Fixând locul de marcă în istoria literaturii române pentru M Eminescu şi T. Arghezi pe concepţia lui Goethe că poezia se găseşte la ţinta ei în fiecare moment şi că nu se pot stabili gradaţii decât între creaţii de valoare inegală şi nu între cele care aparţin aceluiaşi rang, Tudor Vianu, în studiul Eminescu şi Arghezi, relevă rolul "istoric" pe care l-a avut Arghezi în a depăşi eminescianismul: "Limba lui Arghezi este alta decât aceea a lui Eminescu, şi tematica şi modul de a gândi poetic, şi mijloacele de artă sunt altele.

Renovarea liricii româneşti, smulgerea ei de pe căile unde o fixase marea influenţă a poetului Luceafărului, este consecinţa cea mai important ă produsă de afirmarea lui Arghezi încă din al doilea deceniu al secolului nostru".

Aşa se explică faptul că Arghezi a exercitat o mare influenţă asupra contemporanilor săi, aspect semnalat şi de Ibrăileanu, care spunea că: "... într-un fel s-a scris înainte de Arghezi, altfel după el". Tudor Vianu remarcă faptul că din punct de vedere al lirismului fundamental, opera lui Arghezi "înseamnă depăşirea «pesimismului» eminescian".

La Arghezi apare o atitudine mai implicată, "mai luptătoare, expresia conflictului mai limpede în conştiinţa de sine şi în hotărârea acţiunii", caracteristice pentru perioada în care trăieşte poetul.

"In totul, o atitudine dârză - remarca Eugen Lovinescu -emancipată de contingenţe, un gust al râsuui, o afirmaţie a supremaţiei ideii, o conştiinţă de sine învăluită în demnitate profesională, ce anulează nedreptatea socială prin dispreţ - individualism, energetism şi optimism, iată atitudinea poetului faţă de viaţă - şi, mai ales, un fel de trufie, In orice împrejurare (...), trufie împinsă până la nepăsare faţă chiar de Dumnezeu", ca în unii din psalmi: "Vreau să pier în beznă şi în putregai,/ Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit./Şi să nu se ştie că ma dezmierdai/Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit".

Temele creaţiei argheziene pot fi sintetizate astfel: poezia filosofică, cu motivele sau dimensiunile care le cuprind "ars poetica" ''(Rugă de seară, Testament, Portret, Cuvânt, Inscripţia inscripţiilor, Didactica, Dacica, Epitaf, Inscripţie pe biserică, Ex libris, Arheologie, Flori de mucigai, Incertitudine), în tabletele despre limbă; lirica existenţială -în căutarea lui Dumnezeu (Psalmi), confruntarea cu moartea (Duhovnicească, De-a v-aţi ascuns, De ce-aş fi trist?) şi lirica sociogonicâ (Cântare omului); poezia socială (Flori de mucigai, Testament, 1907 - Peizaje, Belşug, Plugule, Ca-ligula, Blesteme); poezia de dragoste (Melancolie, Toamna, Despărţire, Creion, Căsnicie, Mireasa, Mirele); poezia jocului, a boabei şi a fărâmei (Cântec de adormit Mitzura, Buruieni, Mărtisoare, poezii din volumele Hore, Cărticica de seară, în proză - Cartea cu jucării).

Semnalăm câteva dintre ideile poetice pe care T. Ar-ghezi le relevă în lirica sa filosofică, mai întâi în ce priveşte "ars poetica", idei cărora scriitorul le rămâne consecvent în întreaga sa activitate. Considerând ca neîntâmplătoare aşezarea poeziei Testament în fruntea volumului de debut, Cuvinte potrivite, din 1927 (când poetul avea 47 de ani), menţionăm mai întâi ideea ce revine ca un laitmotiv în alte poezii - Arheologie, Dacica -, şi anume aceea referitoare la descendenţa artei sale, concentrată strălucit în versurile: "în seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci,/ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă"; In Arheologie, poetul se vrea nu numai o treaptă a timpului care a adunat în el "osemintele sfinte", întreaga istorie simbolizată de "statui lângă statui", şi "sicriu lângă sicriu", ci şi un învingător al timpului: "Şi, câteodată, totul se deşteaptă,/ Ca-ntr-o furtună mare ca Tăria/ Şi-arată veacurile temelia./ Eu priveghez pe ultima lor treaptă".

Cartea reprezintă simbolul civilizaţiilor, legătura între generaţii, toiagul necesar urcuşului, siguranţa trecerii prin istorie, sintetizarea unor experienţe umane care nu pot fi ignorate. Arta autentică pătrunde prin veacuri precum "şubredul vas de lut" din Dacica, care trece peste timp "trei mii de ani", "veci de veci": "Si fiecare vârstă din vecie,/ Lăsând un fir de praf drept mărturie,/ L-a pus tihnit în ciobul păstrător./ Clipa trăieşte, veacurile mor".

Creatorul, meşterul, devine un anonim: "Nici oasele nu i s-au pomenit/ Ale aceluia ce-n zmalţ te-a-ncremenit// Şi, frământând, ţi-a dat obârşii noi./ N-a mai rămas măcar din el gunoi/ Tot un pământ, la fel de bun, la fel de prost:/ Tu eşti aici. El parcă nici n-a fost".

T. Arghezi este preocupat de a da răspuns misterului limbii, pe care o consideră o taină, neştiind de unde răsare. Pentru poet cuvântul apare ca un miracol suprem care se moşteneşte "ca bătaia inimii şi a sângelui". Lexicul său este întins şi divers, venit de la cei "cu-ndemnuri pentru vite", pentru a schimba întâia oară "sapa-n condei şi brazda-n călimară". Din "zdrenţe" realizează "muguri şi coroane", din "venin" - "miere", iar din "bube, mucigaiuri şi noroi" face "frumuseţi şi preţuri noi".

Pentru creator adevărata sursă a artei este viaţa. Astfel, în cartea de buzunar, în cărticica ce urmează s-o facă dar cititorului, poetul ar vrea "... printr-o ureche de ac/ Să strecor pe un fir de aţă/ Micşorată, subţiata şi nepipăita viaţă/ Până-n mâna, cititorule, a dumi-tale". Pentru Arghezi arta înseamnă talent, dar şi muncă. Astfel, Şerban Cioculescu explică definiţia dată creaţiei de către poet: "Slova de foc şi slova făurită/ împărechiate-n carte se mărită,/ Ca fierul cald' îmbrăţişat în cleşte." - "slova de foc" fiind inspiraţia, sensibilitatea, iar "slova făurită" - munca, efortul, migala, meşteşugul, simţul perfecţionării, conştiinţa că numai cu talentul, fără o disciplină a muncii, nu este posibilă eternitatea creaţiei. In poezia Un cântec, îşi precizează demersul artistic disociind între "a munci- şi a iscusi", şi, respectiv, "a lucra şi a face" - optând pentru: "a munci" şi "a lucra": "Le-am muncit,/ Dar nu le-am iscusit./ Le-am lucrat, nu le-am făcut./ Am fost ca un ostenitor mut...".

Pentru Tudor Arghezi condeiul este unealta cea mai importantă. G. I. Tohăneanu şi Livius Petru Bercea citează în prefaţa la cartea Tudor Arghezi - arte poetice - texte comentate - aprecierea lui T. Arghezi: "Am făcut multe meserii şi am trecut prin vâltori ca un câine care le biruie, preocupat să scap de la înec un singur obiect. Obiectul câinelui meu era...condeiul. Mi l-a adus în gură, ani de zile, vitejeşte".

In Rugă de seară, poetul relevă puterea cuvântului, pro-clamându-se un demiurg care ar vrea să distrugă ce e rău Şi să înalţe o lume nouă: "Să-mi fie verbul limbă/ De flăcări ce distrug,/ Trecând ca şerpii când se plimbă;/ Cuvântul meu sa fie plug/ Ce faţa solului o schimbă,/ Lăsând în urma lui belşug.// O! dă-mi puterea să scufund/ O lume vagă, lâncezândă/ Şi să ţâşnească-apoi, din fund,/ O alta, limpede şi blândă". In Portret, poetul se autodefineşte ca "înger", "diavol", "fiară", zămislit "ca-n basme" cu şapte frunţi, şapte grumazi şi şapte ţeste: "Cu-o frunte dau în soare, cu celelalte-n noapte,/ Şi fiecare este/ Şi nu este". Ochiul bate alene cu apa; are lacrimile milei şi mângâierea moale şi "Un fulger negru îi sângeră pleoapa".

Tot cu caznă sunt scrise şi versurile din Flori de mucigai, care sunt "stihuri" fără an, de groapă, de sete de apă, de foame de scrum şi care sunt scrise: "... cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan". Sau în Inscripţia inscripţiilor, care deschide seria celor 30 de inscripţii, prin repetarea în titlu, ca superlativ, poetul se autodefineşte ca scriind slove cu cărbune, printr-un meşteşug propriu lui Arghezi: "Om în vârstă şi târziu,/ Tot am învăţat să scriu./ Prins ca de-o copilărie,/ Mâna se porni să scrie". Arta poetică argheziană este sintetizată şi în splendida poezie Ex libris, în care poetul face un elogiu cărţii şi creatorului - ca şi în Testament: "Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,/ încet gândită, gingaş cumpănită;/ Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis". Cartea este o vioară care cântă iubirea "toată pe un fir de păr", tipărită cu litera sfântă; zămislită de către "un om de sânge din noroi"; "Dar jertfa lui zadarnică se pare,/ Pe cât e ghiersul cărţii de frumos./ Carte iubită, fără de folos,/ Tu nu răspunzi la nici o întrebare".

Şerban Cioculescu explică sensul versurilor finale ale poeziei drept o neîncredere a poetului în puterea de cunoaştere a artei, în problemele cele mai dificile ale des tinului uman, dezlegări pe care de fapt nici poetul nu le va găsi niciodată, aşa cum o să vedem şi în poeziile denumite semnificativ Psalmi.

Vorbind despre latura filosofică a creaţiei lui Tudor Arghezi, Pompiliu Constantinescu afirmă că, în general, poezia este un ţipăt între noaptea care ne precede şi ne urmează, "soluţie provizorie între două necunoscute". Orice lirică majoră este metafizică, prin fiorul nou, integral evocat în jurul întrebărilor despre viaţă, un fior care variază de la destin la destin, de la poet la poet, de la experienţă la experienţă. "Integrând un absolut, poezia este însăşi o ipostază a absolutului; şi sunt atâtea «absoluturi» câţi poeţi cu mesagiu sunt în' literatura lumii. M Eminescu a contemplat absolutul din eternitatea durerii şi a morţii, din lupta dramatică între conştiinţa şi destinul lui' efemer,' echilibrul conştiinţei găsindu-l în contemplaţia din Scrisori, din Luceafărul şi din Sărmanul Dionis, din care se distinge filosofia lui".

Lirica filosofică argheziană este şi ea o experienţă spirituală, o integrare a eului în ordinea cosmică, o acordare subiectivă cu ea. " Inconformist. sarcastic până la paroxism, climatul poeziei argheziene nu este mai puţin incompatibil decât al celei eminesciene. Iubirea, natura, moartea, Dumnezeu sunt date ale existenţei; poetul e destinat să trăiască în ele; luptând să le dea şi o ordine interioară, căutând un acord al eului cu lumea" şi este firesc să penduleze dramatic între păcat şi înălţare, între materie şi spirit; "conştiinţa lui se sfâşie între principiul coruptibil şi cel incoruptibil, se caută, se pierde, se regăseşte în însuşi principiul suprem al vieţii". Când îşi pierde paradisul prim, poetul este silit să afle iadul şi raiul în condiţia umană şi aspră. Viaţa însăşi este o luptă între "divin şi drăcesc, între bine şi rău".

Indoielile, revoltele, imaginile infernale din Psalmi, Duhovnicească, mai ales, reprezintă setea de certitudine, "de fixare într-un centru purificator". Vitalismul poeziei argheziene este deplin, ca ritmul cosmic, iar forţa sa lirică este o mergere directă la izvoare. De aici şi materializarea, şi accepţia panteistă a divinităţii relevată în: Belşug, Har, Duhovnicească şi Psalmi. Pentru Arghezi, Dumnezeu este în noi, e alături de noi, e-n vegetal şi-n animal, ca şi-n spiritul' uman; "e viaţa multiplă, liberă şi sacră, prin însăşi misterioasa ei forţă eternă de viaţă. Lupta se împacă prin principiul unic al vieţii, care este "însuşi principiul şi voinţa divină". "

Nicolae Balotă, în studiul Opera lui Tudor Arghezi, vorbind despre specificul poeziei filosofice, al Psalmilor, îndeosebi, aduce câteva idei, absolut necesare pentru a înţelege mecanismul acestei poezii. Mai întâi vorbeşte despre specificul "verbului" poetului în faţa lui Dumnezeu, cuvânt mai rar implorator, mai des violent a-gresiv", Poetul se ia la harţă cu Dumnezeu, îl înfruntă, violentează cerul, se luptă cu îngerul "Cuvântul său este stârnit chiar de Tăcerea absolută căreia i se adresează şi în care se aude pierind". Subliniază însă faptul că aceasta este posibil datorită faptului că poetul nu l-ar căuta pe Dumnezeu, "dacă în prealabil n-ar fi fost găsit de el".

Monahul de la Cernica nu l-ar fi dorit dacă nu l-ar fi gustat, dar. de asemenea, nu l-ar fi părăsit dacă nu s-ar fi simţit părăsit, uitat de el, şi nu l-ar fi blestemat dacă nu s-ar fi socotit blestemat de el. Ştiindu-se însă blestemat, părăsit, năzuieşte spre prezenţa lui, vrea să şi-l apropie, chiar dacă o face prin blestem. Poetul ştie că în confruntarea sa cu divinitatea are de ales între fervoare şi răceala glacială, proferând invective sau binecuvântând, fără să cadă însă în indiferenţă. "Chiar în perioadele în care tulburarea apelor sufletului său pare că încetează, în care nu se mai simte - asemenea unui erou dostoievskian - un «chinuit al divinităţii», el nu va alege, în cearta omului cu Dumnezeu, neutralitatea. Nu-l vom surprinde niciodată plictisit de a relua vechea luptă".

---

Tag-uri: tudor arghezi, poet, analiza

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 22 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---