Sara pe deal a apărut în Convorbiri literare, la 1 iulie 1885 şi este o idilă cu elemente de pastel, structurată pe două planuri: unul obiectiv (natura) si altul subiectiv (iubi-rea);

în. prima strofă predomină planul uman care este definit prin elemente ca: "jale", "plâng", "dragă", "m-aştepţi tu pe mine". Sentimentul care se face simţit aici, ca de altfel în întreaga poezie, este melancolia sugerată prin expresia "buciumul sună cu jale". Natura, cadrul în care'se petrec gesturile fundamentale ale existenţei, este personificată şi, deci, umanizată: "stelele scapără-n cale", "apele plâng". Apoi există o interferenţă a imaginilor vizuale cu cele auditive ("plâng", "sună").

Apare în cea de-a doua strofă elementul cosmic, luna şi stelele care veghează la liniştea planetei adormite conferind cadrului natural o solemnitate liturgică. Epitetele per-sonificatoare "sfântă", "clară" contribuie la realizarea unor efecte artistice unice: "Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară". Conexiunea între planul subiectiv şi planul obiectiv este în strofa aceasta relevantă. Astfel, adjectivul "umezi" poate fi atribuit privirilor fetei care "caută-n frunza cea rară", natura participând parcă la tristeţea fiinţei umane: "Stelele nasc umezi pe bolta senină,/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină".

In primele patru strofe, imaginile create de Eminescu au un rol descriptiv, iar strofa a treia se caracterizează printr-o atmosferă echilibrată, chiar dacă debutează cu versul: "Nourii curg, raze-a lor şiruri despică", care conţine germenele ideii de apocalips. Celelalte trei versuri continuă să curgă lin, iar armonia ce o degajă nu este zădărnicită decât de scârţâitul unei cumpene şi de cântecul fluierului: "Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână".

Aceeaşi linişte domneşte şi în strofa următoare, când oamenii se întorc "osteniţi" acasă după o zi de muncă: "Şi osteniţi oameni cu coasâ-n spinare/ Vin de la câmp...". Prin substantivele "clopotul", "toaca", cu valoare de simbol, poetul sugerează ideea că viaţa este un ritual sfânt care se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli.
Ca şi în strofa anterioară, cadrul este domestic, pastoral, cu o tentă de arhaic, fapt ce ne duce cu. gândul la balada populară Mioriţa.

Tranziţia de la planul descriptiv la cel în care accentul cade pe sentimentele umane este realizată prin versul "Sufletul meu arde-n iubire ca para".

Poetul evocă în strofa a cincea nerăbdarea cu care este aşteptată iubita prin repetiţia interjecţiei "ah", urmată de semnul exclamării, prin verbul "a grăbi" şi adverbul de timp "curând".

în final, reciprocitatea sentimentelor relevă puterea dragostei: "Ne-om răzima capetele-unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?".

în cazul liricii eminesciene, natura se defineşte ca o entitate metafizică, conţinând ideea de veşnicie, abisal, început şi sfârşit continuu, iar în Sara pe deal simbolul acesteia este salcâmul, martorul şi ocrotitorul iubirii pure, angelice. Deci planul natural nu îl exclude pe cel uman, salcâmul putând fi astfel integrat în planul afectiv.
Realizarea iubirii la nivel exclusiv oniric sau doar amânarea acesteia explică pe de o parte fericirea şi pe de altă parte nostalgia care îşi pun pecetea în special pe partea finală a poeziei. Şi pentru redarea acestor sentimente Eminescu foloseşte o serie de modalităţi, precum: verbele la viitorul indicativ ("spune-ţi-voi", "om răzima", "vom adormi") şi condiţional prezent ("ar da"), apoi pauza pe cezura ultimului vers, însoţită de interogaţie.

In ceea ce priveşte stilul poeziei Sara pe deal, acesta se caracterizează printr-o limpezime clasică obţinută prin întrebuinţarea unui număr mic de mijloace artistice: personificarea: "stelele scapără-n cale", "apele plâng", inversiunile "Sta-vom", "spune-ţi-voi", epitete "sfântă", "clară" care învăluie peisajul într-o lumină plină de "solemnitate şi mister", apoi "umezi", "înaltul", "vechiul", din "înaltul/ Vechiul salcâm".
Muzicalitatea versurilor dispuse în catrene este conferită de majoritatea cuvintelor de origine latină şi de substratul popular; "sară", "urc", din "turmele-l urc" sunt forme fonetice specifice limbii vorbite. Pentru a mări gra- dul de expresivitate, poetul foloseşte adjectivul "osteniţi" în loc de "obosit". Măsura metrică - 12 silabe fixate invariabil într-o schemă de ritmuri neobişnuită: un coriamb, cezură (pauză), doi dactili şi un troheu creează un timbru specific al sunetului buciumului care se stinge brusc, într-un ton însă catifelat.

In vederea sublinierii stărilor sufletului omenesc, a intensităţii acestora,. Eminescu utilizează exclamaţii (ah!), interogaţii ("Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?"). Apoi cezura de la mijlocul penultimului vers este marcată printr-o liniuţă de pauză. O seamă de expresii poetice sunt realizate prin întrebuinţarea cratimei "turmele-l urc", "caută-n frunza cea rară", "valea-i în fum".

La nivel sintactic remarcăm că nu există decât o singură propoziţie subordonată completivă directă: "cât îmi eşti dragă" din versul "Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă".

Deşi poezia, asemenea baladei Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu, pare a conţine elemente de pastel, factorul descriptiv este simbolic. Versurile: "Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine", "Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină" şi "Sufletul meu arde-n iubire ca para", precum şi ultimele versuri dau unitate poeziei în ce priveşte extazul erotic eminescian, visarea erotică, somnia.
"Dacă Rimbaud explora cu febricitate un nou drum al cunoaşterii vizionare şi un alt mod de a fi prin «dereglarea sistematică a tuturor simţurilor», încercând cu disperare să releve ceea ce nu putea fi relevat, Eminescu a fost tentat de o experienţă la fel de interesantă: cunoaşterea şi trăirea, este adevărat aproape în exclusivitate în plan erotic, a unui altceva, nu prin exacerbarea şi forţarea simţurilor, ci prin «vrăjirea» şi adormirea lor. Experienţă pe care nu caută să o descrie ca vizionarul Rimbaud, ci să o ascundă şi să o protejeze - de aici «fuga» - în natura-adăpost sau reveria interiorului -, cel mult să o transmită fluid" (Paul Dugneanu).

---

Tag-uri: sara pe deal, mihai eminescu, convorbiri literare

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---