A apărut la 1 mai 1881, în Convorbiri literare.

Simţindu-se atras de istorie, ca orice poet romantic, Eminescu transpune în opera şa momente încărcate de glorie din viaţa poporului român. In evocarea istoriei atitudinea poetului are două ipostaze: una elegiacă şi cealaltă satirică.

Viziunea elegiacă se manifestă cu pregnanţă în poeziile în care panorama civilizaţiei creează un sentiment al zădărniciei (Memento mori, Mureşanu, Impărat şi proletar).
In ce priveşte satira, aceasta vizează toate laturile existenţei sociaie: lipsa de idealuri a tineretului (Junii corupţi), scepticismul, impostura, superficialitatea (Epigonii), condiţia geniului (Scrisoarea I, Scrisoarea II), snobismul (Ai noştri tineri), profanarea iubirii (Scrisoarea IV, Scrisoarea V), p recum şi lipsa unei concepţii superioare despre arta (Criticilor mei).

Mihai Eminescu publică în Convorbiri literare o serie de poezii intitulate eufemistic Scrisori, care conţin puternice accente satirice, ce se remarcă printr-o vizibilă unitate din punct de vedere al formulării şi al tematicii. Toate aceste poeme de factură romantică au în centru motivul condiţiei geniului nevoit să trăiască într-o societate incapabilă să îl înţeleagă.

Scrisoarea III, care iniţial urma să facă parte alături de împărat şi proletar din vastul poem Memento mori, se opreşte la vremurile strălucite din timpul domniei lui Mir-cea cel Bătrân. Aici geniul este omul politic, Cezarul şi conducătorul Poemul este o creaţie bazată pe antiteza dintre trecutul înălţător şi prezentul decăzut.
La nivelul compoziţional distingem două părţi, prima având patru tablouri şi o desfăşurare amplă, evocatoare şi epopeică.

Tabloul întâi debutează cu o alegorie menită să sugereze puterea Imperiului Otoman. Povestea feerică începe prin evocarea unui tânăr sultan care doarme sub fereastra iubitei - «frumoasa Malcatun - şi care visează că Luna (prefăcută în fecioară) îl cheamă într-un straniu joc nupţial. După dispariţia lunii, visul capătă o altă semnificaţie: din inima sa creşte un copac uriaş sub care se adăposteşte întreg Universul.

Tabloul următor constă într-un succint episod dramatic în care dialogul are o importanţă deosebită. Sunt evocate cele două personalităţi istorice - Mircea şi Baiazid a căror mişcare este scenică. Domnitorul român se înfăţişează încă de la început ca un simbol al poporului nostru, ca o întruchipare a calităţilor morale ale acestuia. Eminescu îl evocă ca pe un bătrân înţelept, simplu "după vorbă, după port", care ştie să le facă o primire ospitalie ă chiar şi duşmanilor: "Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!".

Mircea cel Bătrân dă dovadă de modestie: "Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ", dar şi de demnitate: "Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi". El sugerează, de asemenea, cu multă diplomaţie, utilitatea evitării unui război: "Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale/ Să ne dai un semn şi, nouă de mila măriei tale"... Apelativul utilizat de domnitor semnifică cumpătarea sa izvorâtă dintr-o înţelepciune de sorginte populară. Cu aceeaşi atitudine echilibrată înfruntă jignirile infatuatului Baiazid: "Tu eşti Mircea? - Da-mpărate!/ Am venit să mi te-nchini/ De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini!". Când acelaşi Baiazid încearcă să-l intimideze, Mircea cel Bătrân răspunde liniştit: "... moşneagul ce-l priveşti/ Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti".

Urmează apoi tabloul al treilea în care scena se transpune pe câmpul de luptă. De data aceasta, predominante sunt imaginile motorii, vizuale şi cele auditive. Incă de la început atmosfera tensionată este sugerată prin mişcările naturii: "...Ce mai freamăt, ce mai zbucium!".

Oştirea română iese din umbra deasă a codrului şi îl loveşte cu înverşunare pe duşman. Poetul relevă vitejia, lui Mircea, care prin atitudinea sa îşi încurajează oştenii: "Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,/ Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare". Contrastul dintre starea de spirit a domnului nostru şi aceea a cotropitorului, care urlă "ca şi leul în turbare", este evident. Imaginile realizate sunt apocaliptice: în fuga lor, caii iau pe copite "faţa negrului pământ", săgeţile "se toarnă" "ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindini", "Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie".

In final, încleştarea armată se termină cu victoria lui Mircea cel Bătrân, armata otomană fiind aruncată ca "pleava vânturată" peste Dunăre.

Ca şi tabloul al treilea, cel de-al patrulea este descriptiv. Este evocat momentul de odihnă al învingătorilor. Acum luna, "Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn". Este o linişte plină de solemnitate ce contrastează cu tumultul bătăliei, într-un cadru în care domneşte un calm desăvârşit este introdusă o notă idilică, concretizată prin "cartea" pe care fiul domnitorului o trimite "dragei sale, de la Argeş mai departe".
Această parte- echilibrează construcţia episodului şi anunţă, totodată, izbucnirea vehementă din episodul al doilea. Virulenţa este foarte bine scoasă în evidenţă prin antiteza trecut-prezent.

Diferenţa izbitoare dintre "veacul de aur" şi vremurile contemporane poetului este relevată de la început: "De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/"Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...".

Săgeţile satirei eminesciene vizează demagogia, falsul patriotism, lipsa de idealuri a tineretului. Poetul constată cu amărăciune şi indignare: "... câştigul fără muncă, iată singura pornire;/Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire." Discursurile, "retoricele suliţi" sunt rostite din uşa cafenelei. Dacă în prima parte a poeziei predomină epitetele ornante, în cea de-a doua politicienilor vremii le sunt atribuite epitete menite să caracterizeze: "urâciune", "priviri împăroşate", "cocoşaţi", "lacomi", "ochi bulbucaţi", sugerându-se astfel dimensiunile lor sufleteşti.

Poetul, care consideră că adevăraţii patrioţi sunt "descălecători de ţară", "făcători de legi şi datini", refuză ideea că destinele ţării pot fi încredinţate unor oameni demni "ca să şază în zidirea sfintei Golii....".

Pentru depăşirea acestei realităţi tragice el caută soluţia tot în trecut, prin evocarea lui Vlad Ţepeş: "Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici/; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici./ Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!"

Dacă în partea întâi a Scrisorii III fraza este lungă, cu o curgere lină, iar culoarea locală este sugerată printr-un limbaj uşor arhaizant ("oaspe", "val-vârtej"), care scoate la iveală înţelepciunea populară, în partea a doua fraza este abruptă; există un număr mare de propoziţii interogative şi exclamative menite să exprime revolta, ironia, sarcasmul poetului: "Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!/ I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!". Cuvintele de factură populară sunt înlocuite cu neologismele: "fameni", "progenitură", "perfid".

Aşadar, Scrisoarea III, o vibrantă expresie a patriotismului eminescian, conţine idei sociale şi politice.

Revolta sa pamfletară se îndreaptă împotriva "beţiei de cuvinte", a demagogiei, împotriva acelora care văd în sentimentul iubirii de patrie un instrument al parvenirii. Aceştia se detaşează net de adevăraţii patrioţi, întrucât "ceea ce se iubeşte şi se respectă adânc se pronunţă arareori!".

---

Tag-uri: opera literara, scrisoarea a-iii-a, convorbiri literare

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---