Pentru a fi bine înţeles rolul Makkabeilor în epocă, trebuie spus că dacă la început mozaismul era tolerat de elenism (ptolemeic), după 198 î.e.n., cand în urma victoriei lui Antiochos al III-lea cel Mare împotriva armatelor egiptene (conduse de generalul Scopas) Palestina trecu în imperiul Seleucizilor, mozaismul începu a fi persecutat chiar în Ierusalim. S-a ajuns la forme grave, cum a fost ocuparea militară a Ierusalimului de către Antiochos al IV-lea Epiphanos (175-164 î.e.n.), care profană Templul lui Solomon închinandu-1 şi utilizandu-l pentru sacrificii lui Zeus, interzicand circumciziunea, sabatul, celelalte sărbători religioase evreieşti.

Reduşi de la existenţa statală strălucită înainte vre me la cea religioasă, ameninţaţi capital şi în această privinţă, evreii regăsiră, într-o izbucnire spontană, vechiul curaj şi se ridicară la luptă. Actul lui Matathias a fost semnalul răscoalei. Soarta luptelor a fost schimbătoare pană cand Iuda, al treilea fecior al lui Matathias, devenit şeful răscoalei la moartea, în 166 î.e.n., a tatălui său, obţinu o victorie hotăratoare, în 163 î.e.n., împotriva sirienilor. în urma acestei victorii, regentul Lysias (Antiochos al IV-lea murise în 164 î.e.n.) se văzu nevoit să acorde evreilor libertatea religioasă.

Iuda, nemulţumit de rezultat, continuă lupta pentru dobandirea libertăţii politice, fără de care cea religioasă era iluzorie, dar pieri într-o luptă din 161 î.e.n. Steagul libertăţii a fost preluat de fratele său Ionathan, care învinse în 158 î.e.n., armatele siriene conduse de Bacchides şi obţinu investirea ca mare preot. Ucis In 143 î.e.n., sarcinile sale fură preluate de ultimul supravieţuitor dintre fraţii Asmoneeni, dealtfel şi cel mai înţelept dintre ei, Simon. înzestrat cu evidente calităţi de militar şi de om politic, Simon Makkabaios nu se mai mulţumi cu succese parţiale, smulse sau redate Seleucizilor în funcţie de conjunctură, ci cuceri independenţa absolută a Palestinei, bazat pe întreţinerea unei forţe proprii de apărare suficiente.

Independenţa Palestinei a fost dealtfel recunoscută de şeful casei Seleucide, Demetrios Nikator, în 142 î.e.n. înţelegand că numai o monarhie ereditară fundamentată pe autoritatea religioasă putea stăpani taberele divergente din sanul poporului şi, deci, menţine independenţa statului, el transformă funcţia de mare preot şi, totodată de şef al statului, într-un apanaj al familiei sale. întemeie, în acest fel, dinastia Asmoneenilor şi avu vreme să o consolideze. Astfel, în 135 î.e.n., Ptolemeu Avuv, ginerele lui Simon, nu reuşi, după ce-şi ucise socrul, să detroneze pe Asmoneeni, fiul lui Simon, Ioan Hircan I (135-104 î.e.n.), îndepărtandu-l cu uşurinţă. Ioan Hircan I recuceri, chiar, independenţa Palestinei (cedată formal Seleucizilor de Ptolemeu Avuv) în 129 î.e.n.

Dinastia întemeiată de Simon Makkabaios se dovedi puternică şi după moartea lui Ioan Hircan I, în ciuda certurilor dintre cei doi fii ai acestuia, Aristobul (104-103 î.e.n.) şi Alexandru Ioan (103-76 î.e.n.). Acesta îşi adaugă, la titlul de mare preot, pe cel de rege şi împlini opera începută de Simon Makkabaios, recucerind vechi teritorii iudeo-israeliene (ultimele cucerite au fost Samaria şi Idumeea), întinderea statului său fiind comparabilă cu cea a statului lui David şi Solomon. însă, în ciuda politicii unificatoare a Asmoneenilor, evreii erau divizaţi, chiar din punct de vedere religios, consecinţă a exilului.

Partida conservatoare a saduceenilor (aristocraţia religioasă) era manifest în slujba Asmoneenilor, a căror autoritate absolută născuse proteste. Clasele de mijloc, comercianţi, meşteşugari alte categorii profesionale şi sociale, formand partida fariseilor, propovăduind „purificarea" spirituală, ce avea ca principală idee necesitatea pentru evrei să părăsească scena politică şi să se dedice exclusiv credinţei în Iahvc, se afla într-o permanentă opoziţie la autoritate. Pentru poziţia lor, fariseii invocau tradiţia scrisă (Torah sau Legea mozaică), dar apelau şi la o tradiţie orală, la interpretări ale Legii, aşa-numitele interpretări ale doctorilor (scribii). Oarecum scoşi din context, dar importanţi în echilibrul intern iudeu, erau esenienii, care, pentru o eficientă devoţiune religioasă, propovăduiau viaţa în natură, contemplativă, eliminarea militantismului politic.

După moartea lui Alexandru Ioan, Începe declinul dinastiei Asmoneenilor şi a statului iudeu, cearta dintre fiii săi, Aristobul al II-lea şi Ioan Hircan al II-lea permiţînd intervenţia Romei. Regatul lui Ioan Hircan al II-lea devine stat clientelar al Romei, In 63 î.e.n. Tot el fu acela care condamnă dinastia Asmoneenilor, permiţînd unui evreu din Idumeea, Antipater, să-şi consolideze poziţia în ierarhia religioasă şi, mai tarziu, în 37 î.e.n., să-1 impună pe fiul său pe tronul iudeu. De fapt, statui independent, construit de Simon Makkabaios şi fraţii săi, îşi încetase existenţa odată cu prăbuşirea Ierusalimului în faţa oştilor lui Pompeius, în 63 î.e.n., devenind una din cămările Romei.

---

Tag-uri: antichitate, istorie, personalitati

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 14 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---