mistuitoare. Căci tatăl său, "sărac iască şi lenevior de n-avea pereche", a mâncat repede zestrea Zenobiei, fiindcă "toate, crâşmele le bătea", cât e Armadia de mare; "fugea de muncă grea".

Iubea pământul de mic copil. A crescut râvnind şi piz-muind pe cei bogaţi, dorind cu orice preţ să aibă pământ mult, "cât mai mult". "De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...".

In acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, "bocotanul" satului, deşi era urâtă şi n-o iubea. Urmărindu-şi cu viclenie şi tenacitate scopul, Ion intră în posesia pământurilor la care jinduise cu lăcomie. Dar iubirea ascunsă pentru Florica cea frumoasă şi săracă, măritată mai apoi cu George Bulbuc, nu-i dă pace.

Tratată inuman şi de către Ion şi de către tatăl ei, Ana îşi curmă viaţa. Romanul este, din acest punct de vedere, o dramă a căsniciei ţărăneşti în lupta pentru pământ. Copilul rămas se îmbolnăveşte şi moare, spre disperarea lui Ion, care vedea în el garanţia păstrării pământurilor lui Vasile Baciu.

Ca un destin implacabil, Ion este ucis de către George Bulbuc, bărbatul Floricăi. fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite.


Apreciat constant drept o mare construcţie epică, "o epopee a ţăranului român", Ion este romanul unui destin individual, aşa cum însuşi autorul apreciază.
In centrul romanului stă figura lui Ion, monumental şi simbolic prin tragismul său, consumându-se între iubire şi patima pentru pământ. Eugen Lovinescu (în Istoria literaturii române contemporane) observa: "Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de-a curmezişul, romanul se organizează totuşi în jurul unei figuri centrale, al unui erou frust şi voluntar, al lui Ion.

El e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales, o voinţă imensă; nimic nu-i rezistă; în faţa ogorului aurit de spice e cuprins de beţia unei înalte emoţii, şi vrea să-l aibă cu orice preţ".
Conturat obiectiv şi realist, într-o manieră modernă, sugestiile naturaliste se atenuează. G. Călinescu consideră că "viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse, i-a determinat acţiunile".

Observator omniscient, de o obiectivitate rece, Rebreanu îşi construieşte discursul narativ dintr-o perspectivă total auc-torială. Aflăm astfel că la şcoala din sat Ion a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu "i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Ar-madia, să-l facă domn". Era silitor şi cuminte, dar "îi era mai drag să păzească vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul. Şi Glanetaşu, pe cât de greu l-a dat la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze".

Era chipeş, isteţ, iute şi harnic, dar sărăntoc. Dorinţa de a avea pământ îl obsedează: "Trecea deseori parcă înadins pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planurile cum va ara fâneaţa cutare, iar cutare porumbişte cum voi semăna-o cu trifoi.!."

Faptele pun în lumină caracterul personajului. Scena înfruntării dintre Ion şi Vasile Baciu la hora duminicală dezvăluie starea lui Ion, notată cu minuţiozitate. Jignit de Vasile Baciu în faţa satului, care-l numeşte "sărăntoc" şi "tâlhar", Ion reacţionează potrivit firii sale impulsive, violent: "Ion schimba feţe-feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simţea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. Mereu îi fulgera să se repeadă şi cu un pumn zdravăn să-i înăbuşe în gât ocările. (...) Ion însă nu vedea, nu auzea. Ruşinea îl ţintuise locului".

Astfel, destinul fiecărui personaj devine şi o problemă de psihologie umană, determinată nu numai de elementul social, ci şi de impulsurile interioare, mai adânci ale fiinţei, care răbufnesc în situaţii-limită.

După ce-l bătu zdravăn pe George Bulbuc, pe care-l voia Vasile Baciu ginere, fiind flăcău bogat, Ion "era mulţumit acuma şi răcorit". Orgoliul rănit al lui Ion se mai tempera în urma acestei isprăvi. Conflictul cu Simion Lungu, căruia i-a micşorat bucata de pământ, intrând cu plugul, deoarece cu ani în urmă era al Glanetaşilor, confirmă aviditatea pentru pământ a lui Ion: "Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea".

Monologul interior dezvăluie structura intimă a personajului. Dojenit de preot în faţa lumii din biserică pentru că-l bătuse pe George, Ion puse ochii în jos, tremurând de ruşine, simţind privirile celorlalţi cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se mişte din loc:

"Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul oamenilor? Ii ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz".
Scriitorul îşi urmăreşte personajul în două ipostaze care îl definesc substanţial': frământat de dorinţa de a avea pământ, cât mai mult, şi după ce capătă pământul mult râvnit. Personajul e surprins în situaţii care-i pun în lumină trăsăturile. Isteţ şi viclean, îşi alcătuieşte cu grijă planul dobândirii pământului încă de la hora duminicală, când începe s-o ademenească pe Ana.

Comportamentul bine calculat faţă de Ana şi Vasile Baciu în urmărirea scopului său e calificat de G. Călinescu astfel:

"In planul creaţiei, Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ".

Lovind-o pe Ana cu sânge rece, personajul este "bruta ingenuă" (N. Manolescu - Arca lui Noe), "o fiinţă generică, a cărei încleştare cu natura pare efortul unui gigant" (scena cositului); el se înfrăţeşte cu pământul într-un ritual mistic al posesiunii (n. Manolescu). Dar personajul nu are linişte şi fericire nici după dobândirea averii mult râvnite, pentru că revine "glasul" iubirii.

Dominat de instincte primare, aflat sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a instinctelor sale viguroase şi neclintite, căci, "ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău" - spune Ion la sfârşit. El este devorat de "glasul pământului şi glasul iubirii".

Destinul lui Ion este strâns legat de viaţa satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a cărui existenţă o surprinde realist, structurat şi diferenţiat social, în condiţii specifice pentru românii din Transilvania.

Sunt prezente aspecte ale asupririi naţionale, simţite mai ales de intelectualii satului, în raport cu autorităţile de stat austro-ungare.

G. Călinescu aprecia romanul Ion drept un "poem epic", care cuprinde "momente importante din calendarul sempitern al satului, mişcătoare prin calitatea lor elementară". Romanul începe şi se sfârşeşte semnificativ cu unul din momentele importante din viaţa satului: hora duminicală, pe uliţa din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea, o horă "a soartei". Conflictul se conturează, e previzibil de la început. Bătaia dintre Ion şi George de la cârciumă este un preludiu al crimei, moartea lui Moarcăş sau a lui Avrum anunţă sinuciderea Anei, toate acestea sunt elemente ale unui "ritm esenţial al existenţei" (N. Manolescu).

O anumită ierarhie socială este vizibilă după locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul se află alături de bătrânii fruntaşi, apasă vorbele, le însoţeşte cu gesturi hotărâte; bărbaţii îşi scot pălăriile la apropierea preotului Belciug şi a familiei Herdelea, învăţătorul satului. Primarul şi fruntaşii satului ies la poartă întru întâmpinarea "domnilor". Pe lături, "ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, sfiindu-se să se vâre între bogătaşi".

Scriitorul prezintă elemente ale vieţii cotidiene în amănunţime, cum este scena trezirii Glanetaşilor, când se aude, în tindă, glasul aspru al cocoşului, în zorii zilei, sau descrierea nopţii în sat, ca şi odihna, în pridvor, seara, a familiei învăţătorului Herdelea, "unde femeile brodau sau croşetau, vorbeau şi râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură,. răsfoia câte-o carte" De aci, din pridvor, se desfăşura panorama satului: "Satul întreg şi jumătate din hotar se întindeau în faţa lor ca o hartă mare cu reliefuri în colori.

Oamenii care se întorceau de la câmp sau mergeau spre Jidoviţa, trăsurile care umblau între Armandia şi Bistriţa defilau pe dinaintea lor, oferindu-le prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi când venea întunerecul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cânte romanţe vechi româneşti cu nişte voci simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul învăţătorului..."

Casa acestuia, "cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline", biserica şi preotul ei, cârciuma, "nu mai răsărită ca alte case din sat", polarizează oamenii satului. Scriitorul prezintă evenimentele tradiţionale: nunţi, botezuri, târnosiri de biserici, înmormântări, slujbe religioase duminicale, sărbătorile Crăciunului şi pregătirea lui, cum ar fi Bojotaia, cântatul colindelor ş.a.

Pe celălalt plan se desfăşoară existenţa familiilor de cărturari, care se păstrează oarecum izolată, din "orgoliu de castă" (G. Călinescu).

Invăţătorul Herdelea este mereu ameninţat de grijile familiei, de măritatul fetelor, de afirmarea ca gazetar a lui Titu, de autorităţi, de teama să nu-şi piardă casa, construită pe pământul preotului Belciug; din ce în ce e tot mai resemnat de iluzii spulberate, de compromisuri ce i-au călcat pe inimă.

"Duelul" dintre Herdelea şi popa Belciug, interesele şi certurile mărunte dramatizate, existenţa cotidiană, ca şi evenimentele tradiţionale fac din Ion o autentică monografie a satului ardelenesc.

Romanul are un caracter epopeic, remarcat de G. Călinescu, prin senzaţia atât de plină a vieţii, "glasurile se amestecă şi se confundă în zgomotul lumii".
Şi N. Manolescu apreciază că "personajele seamănă aici cu nişte masive forţe ale naturii", deci au dimensiunea eroilor de epopee.

In ceea ce priveşte stilul, Eugen Lovinescu sesiza particularitatea de esenţă a scrisului lui Rebreanu: "Formula lui Ion este îngrămădirea unui fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit, fără o necesitate apreciabilă, fără finalitate. E, negreşit, o metodă lipsită de strălucire artistică şi de stil, cu mari primejdii dar care ne dă impresia vieţii în toate dimensiunile ei, nu izolată pe planşe anatomice, de studiu, ci curgătoare şi naturală; formulă realizată rar în toate literaturile şi pentru prima dată la noi".

Prin romanul Ion, Liviu Rebreanu a dat literaturii române întâia creaţie epică de mari dimensiuni în care se simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia construcţiilor monumentale.

Tudor Vianu aprecia romanul Ion pentru intuiţia psihologică sigură, pentru pasiunile trăite, având o măreţie reprezentativă, iar Rebreanu este "un poet al Ardealului" (T. Vianu - Scriitori români).

---

Tag-uri: opera literara, liviu rebreanu, ion

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---