Dupa Sofocle si Eschil, Euripide este al treilea mare poet care a contribuit la dezvoltarea tragediei grecesti. S-a nascut la Salamina in 480 i. H. Tatal sau, de obarsie modesta, ajunsese sa dobandeasca o stare materiala buna, iar aceasta i-a permis sa asigure fiului o instructie aleasa. Euripide nu a fost o persoana care sa participe activ la evenimentele politice, ci una atasata de lumea cartilor si care urmarea cu interes filosofia sofistilor. in gandirea sa se resimt influente ale lui Anaxagoras, Protagoras, Zenon. S-a manifestat totdeauna ca un spirit liber, refractar fata de dogmatic.A fost casatorit de doua ori. Debuteaza in teatru dupa ce incercase fara succes sa devina pictor. La concursurile dramatice obtine premiul intai la 40 de ani. Influenta gandirii sofistilor asupra teatrul ui lui Euripide se resimte in obisnuinta eroilor sai de a-si argumenta riguros optiunile; unele scene din tragediile sale sunt adevarate dispute figurative. Personalitatea sa independenta a avut de luptat cu prejudecati, rigiditati ale gustului public. si-a atras multi dusmani si de aceea a fost nevoit sa se stabileasca in Macedonia la curtea regelui Arhelaos; se stinge in anul 406 i. H.

Se pare ca opera lui Euripide ar cuprinde 92 de drame, adica 23 de tetralogii. Alti istorici vorbesc de 75 de drame. Din aceasta opera se cunosc 80 de titluri, dar s-au pastrat doar 19 piese intregi si unele fragmente din alte piese. Izvorul de inspiratie il constituie ciclurile epice si miturile despre istoria Atenei. De oriunde se inspira, Euripide da o interpretare cu totull originala subiectului tratat. Prefera acele subiecte care contin situatii incordate, pasiuni puternice; il intereseaza mai mult faptul ca personajele alese sa aiba un suflet complex, agitat, capabil sa provoace emotii puternice. Cele mai celebre tragedii ale lui Euripide sunt: Medeea, Andromaca, Hecuba, Ifigenia in Aulida, Ifigenia in Taurida, Elena, Alcesta, Electra, Bacantele, Troienele, Rugatoarele, Hipolit, Hercule innebunit.

O piesa foarte cunoscuta ramane insa Medeea. Dupa multi ani de casnicie, Medeea e parasita de Iason. Din calcul egoist, el vrea sa se recasatoreasca cu fiica lui Creon, cu Glauca, ca in felul acesta sa-si asigure o situatie sociala mai buna si copiii sa dobandeasca drepturi de succesiune la conducerea tarii. Nici un blestem nu plana asupra casniciei Medeei, nici un oracol nu-i avertizase pe soti de nenorocirile ce urmau sa se abata asupra lor. Punand in aplicare un plan de razbunare de o cruzime excesiva, Medeea provoaca moartea Glaucai, a lui Creon si a celor doi copii. Pe Iason il cruta ca sa simta nenorocirile, dar lasandu-l sa traiasca fara bucurii si fara speranta, fara mostenitori, Iason este de fapt un om mort. Ceilalti au parte de o moarte fizica; Iason are o moarte a sufletului, lenta si apasatoare.

In Hecuba asistam la grozavii care rascolesc profund sufletul unei mame impingand-o la cruzimi infricosatoare. Hecuba, vaduva lui Priam, devine roaba lui Agamemnon. in captivitate, sirul suferintelor sporeste si mai mult. ii incredintase regelui trac Polimestor pe fiul ei Polidor pentru a-l feri de primejdiile razboiului. Fire josnica si criminala. Polimestor il ucide pe Polidor si ii ia bogatiile. Fiica Hecubei, Polixenia, este jertfita de greci pe mormantul lui Ahile ca rasplata pentru actele de vitejie savarsite de el pe campul de lupta. Hecuba cere sa fie sacrificata ea in locul fiicei, dar grecii o resping. Scena despartirii mamei de fiica are un mare dramatism. Hecuba are in fata doua cadavre: al lui Polidor, al Polixeniei. Dupa multe rugaminti, obtine de la Agamemnon ingaduinta de a se razbuna pe Polimestor. Prima parte a tragediei infatiseaza durerea unei mame care asista la uciderea propriilor copii, iar partea a doua prezinta starile ei sufletesti trecand de la durere excesiva la cruzime maxima.

O femeie sensibila si generoasa este infatisata in tragedia Alcesta. Este vorba de o sotie devotata, in stare sa moara pentru a salva viata sotului. stiind ca sotul Admet este constrans de moire sa le dea o alta persoana in locul sau, ca sa moara altcineva si nu el, si nefiind nimeni dispus sa faca un asemenea sacrificiu (prieteni, parinti), Alcesta se ofera sa se sacrifice ea, considerand firesc ca pe cei care-i iubim cu adevarat sa-i aparam cu pretul vietii. Zeii sunt foarte impresionati si renunta la hotararea lor, salvand-o pe Alcesta.in Troienele, autorul distinge dimensiunea tragica in cadrul tulburarilor provocate de razboaie, asa cum se reflecta ea in sufletul celor ce nu iau parte direct la ele, si totusi aceste suflete feminine au multe de patimit. Ion serveste ca pretext pentru povestea unei sarmane fete seduse si a unui sot foarte credul, gata sa considere copilul altuia drept al lui.

Spre deosebire de Eschil si Sofocle, Euripide foloseste mitul nu pentru a-l sustine si a-i da o structura fie interioara, fie realista, ci drept materie prima pentru gustul formal al spectacolului, al loviturii de teatru, al unei armonii incredintate versului sau chiar muzicii, al unei lucrari lirice si al unei caracterizari psihologice (facuta intr-un mod care vizeaza comedia de moravuri). in piesele lui Euripide, exista o asteptare tragica care se transforma intr-un deznodamant fericit, ceea ce l-a facut pe Schlesinger sa faca o clasificare a pieselor in tragi-comedii (Ion, Elena) si in "exo-tragedii" (Ifigenia in Taurida).

Dramatizarea mitului la Euripide este caracterizata de J. C. Kamerbeek nu ca o interpretare fidela a datelor mitologice, ci ca "scriere de tragedii despre realitate, asa cum poetul o concepe – si aceasta in cadrul limitelor pe care i le impune mitul, sau, ceea ce este acelasi lucru, prin interpretarea datelor traditiei, nu neaparat necesar in sensul traditiei, ci dupa conceptia poetului asupra realitatii" 2. Euripide are, dupa Mihai Gramatopol, o adevarata aviditate fata de mit, careia exegetul ii descopera si cauzele 3. O prima cauza ar fi faptul ca Euripide a ramas tributar traditiei initiate de Eschil si Sofocle, al carei continuator era pe scena festivalelor dramatice de la Atena. O a doua, constituita pe un paralelism, ar fi aceea ca folosea simbolul mitului pentru a justifica niste pasiuni supraomenesti. O a treia cauza a simbolului mitului, la Euripide, este intentia sa de a face aluzie si de a pune in paralel contemporaneitatea cu traditia istorica locala pentru a sublinia o data mai mult subrezenia lucrurilor omenesti. Conform lui Vito Pandolfi, la Euripide "mitul nu mai este decat o poveste ce trebuie ilustrata poetic pentru placerea spectatorilor, un simplu instrument la indemana autorului. Nu se mai crede nici in veridicitatea lui si nici macar intr-o valoare simbolica" 4. in Ifigenia in Aulida si in Ifigenia in Taurida, Euripide extrage din mit semnificatii morale sau pretexte pentru judecati moraliste care au devenit apoi lucruri comune si care atesta continuitatea si dezvoltarea unui ansamblu de precepte inerente unei societati bazate pe principii liberale.

In tragedie, una dintre conventiile cele mai discutate si mai criticate actualmente este ceea ce se numeste deus ex machina, adica, dupa Aristotel, zeul care coboara pentru a dezlega o situatie devenita inextricabila. Astfel, in Ifigenia in Taurida, zeita Atena isi face aparitia pentru a prevedea urmarea evenimentelor si pentru a explica existenta sanctuarului lui Artemis Tauropolus, a carui intemeiere este astfel atribuita lui Oreste. Dupa cum se observa, Euripide s-a folosit de aparitia zeitei Atena in angrenajul actiunii doar cu scopul de a utiliza procedeul deus ex machina. Fugarii ar fi putut sa scape si fara vreun ajutor, ar fi trebuit cel mult sa duca o lupta cu bastinasii.

Atena, numita la romani Minerva, este zeita intelepciunii. Despre geneza ei, se spune ca s-a nascut singura, tasnind direct din teasta lui Zeus si luandu-i acestuia armele si armura. Cand a aparut pe lume, aceasta zeita a slobozit un racnet razboinic care i-a cutremut atat pe zei cat si natura intreaga. Despre mama Atenei, Metis, se spune ca a fost inghitita de Zeus cu putin timp inainte de a-si naste fiica. Din teasta lui Zeus, Atena a fost scoasa fie cu ajutorul lui Hefaistos, care i-a lovit fruntea cu securea lui de bronz, fie zeita, fiind ascunsa intr-un nor, a reusit sa iasa dupa ce Zeus si-a lovit violent capul de acel nor. Atributele Atenei se clasifica in doua categorii: cele referitoare la caracterul ei razboinic si cele care o reprezinta drept protectoare a artelor frumoase, a agriculturii, a tuturor indeletnicirilor ce presupun ingeniozitate, inteligenta si spirit de initiativa. Ea este, in fapt, simbolul atributelor unite ale parintilor sai: personifica forta mostenita de la tatal sau, imbinata cu intelepciunea si prudenta mamei sale Metis. Cum Atena este o personificare a fulgerului si este animata de dorinte razboinice, ea e reprezentata intr-o armura stralucitoare, cu sulita si coif; pe mantia ei era zugravit capul Gorgonei. Aceasta mantie din piele de caprioara care acoperea umerii Atenei amintea in mod analog efigia lui Zeus: astfel pe mantie se aflau la capete Frica si Fuga, iar Discordia, Forta, Urmarirea erau inmarmurite de spaima. Asa cum se intampla si in Ifigenia in Taurida, zeita inspira eroilor indrazneala necesara pentru a infrunta direct pericolul, ii inzestreaza cu un curaj calm si intelept, precum si cu sange rece. De asemenea ea este si puternicul brat care vegheaza existenta si norocul cetatilor; apara cetatea contra asalturilor dusmane si, cum nimic nu-i poate rezista, este cea care asigura adoratorilor ei succesul in razboi.

Artele si mestesugurile care asigurau dezvoltarea cetatii intra, de asemenea, in atributiile zeitei. Ea este cea care vegheaza mestesugurile, de la cele mai simple pana la punerea in practica a nobilelor conceptii artistice ale geniului uman. Arhitectii, sculptorii, pictorii sunt adesea numiti "oameni abilitati in arte de Atena" care le da impuls geniului lor si ii inspira. Ea este si o zeita muzicala: a inventat flautul cu scopul de a imita fluieraturile si plangerile Gorgonei cea muribunda. Dar dupa ce a inventat flautul, l-a aruncat cu dispret pentru ca folosirea instrumentului ii schimonosea fata. Desi se considera ca Atena, fiind nascuta din ape, este o fiica a lor, intre ea si Poseidon au existat si raporturi de ostilitate si antagonism, datorate disputei privind posesiunea unor regiuni din Grecia. Disputa a ajuns la consiliul zeilor care hotataste ca regiunea numita Atica va fi data celui ce va oferi intru prosperitate darul cel mai de pret. Poseidon ofera calul, iar Atena maslinul. Atena castiga si devine patroana cetatii Atena care ii va purta numele.

Un alt zeu care isi face simtita prezenta in Ifigenia in Taurida este Apollo: el contribuie chiar la realizarea intrigii, Oreste fiind trimis in Taurida de catre Apollo. Apollo este zeul stralucitor al luminii. Aceste denumiri ii dovedesc natura solara care, desi contestata odinioara de Otfried Müler, este astazi universal recunoscuta. Acest zeu se va naste din unirea lui Zeus cu Leto – o personificare a noptii – : Noaptea, prin imbratisarea cerului, il concepe pe zeul zilei. Hera, din gelozie, ii refuzase Letonei un loc pentru a naste. Poseidon a scos la iveala din mare insula Delos in acest scop. Dupa noua zile si noua nopti de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni: Apollo si Artemis. Conform altei legende, insula Delos nu s-ar datora lui Poseidon, ci ar fi luat nastere in clipa in care Asteria, sora Letonei, ca sa scape de urmarirea lui Zeus, a luat infatisarea unei prepelite si s-a aruncat in mare, iar in acel loc s-a format insula respectiva, unde Letona a nascut. Abia ivit pe lume, Apollo loveste cu sagetile sale un dragon, Python, monstru trimis de geloasa Hera cu scopul de a o omori pe Leto dupa ce daduse nastere celor doi gemeni: Artemis si Apollo. Dupa o alta legenda, Apollo era adolescent cand s-a luptat si a invins dragonul.

Cultul lui Apollo era raspandit chiar si dincolo de frontiera septentrionala a Greciei istorice, caci zeul avea relatii si cu hiperboreenii care veneau din tarile nordice in fiecare an, aducandu-i ofrande pentru sanctuar. Fiind un zeu care lumineaza lumea, el se afla in relatie cu calendarul grec, adica regleaza cursul fiecarei luni si, in consecinta, inceputul lumii ii era consacrat. Zeu solar, poate exercita asupra roadelor o influenta binefacatoare sau una funesta. El determina plantele sa incolteasca, dar tot el le poate provoca seceta si arsita.

Zeu solar care arunca raze scanteitoare ale caror varfuri lovesc de departe si nu gresesc tinta, Apollo trebuia perceput ca un zeu puternic, invincibil si temut de dusmani. in Iliada, cand se amesteca in lupta, apare inconjurat de fulger, teribil, inzestrat cu o forta ce nu are obstacol, rasturnand fara efort tot ce ii sta in cale. Este deci considerat uneori ca un zeu al bataliei, avand o putere nemasurata, oferindu-le protectie preferatilor sai. O consecinta naturala a acestei conceptii este ca Apollo este pus in raport cu ideea mortii. De aceea apare ca un zeu cu arcul mereu intins, sub ale carui sageti cad rapid muritorii fie tineri, fie batrani. Printr-un contrast frecvent, Apollo, zeu al vietii, al bucuriei, al armoniei, devenea un zeu al distrugerii si al mortii. Parcerele, care controlau si trasau firul destinului uman, erau subordonatele lui. Apollo nu avea totusi caracterul sumbru si lugubru al divinitatilor infernului. Moartea usoara si dulce oferita de sagetile lui sau ale lui Artemis ii conserva acestuia caracterul unui zeu al fericirii si al luminozitatii. Desi zeu al mortii, Apollo este, pe de alta parte, un zeu al sanatatii si al vietii. El controleaza epidemiile care ii lovesc pe muritori, caci, in aceste nevoi crude, lui i se adreseaza oamenii. in acelasi timp era si un zeu salvator, un reparator al crimelor – il sfatuieste pe Oreste sa plece in Taurida pentru a scapa de Eriniile ce-l urmareau pentru uciderea mamei –, un rascumparator al raului moral.

In aceeasi religie a luminii isi are originea un alt atribut al lui Apollo, esential ca si arcul si sagetile: lira, simbol al muzicii. Lira este instrumentul pe care el l-a inventat sau pe care l-a primit din mainile lui Hermes. Fiind prin excelenta un zeu al lirei, Apollo nutrea antipatie fata de celelalte instrumente muzicale. Atributele muzicale ale zeului capata cu timpul un sens mai general, o conotatie mai larga decat in epoca homerica. intreaga arta a muzelor, al caror conducator era, va fi considerata ca o irumpere de sursa divina, inepuizabila, care isi gasea in el inspiratia.

Aceasta inspiratie apolinica se manifesta prin efecte miraculoase in entuziasmul profetic care, conform grecilor, era o varietate a entuziasmului poetic. Poeti, profeti, erau toti supusi atotputerniciei zeului care se comunica doar unor suflete privilegiate, cobora in ele pentru a le indeparta recea lor ratiune, pentru a le inzestra cu facultati superioare care le facea capabile sa exprime cuvantul zeului. Anumitor oameni dicta cantece supraomenesti, prin gura altora anunta muritorilor secrete care priveau viitorul. Zeul vede totul, deci cunoaste totul. Cum esenta lui este lumina, razele sale triumfatoare strapung si inlatura orice obscuritate. Atunci cand ii convine, lumineaza inteligenta umana, ii face lucrurile vizibile si prezente. Arta divinatiei se afla intr-un raport intim cu Apollo, zis si Phoebus. Zeul profet isi mai exercita puterea si prin oracole; oracolul din Delfi, aflat sub stapanirea lui, a avut o influienta importanta asupra vietii politice si asupra destinului grecilor. Zeul profet era, de altfel, zeul fondator al unor colonii care aveau la origine, de cele mai multe ori, indicatiile unui oracol. Oracolele sunt folosite frecvent la Euripide, dat fiind si faptul ca doar astfel ar fi putut fi acceptata posibilitatea sacrificiului Ifigeniei. in Ifigenia in Aulida eroina afla inca de la inceput, prin vocea prezicatorului Calchas, ca sacrificiul ei e cerut de Artemis. Prezicatorul apartine lumii oamenilor, dar el are rolul de a pregati sau a anunta nenorocirile care vor alcatui miezul actiunii tragice. Calchas se pretinde un adevarat posesor al artei divinizatiei, adica al facultatii de a cunoaste si de a recunoaste cu adevarat sacrul in manifestarea sa concreta. Calchas are grija ca existenta umana sa se produca, existenta ce nu este posibila decat prin comunicare permanenta cu Cerul; el este unul dintre acei privilegiati obligati sa-si pastreze memoria, sa nu uite, posedand chiar si memoria evenimentelor primordiale.

Desi un zeu manat de cele mai multe ori de razbunare, invidie, ranchiuna, Apollo a sfarsit prin a deveni exponentul virtutilor "apolinice": seninatate, respect pentru lege, ordine si armonie divina. De la aceste virtuti pleaca Nietzsche care defineste opozitia apolinic-dionisiac drept un contrast intre lumea de vis si de lumina dominata de echilibrul si seninatatea lui Apollo si lumea intunecata, de betie si framantare a lui Dionysos. Opozitia aceasta este interpretata de Nietzsche in sens estetic: apolinicul reprezinta tendinta de a visa lumea, de a o umaniza, imbracand-o in forme frumoase ("apolinicul ... aceasta masura, aceasta usurinta libera a emotiilor celor mai violente, aceasta intelepciune senina a zeului formei"), iar dionisiacul, tendinta unei confundari in lume, a unei participari prin pierderea extatica a personalitatii in cosmos, prin betie ("... se trezeste exaltarea dionisiaca, antrenandu-l in cresterea ei pe individul subiectiv pana la a-l distruge intr-o completa uitare de sine"). Apolinicul exprima individualitatea armonioasa si clara inzestrata cu simt al masurii, dionisiacul reprezinta gustul mortii si al tragicului. Apolinicul corespunde elementului rational, dionisiacul presupune participarea unor forte irationale. Dupa Nietzsche, tragedia elena rezulta din unirea acestor tendinte antitetice. Sentimentul dionisiac este exprimat in imagini apolinice, printr-o actiune ale carei evenimente se inlantuiesc spre o logica si o finalitate estetica. Exista in conceptia de viata a vechilor greci un anumit pesimism care explica si justifica aspiratia spre frumos, exprimata de spiritul apolinic. Doar arta este capabila, considera Nietzsche, sa transforme dezgustul pentru oroarea si absurditatea existentei in imagini care sa o faca suportabila: framantarea si suferinta dionisiaca isi vor afla expresia in armonia si echilibrul apolinic.

O alta zeitate prezenta in opera lui Euripide este Artemis. Ea este cea care impune sacrificarea Ifigeniei si tot ea salveaza aceasta victima. Statuia ei trebuia s-o fure Oreste din Taurida. Fiica a lui Zeus si a lui Leto, sora geamana a lui Apollo, Artemis are aceeasi natura divina ca si fratele ei, nefiind de fapt decat forma lui feminina. Or daca Apollo este un zeu solar, sora lui, Artemis, va fi o zeita lunara. Ca si fratele ei, are un arc cu sageti, imagine a razelor lunii. Artemis si Apollo sunt frati caci amandoua astrele au la baza o miscare si un principiu analog: ambele hranesc in mod egal pamantul. Apollo era o zeitate masculina pentru ca focul soarelui este mai arzator, mai activ, iar Artemis o zeitate feminina pentru ca actiunea lunii, in ceea ce priveste incandescenta, este mult mai slaba. Din aceasta cauza filosofii-fizicieni, printre care si stoicii considerau Luna nu sora, ci fiica Soarelui. Razele lunii pot fi comparate cu niste sageti usoare; zeita este deci figurata ca purtand un arc. Ea vaneaza: ocupatia ei permanenta consta in a-l urmari pe soare si in acelasi timp in a-l fugari. ii place sa strabata muntii: dintre toate astrele, luna se apropie cel mai mult de pamant si la anumite ore pare chiar ca atinge crestele muntelui; in noaptea pe care ea o domina, o liniste momantala se asterne peste paduri si peste pustietati.

Zeita a luminii pure, ea este o fecioara casta care nu cunoaste nici bucuriile casniciei, nici agoniile iubirii. Castitatea este trasatura esentiala a lui Artemis, trasatura ce se impune cu rigoare si preoteselor cultului sau, asa cum este Ifigenia. De talie inalta, de o frumusete severa si nobila, cu un mers mandru, Artemis le eclipseaza pe insotitoarele sale, nimfele, asa cum luna eclipseaza celelalte astre secundare ale noptii. Uneori, Artemis este si o zeitate a elementului umid, al ploilor care insotesc schimbarea fazelor lunii. Divinitate a naturii agreste, regina a muntilor si a padurilor, Artemis inspira locuitorilor, atunci cand le traversa salbaticia, un sentiment de respect amestecat cu spaima. Cum lumina lunii insoteste vanatorul in expeditiile sale nocturne, Artemis era considerata zeita care veghea drumul barbatilor pe cararile intortocheate ale muntilor, o zeita a vanatorii care era alaturi de vanatori cand acestia urmareau vanatul. Vanatul se afla sub protectia sa si nimeni nu ar fi indraznit sa ucida tinerele animale aflate in proprietatea si sub protectia sa. De altfel, in piesa lui Eliade, Agamemnon este obligat sa-si jertfeasca fiica drept pedeapsa pentru faptul ca, atunci cand a ucis un cerb, s-a aratat trufas. Cand se satura de vanatoare, zeita intra in locuinta fratelui sau Phoebus-Apollo, unde forma un frumos cor impreuna cu muzele. Artemis are si atributele muzicale care o inrudesc cu fratele sau.

Conform legendei lui Euripide din piesa Ifigenia in Taurida, Artemis cea elenica este asociata zeitei lunare din Taurida, al carei cult, avand un caracter fanatic, era legat de practici salbatice si sangeroase. Urmand aceste practici, orice strain, aruncat de mare pe tarmul Tauridei, trebuia sa fie sacrificat crudei zeite. Ifigenia si Oreste, salvati de la moarte in mod miraculos de catre Atena, vor lua cu ei statuia zeitei si o vor stabili la sanctuarul din Brauron. Asocierea lui Artemis Brauronia si Artemis elenica, facuta de Euripide, este considerata de Paul Decharme drept o confuzie. in Arcadia, Artemis apare si ca o zeita-mama. in Efes, exista o divinitate lunara, o zeita-mama, cu numele de Artemis. Era o mama sau mai bine zis o doica cu mai multi sani, deci o doica universala a tuturor fiintelor. Actiunea ei hranitoare se extindea asupra tuturor formelor de viata aflate la suprafata, deci asupra vegetatiei si animalelor. Se presupune ca amazoanele au fost cele care i-au instituit cultul. Artemis mai era considerata si o zeita a nasterilor, precum si o instructoare a tinerilor; ramane deci o zeita cu un caracter paradoxal: virginitate-maternitate.

Schopenhauer pune pe seama instinctelor jucause ale grecilor pofta lor de personificare. Miturile lor ofera mode sau tipuri primordiale ale tuturor lucrurilor si raporturilor. si la Euripide aceasta interpretare alegorica a realitatii cuprinde natura si omul, in formele lor esentiale. O deosebire esentiala intre om si zeu consta in faptul ca omul este ales, iar zeul alege. Ifigenia a fost aleasa; zeii au ales-o. si la om si la zeu, alegerea este rodul iubirii. Dar pe langa iubire, alegerea se mai face pe baza de orgoliu, de capriciu, de perfidie tiranica, de pofte nesatioase de extractie joasa si nu in ultimul rand, pe baza de uscaciune si de sterilitate. Alkmaion gaseste alte deosebiri privind oamenii si zeii: oamenii sunt muritori fiindca nu sunt in stare sa lege inceputul cu sfarsitul, doar zeii au constiinta sigura a lucrurilor invizibile si a celor trecatoare. Numai oamenilor le este ingaduit sa traga concluzii lipsite de competenta. Euripide isi permite sa modifice intr-o maniera personala viziunea privind raporturile dintre om si zeu. Spre deosebire de inaintasii sai, isi permite sa se indoiasca de realitatea Olimpului. in multe din operele sale se ghiceste parerea personala privind zeii: intrebandu-se ce sunt zeii, spiritul ii ramane suspendat in incertitudine si planeaza intr-un vag scepticism; propozitii precum: "zeii, ce-or fi si ei", "Zeus, cine-o fi si Zeus, caci eu nu il stiu decat din auzite" dovedesc un agnosticism profund. Alteori, incercand sa explice divinitatile, le gaseste acestora interpretari care nu fac decat sa distruga substantialitatea realitatii lor. De exemplu, Eriniile nu sunt decat halucinatiile unui creier bolnav, ca in cazul lui Oreste. Euripide dovedeste, de asemenea, indrazneala cand semnaleaza conduita scandaloasa a zeilor, cand il considera pe Apollo drept un "ademenitor las", cand infiereaza la acei nemuritori – care pot sa se certe intre ei, sa se pacaleasca sau sa-si rada unii de altii – ceea ce la muritori este recunoscut drept viciu ori actiune culpabila. Euripide i-a oferit deci lui Aristofan destule motive ca sa-l acuze pe autorul Ifigeniei de a fi vrut sa-i convinga pe oameni ca "zeii nu exista sub nici un chip".

Aram Frenkian ("Conceptia despre zei a lui Euripide", in Studii de literatura universala) subliniaza ca Euripide nu este un ateu, dar nici un drept-credincios din punctul de vedere al religiei traditionale. Euripide critica in mod sever pe zeii traditionali, antropomorfi asa cum apar ei la Homer, la Hesoid si in legendele populare. Punand in discutie adevarul fatalitatii, o seama de fapte, atribuite de tragecii mai vechi unor predestinari divine, sunt legate la Euripide de pasiuni si porniri navalnice, dusmani pe care omul ii poarta in sine. Prin aceste schimbari si prin curajul abordarii temelor desprinse din realitate, Euripide apare drept un adevarat reformator. El cauta sa aseze punti de legatura intre explicatiile legendare si adevarurile umane, ceea ce i-a ingaduit sa deschida ideii dramatice posibilitati de evolutie spre drama moderna. in dezvoltarea teatrului universal, inovatiile lui au luminat o perspectiva nesfarsita: perspectiva vietii cu implicare larga a sufletului omenesc, a framantarii pasionale.

In tragediile lui Euripide, personajele sunt aduse la un nivel mediu, lipsite in mod intentionat de eroism si inarmate cu sentimente obisnuite: gelozie, egoism, josnicie, calcul. Nu au forta launtrica care sa le faca sa straluceasca, fie si in sens negativ; nu sunt niste caractere. Ele sunt folosite doar in scopul de a explica aspectul evenimentelor, latura lor romantica: fie cand Ifigenia este dusa prin inselatorie in Aulida pentru a fi sacrificata cu consimtamantul tatalui ei, fie cand, lasata in Taurida de Artemis care o rapise, este aleasa de barbarii de acolo preoteasa si rapita apoi din nou de Oreste si Pilade pentru a fi dusa, in acest rand, in patrie. Ceea ce il intereseaza pe Euripide este doar intamplarea insasi in desfasurarea ei teatrala, in ciocnirile si emotiile violente pe care le infatiseaza.

Paul de Saint-Victor, care isi intituleaza lucrarea Doua masti. Tragedie-come-die (trad. n.), demonstreaza ca adevarata masca a teatrului lui Euripide este tragedia: "Cat despre Euripide, sa trecem la adevarata sa fata, la acea noua masca tragica, pe care ne-a aratat-o pentru prima data, pe scena, incomparabil mai putin nobila si mai putin pura fata de cele ale emulilor sai, mai vii si mai variate de altfel, amestecand carnea cu sangele realitatii umane, cu marmura incomparabila a tipului. Aici, interesul, curiozitatea, investigatia, surpriza, patrund drama sa si anima miscarile noi, necunoscute".

Agamemnon – tatal si regele – apare inca din Iliada drept un sef agasat de prerogativele sale, precum si un om sfasiat de temeri, de ezitari. Iliada incepe cu scena ciumei care decimeaza armata greaca aflata de noua ani in razboi contra Troiei. Calchas, pe care il regasim si in Ifigenia in Aulida, revela faptul ca epidemia a fost trimisa de Apollo, care vrea astfel sa razbune afrontul ce i s-a adus prin transformarea in captiva a fiicei unuia din preotii lui. Agamemnon e dispus sa cedeze sclava doar daca o va primi in schimb pe captiva lui Ahile. O cearta violenta izbucneste intre cei doi, iar Agamemnon ii raspunde cu trufie lui Ahile. Pentru ca i-o cere zeita Atena, Ahile se multumeste doar cu umilirea regelui sau, reprosand-i acestuia lipsa de curaj. De mai multe ori, in Iliada, Agamemnon propune abandonarea bataliei si intoarcerea in Grecia, dar intampina mereu opozitia celorlalte capetenii, in special a lui Ulise. Se lasa usor convins ca si cum ar fi vrut dinainte sa nu-si asume responsabilitatea deciziilor. Cand armata ii reproseaza indepartarea lui Ahile de pe campul de bataie, care conduce la intarzierea obtinerii unei victorii, cauta sfat si ajutor la Nestor.

Cele mai multe dintre aceste trasaturi se regasesc si in personajul tragediei lui Euripide: mandrie in fata lui Menelau, ambitie, teama in fata armatei, in fata lui Ulise, in fata atotputerniciei lui Calchas. Greseala capitala pe care o face Agamemnon este aceea de a-si chema fiica in Aulida, greseala comisa inainte ca piesa sa inceapa. Aceasta prima strategema a lui Agamemnon nu mai permite existenta nici unei sperante in ceea ce priveste soarta Ifigeniei. Este decizia lui si totusi se revolta impotriva efectelor pe care aceasta le-ar putea provoca. Se framanta, se agita, dar in cele din urma se hotaraste: printr-o scrisoare cere ca Ifigenia sa nu mai vina. Aceasta a doua strategema, care se face cunoscuta lectorului in aceeasi prima scena, renaste speranta.

Agamemnon s-a invoit sa-si jertfeasca fiica doar la insistentele fratelui sau Menelau; a trimis o solie la Argos ca Ifigenia sa vina in tabara: Pretextul oferit era seducator: inainte ca oastea sa plece la Troia, ea se va casatori cu Ahile, capetenia mirmidonilor. Dar remuscarile l-au facut pe Agamemnon sa se razgandeasca: cheama un slujitor caruia ii incredinteaza scrisoarea si ii cere sa se grabeasca la Argos. Pericolul ramane astfel suspendat, dar sosirea Ifigeniei il face sa reapara: Agamemnon cade prada abandonarii proiectului de a-si salva fiica, caci oastea elena, atatata de ghicitorul Calchas, va pretinde savarsirea sacrificiului.

Nimic din conduita lui Agamemnon nu indica un erou: nici sovaiala, nici minciunile, nici dezmintirile, nici siretlicurile. A profitat de absenta lui Ahile pentru a se invalui de faima lui; daca insa Ahile ar afla, ar mai avea el autoritate dupa ce a recurs la un astfel de mijloc? Pe Clitemnestra a mintit-o spunandu-i ca Ahile ii dorea fiica de sotie. Daca sotia si fiica ar fi aflat adevarul, ar mai fi avut el autoritatea unui sef de familie? Esenta minciunii implica faptul ca mincinosul sa fie la curent cu adevarul pe care il ascunde. Agamemnon nu minte referitor la ceva de care nu are habar, nu minte raspandind o eroare cu care sa fie el insusi inselat, nu minte prin faptul ca s-ar putea insela. Idealul unui mincinos ca Agamemnon este realitate a unei constiinte cinice, ce afirma adevarul, negandindu-l prin vorbele sale, negand aceasta negatie pentru ea insasi. Agamemnon are intentia sa insele si nu o diminueaza, nici transluciditatea constiintei nu cauta sa si-o mascheze. Constiinta exercita un control asupra tuturor atitudinilor. in ceea ce priveste intentia afisata de a spune adevarul:

"Sa chemi din cort copila, cu mine ca s-o iau,
Caci apa-i pregatita, precum si orzul sfant
Ce-n flacari arunca-vom. (...)" (IV, 1, vv. 920 - 922),

ea nu este recunoscuta de personaj ca o intentie a sa. Intentia e mimata, e jucata chiar sub ochii interlocutoarei, ai Clitemnestrei. Mincinosul trebuie sa-si faca cu luciditate un proiect al propiei minciuni si trebuie sa inteleaga in totalitate minciuna si adevarul pe care il deformeaza. Este suficient ca o opacitate de principiu sa mascheze altuia intentiile sale, e de ajuns ca Clitemnestra sa ia minciuna drept adevar. Poate ca sotia ar fi facut acest lucru, daca in prealabil ea n-ar fi posedat cunoasterea adevarului.

Ceea ce condamna André Bonnard la acest personaj este excesul de sensibilitate si de intentii bune. isi iubeste patria si in acelasi timp isi iubeste si fiica. Are pentru Grecia proiecte marete: o doreste mandra prin victoriile obtinute. Pe fiica ar dori-o fericita, iubita de sot, bogata. Ar parea ca dragostea dintre tata si fiica este neclintita, dar sufletul tatalui nu se poate stabiliza asa cum niste nisipuri miscatoare nu se pot fixa. Iubirea lui paterna e lasa, e ucigasa: chiar de ea va fi masticata viata Ifigeniei. indepartandu-si fiica cu brutalitate, isi inchipuie ca taria ii dicteaza actiunile si nu incapatanarea lui lasa. Ceea ce lipseste acestui personaj este vointa: "Vointa sa nu se poate defini decat la conditional: ea nu poate patrunde in realitate, nu stie sa o modeleze cu hotarare". Orice alta vointa o frange imediat pe a sa. Eurile proprii – parintele bun, personajul important, visatorul impenitent – se ciocnesc permanent si se obstructioneaza reciproc, dezorientandu-l si facandu-l incapabil de o alegere definitiva, caci in mod comod percepe orice piedica drept destin.

Agamemnon este descris prin aspectele cel mai putin glorioase: hotararile sale sunt rezultat al diverselor influente ce se exercita asupra lui, ce le reconsidera imediat ce trece la executarea lor, cautand refugiu in minciuna, dar fara a reusi sa-i insele pe cei a caror incredere ar dori s-o tradeze. Curajul lui se defineste in legatura cu sotia si fiica : nu tine piept ostasilor si oracolului, dar pe cele doua femei care il implora are "curajul" sa le infrunte. Osciland intre doua datorii, Agamemnon nu se simte eliberat decat la final, cand Calchas, in momentul cand Ifigenia se pregateste sa moara, ii aduce la cunostinta revelatiile oracolului, si cand Clitemnestra pare impacata cu situatia si ii ureaza sa se intoarca cu prada.

Fiica a lui Tindar si a Ledei, sora a Elenei, Clitemnestra are impreuna cu Agamemnon patru copii: Ifigenia, Oreste, Electra si Crisotemis. Personajul Clitemnestra apare, pentru prima data, la tragicii greci. Eurile care converg in personalitatea Clitemnestrei sunt: sotie fidela, mama buna, gospodina perfecta. Dar eurile sale nu intra in contradictie, ca la Agamemnon, ci se succed reciproc. Sosirea ei in Aulida este impunatoare, fapt remarcat si de cor. Doreste precizari asupra descendentei logodnicului fiicei, iar acestea o satisfac; o nemultumeste un singur lucru: intr-o tabara militara, nunta nu va avea fastul cuvenit, cel pe care ea si-l doreste.

Desi obisnuita sa-si asculte sotul, se revolta cand Agamemnon ii cere sa nu asiste la "nunta" Ifigeniei, dat fiind faptul ca ea tine mult la traditie si la onorurile ce se datoreaza rangului sau. Reuseste totusi sa treaca peste aceasta mandrie atunci cand, in genunchi, ii cere ajutor lui Achile. Afland din nedumerirea lui Achile ca in locul nuntii, moartea o asteapta pe fiica ei, groaza si uimirea o coplesesc, dar isi gaseste repede echilibrul pentru a-i adresa teribile imprecatii lui Agamemnon, sa-i faca prevestiri sinistre:

"Vei indrazni tu oare din lunga pribegire
Sa mai revii, lasandu-mi o astfel de-amintire?
Atuncea o nimica va fi de ajuns, ca eu
si fetele ramase acasa-n jurul meu,
Sa-ti facem o primire precum ai merita!" (IV, 1, vv. 993 -997) 1.

Cu toate acestea, Andre Bonnard nu vede in ea o mama inversunata in a-si apara fiica, ci o persoana care isi protejeaza "posesiunea", punand in joc intreaga-i salbaticie si dragoste de mama ce-si are izvorul in amorul sau propriu. Prin vointa, prin energia sa ea se va dovedi a pleda si nu a implora. Imploratia ei nu-i ofera Ifigeniei sprijinul necesar, ci o afunda intr-o singuratate si mai puternica.

Menelau, a carui vanitate de sot a fost ranita, este gata sa-si aduca inapoi sotia prin orice mijloace, o sotie pe care de altfel o dispretuieste si o detesta. Cand planul ii este rasturnat de fratele sau Agamemnon, prin scrisoarea trimisa, devine impulsiv si furios: smulge scrisoarea trimisului, o desface, avand apoi o disputa violenta cu fratele sau. Zguduit de zbuciumul fratelui sau, Menelau trece apoi printr-o metamorfoza neasteptata, fiind gata sa renunte la sacrificiu. Fire nestatornica, trecand rapid de la injurie la mila, Menelau este un instrument excelent in mainile soartei care declanseaza dezastrul.

Achile este eroul Iliadei: fiu al lui Peleu si al zeitei Tetis, un erou invincibil, conform traditiei. Personajul mitic pastreaza din traditie incomparabilul sau prestigiu militar, dorinta sa arzanda de a participa la razboi (il cauta pe Agamemnon sa-i comunice ca mirmidonii s-au saturat de asteptare), precum si setea de razbunare si furia care izbucnesc in momentul in care afla ca Agamemnon a abuzat de numele lui. Prin viata fetei, Achile trece ca o iluzie a unei iubiri ce ar fi putut fi, caci Achile, dupa ce si-a cunoscut "logodnica", ar fi gata sa se casatoreasca cu ea. Trebuie totusi sa vedem ca institutia casatoriei nu era perceputa in secolul V i. H. in acelasi mod in care e perceputa in contemporaneitate. Barbatul atenian se casatorea nu pentru a avea alaturi compania unei femei care sa-l ajute sa treaca mai usor prin necazurile vietii, ci se casatorea, inainte de toate, pentru a se achita de o datorie fata de stat, pentru a-si indeplini o obligatie patriotica. Ca sotie, femeia nu era aleasa de sot pentru ea insasi, pentru meritele ei reale sau virtuale, ci era acceptata ca si cum ar fi fost aplicata o lege.
In fapt, femeia nu era decat un instrument al perpetuarii familiei si o garantie a continuitatii cetatii.

Revenind asupra personajelor, observam ca modul lor de concepere corespunde la Euripide cu cerintele formulate de Aristotel in Poetica, cap. XIII: personajul principal trebuie sa fie "cineva ce nici nu se deosebeste de ceilalti prin virtute ori dreptate; nici nu ajunge in nenorocire din rautate sau josnicie, ci din pricina unei greseli, pe deasupra, om cu vaza si bunastare". Astfel, personajele principale sunt "caractere alese" si apartin lumii "celor mari", dat fiind ca ele sunt preluate din legenda istorica; fiind de esenta superioara, ele devin si modele pentru oameni.

La tragicii greci, tragedia se naste din contrastul dintre personaje si cor. Cu timpul insa, nu va mai fi o infruntare intre personaj si cor, ci intre insesi personajele aflate in contradictie fie din cauza caracterelor, fie a intereselor lor opuse. Personajele principale sunt prezentate asa cum exista ele in viata de toate zilele, Euripide fiind cel care desfiinteaza misterul tragic al mitului (cf. J. C. Kamerbeck). Ia astfel nastere un conflict intre doi indivizi umani, stapaniti de pasiuni supra omenesti, faptele lor fiind cele care declanseaza conflictul, iar nu atitudinele lor. in ceea ce priveste personajele principale a caror importanta este exprimata in titlurile pieselor care poarta numele lor (de exemplu Ifigenia), ele domina scena. Alaturi de ele sunt insa personajele secundare (mesageri, doici, servitoare si servitori) care, pe masura ce corul va pirde din insemnatate, vor capata tot mai multa importanta. Deasupra sau dincolo de lumea omeneasca se afla lumea zeilor, zei a caror interventie modifica cursul evenimentelor tragice. Dar despre aceasta lume am discutat deja.

Euripide, dezvaluind viata sub toate aspectele sale, determina suferinta "sa tipe" la tot pasul, aparand caractere, insangerand rani, agitand mereu corpul si sufletul, aducand inimii pasiuni vii, pe care nimeni pana la el nu le- ar fi exprimat cu atata indrazneala. in ciuda faptului ca a fost un misogin, batjocorind si urand femeia, careia i-a dedicat epigrame injurioase, satire, Euripide a creat si eroine sensibile, caractere feminine de o frumusete aproape suverana. Dintre victimile feminine din teatrul antic, cea mai nobila femeie, dupa Antigona, este Ifigenia.

In piesa Ifigenia in Aulida, eroina soseste la Aulida sub pretextul casatoriei cu Ahile, insotita de mama ei; prezenta lor, plina de "pompa", de "stralucire", este imediat remarcata de conducatoarea corului. Plina de bucurie si dragoste, tanara fata isi imbratiseaza tatal intr-un elan spontan; ea este cea care dintre toti copiii, isi iubeste cel mai mult parintele: "Tu, decat toti copiii-mi, iubire mai fierbinte/ Avut-ai totdeauna ..." (III, 3, vv. 525-526). Ifigenia, desi plina de naivitate, de prospetime, "limpede ca lumina", observa totusi ca tatal ei este mahnit: "Esti vesel? cum ...? ...cand lacrimi din ochi-ti izvorasc?" (III, 3, v. 536) 7. Conform teoriei lui Jean-Paul Sartre 8, intrebarea este o varianta a asteptarii: Ifigenia asteapta un raspuns din partea persoanei interogate. Pe fondul unei familiaritati preinterogative cu tatal, ea asteapta din partea lui Agamemnon o dezvaluire a propiei lui persoane ori a felului sau de a fi. Raspunsul ar trebui sa fie un da sau un nu. Dar Ifigenia nu obtine nici pe departe un simplu da sau nu; obtine divagatii, vorbe al caror sens nu poate fi patruns si care nu strecoara in sufletul ei nici cea mai mica umbra de prezumtie: tatal sau ii vorbeste despre o despartire iminenta. in fine, intrebarea cuprinde in ea existenta unui adevar. Prin intrebarea insasi, cel care intreaba isi exprima dorinta de a primi un raspuns obiectiv de genul "Este asa si nu altfel". Ifigenia nu reuseste sa obtina nici acest determinant al unei intrebari, anume limitarea. Tanara blestema razboiul care ii rapeste tatal; candoarea si tandretea ei dau o nota de patetism acestei prime aparitii a ei pe scena.

Fata de Iphigenia lui Eliade, Ifigenia lui Euripide nu cunoaste nici previziuni, nici presentimente, ci isi afla soarta in mod direct, din cuvintele Clitemnestrei si ale lui Agamemnon. Pentru Ifigenia, plecarea de acasa nu echivala cu o instalare a ei in lume, ci cu libertatea absoluta, cu distrugerea oricarei lumi conditionate 1. Dar acum se vede constransa de soarta sa moara, soarta pe care ea o respinge, cu atat mai mult cu cat cauzalitatea ii scapa: ea nu are nici o legatura cu Paris sau cu Elena. Cerseste tatalui o sarutare, o privire, ii cuprinde genunchii, cheama amintiri duioase, il roaga , il asociaza in ruga ei si pe Oreste, conceptia ei despre viata si moarte fiind: "A dori/ Sa mori e nebunie. Viata dureroasa/ Mai dulce este decat o moarte glorioasa" (IV, 1, VV. 1076 -1077). isi implora tatal sa nu-i rapeasca lumina ce ii este atat de scumpa, sa n-o oblige sa coboare inspre tenebre inainte de vreme, caci spaima o copleseste.

Hohotele de plans si disperarea ating apogeul cand Ifigenia ramane singura cu mama ei. De ce are Ifigenia aceste ezitari si de unde provin ele? Se nasc poate din refuzul profanului de a se lasa complet transformat in sacru; Ifigenia este inca umana, apartine inca profanului. Revolta impotriva mortii este revolta unei fiinte tinere pentru care moartea e o stare negativa, nediferentiata de neant: pentru Ifigenia, ceea ce se afla sub pamant e nimicul. Ifigenia nu a invatat sa-si retina, nici prin pudoare, nici prin demnitate, efuziunile sau sentimentale: spaima ei striga, instinctele ei protesteaza.

Ulterior, sentimentele tinerei fete se schimba, devin pure si inaltatoare. Printr-o hotarare eroica, printr-un elan de patriotism, mandra de a fi o grecoaica si nu o barbara, ea va renunta sa lupte pentru viata ei contribuind la victoria poporului sau asupra rasei inferioare a barbarilor. in sufletul Ifigeniei are loc un fel de revelatie brusca care ii lumineaza sensul misiunii grandioase pe care zeii i-au rezervat-o ei. Dupa "legea participatiei"a lui Lévy-Bruhl, Ifigenia poate sa fie, ea insasi, dar intr-un fel si altceva decat ea insasi 3. Cat de diferita este ea acum de copila gratioasa si tandra care sosind in tabara grecilor, voia sa-si imbratiseze prima tatal, inainte chiar de a face mama ei acest lucru. Prin faptul ca isi accepta soarta, prin sacrificiul consacrat de preotul Calchas, Ifigenia va capata o conditie supraomeneasca; o persoana n-ar mai fi putut obtine acest rezultat decat prin initiere 4. Notiunea de eu nu constituie inca o achizitie pentru personajul Ifigenia; dupa perspectivele si existentele realitatii rituale, ea este dispusa sa se disperseze de corpul care oricum nu are o autonomie materiala sau o semnificatie organica de sine statatoare.

Gandurile tinerei se detaseaza de bucuriile curente pentru a se subordona unui ideal, sacrificiul care o atrage si o copleseste: "Sa mor, daca ursita voieste-a mea pieire"; (IV, 3, v. 1224), ii spune ea mamei sale, justificandu-si hotararea:

"Apoi... nici nu am dreptul asa de mult a tine
La viata mea, cand viata Elada mi-o reclama:
Sunt fiica-ntregii patrii, nu fiica ta doar mama.
(...)
Cat pentru Achile: nu e cale sa se bata
Nici el c-o oaste-ntreaga, sa moara pentru-o fata,
Barbatul, unul, face, cat sute de femei." (IV, 3, vv. 1237-1239, vv. 1246-1248).

Conceptia lui Euripide, conform careia femeia este inferioara barbatului, transpare in mod clar in acest ultim vers, dar ea se inscrie unei conceptii mai generale a epocii. Din acest moment Ifigenia inceteaza a mai fi o victima care se resemneaza in fata mortii: devine o eroina care se indreapta, cu o oarecare doza de entuziasm, spre un sacrificiu glorios.

Prin aceasta ultima atitudine, Ifigenia se circumscrie personajelor euripidiene care gandesc, conform credintei generale, ca moartea este ceva obisnuit. Pentru aceste personaje, moartea se caracterizeaza prin lipsa suferintei. Moartea, acceptata fara impotrivire ca o lege inevitabila si de prevazut, nu este, dupa Euripide, un motiv de spaima. Autorul incearca sa explice faptul ca, daca omul tremura la gandul de a lasa in urma lumina soarelui, daca dragostea de viata este profund inradacinata in sufletul omului, este din cauza ca omul stie ce inseamna viata, dar nu cunoaste deloc moartea: necunoscutul il inspaimanta. Traditia populara, poemele poetilor aveau pretentia de a familiariza oamenii cu ceea ce se intampla in strafunduri. Dar, pentru Euripide, aceste poeme nu sunt decat povesti desarte, in realitate o obscuritate totala acopera ceea ce se afla dincolo de mormant. Or, asemeni lui Anaxagoras, Euripide crede ca nimic nu piere, elementele fiintei putand sa se dizolve, fara a se pierde. in concluzie, in momentul mortii, cele doua parti ale fiintei se intoarce fiecare la sursa ei: trupul in pamantul care i-a dat nastere si l-a hranit, sufletul se va intoarce in aerul din care a fost zamislit la inceputul lumii; asadar, sufletul omului nu ar fi putut sa moara. Aceasta conceptie, despre o "viata adevarata" accesibila dupa moarte, presupunea in fapt o continuitate de constiinta si de suflet si o nemurire unde individul disparea si unde doar spiritele superioare gaseau satisfactie.

Ifigenia s-a hotarat sa-si sacrifice viata, dar aceasta n-o impiedica sa se tanguiasca, alaturi de mama ei, pentru soarta ce-o asteapta, sa-si exprime regretul si durerea. Totusi nu vrea sa fie inconjurata de planset, vrea ca ceremonia religioasa prin care ea va fi jertfita intru salvarea tuturor sa fie o sarbatoare in care femeile o vor celebra prin dans pe Artemis. Cere Clitemnestrei sa nu-l urasca pe Agamemnon din cauza ei: "Parintelui meu ura in piept sa nu-i hranesti" (IV, 4, v. 1314). Urand elenilor succes in expeditia lor contra frigienilor, Ifigenia isi ia ramas bun de la tot ce are mai scump si pleaca spre locul de sacrificiu.

Ceea ce caracterizeaza personajele lui Euripide sunt schimbarile din sufletul lor, schimbari ce fac ca ezitarea, sovaiala sa se transforme in neclintita hotarare. La inceput, Ifigenia se simte firava, dar apoi este de acord sa-si sacrifice viata pentru poporul sau. Aristotel a reprosat autorului nestatornicia acestui personaj ce face ca Ifigenia sa nu fie un adevarat caracter. Liviu Rusu 2 nu este de acord, considerand ca trecerea Ifigeniei de la slabiciune la tarie de caracter dovedeste existenta unei dialectici sufletesti subtile, caci metamorfoza ei se produce in momentul in care ea intelege ca elenismul trebuie sa invinga. Zbaterea si framantarea personajelor conduc, dupa Liviu Rusu, la construirea unei adevarate drame psihologice.

Nici Berguin si Duclos nu sunt departe de aceasta opinie: contrastul din atitudinea Ifigeniei nu va situa personajul in afara unei lumi reale – in domeniul fictiunii poetice unde personajele poseda virtuti himerice –, un suflet nobil ca al Ifigeniei se poate ridica pana la inaltimea sacrificiului suprem; exista in sufletul omenesc puteri ascunse care la un moment dat tasnesc la suprafata. Desi accepta sa moara pentru o cauza mareata, Ifigenia ramane totusi umana. in ceea ce ne priveste, credem ca schimbare brusca de atitudine, precum cea a Ifigeniei, nu este veridica din punct de vedere psihologic, cu atat mai mult cu cat metamorfoza ei se produce intr-un vid social, adica in propia ei persoana (nu tatal ei ii ofera rationamentul necesitatii jertfirii, ci si-l ofera singura), iar o prealabila pregatire psihologica a ei, din partea celorlalte personaje, pare sa nu fi existat.

Apoteoza Ifigeniei este relatata de un mesager care povesteste Clitemnestrei ce s-a intamplat in incinta altarului in momentul sacrificarii: toti au fost impresionati de sufletul ei nobil si de curajul cu care s-a oferit drept victima intru asigurarea victoriei grecilor. Ea reprezinta imaginea pura a renuntarii, a devotamentului absolut al unui individ pentru patria sa, exemplul sacrificiului de care o ateniana, din timpul lui Euripide, era capabila. intrebarea capitala care agita spiritele de la un capat la altul al piesei este: Va fi tanara fata sacrificata pentru a obtine un vant favorabil de la zei? Va muri sau nu va muri Ifigenia? Actiunea se petrece de fapt in vremurile in care existau inca sacrificari umane. Doi frati care sa se urasca, un barbat revendicat de doua femei sau invers, o mama si un fiu care sa se lupte pentru putere, un cuplu care sa se desparta, un tata rival pentru fiu, o femeie indragostita de fiul vitreg, toate acestea s-au mai intalnit in literatura, in literatura tuturor tarilor si a tuturor timpurilor. Dar asa un sacrificiu uman! Am fi tentati sa sustinem ca doar grecii antici ar fi avut convingerea ca sangele unei tinere fete poate imblanzi zeii si ca unor crestini le-ar fi straina ideea rascumpararii prin sange. Dar oare am putea noi ignora istoria sacrificarii lui Avraam?

Euripide a dat piesei Ifigenia in Aulida si o continuare: Ifigenia in Taurida. in debutul piesei, Ifigenia pronunta prologul care rezuma antecedentele dramei, adica subiectul piesei Ifigenia in Aulida. Daca in Ifigenia in Aulida eroina e mai ingaduitoare si mai supusa fata de tatal ei, in noua piesa, gaseste drept oribil sacrificiul la care a fost supusa de tatal ei. Zadarnic l-a implorat, i-a imbratisat genunchii, i-a cerut indurare ca sa nu-i ia viata. Atitudinea ei fata de tata este actualmente una de mustrare, de condamnare a ratacirii lui 1: "Iata cum frumusetea mi-a fost spre nenorocire (...) Acolo, sarmana de mine, am fost inaltata pe altarul de jertfa (...)" 2. Dar in momentul in care sabia ucigasa urma sa-i curme viata, Artemis a raspandit o ceata, la adapostul careia a ridicat pe fecioara in Taurida, unde domneste regele Thoas si unde ea devine preoteasa templului sau.

Ifigenia a avut un vis: un cutremur a daramat casa parinteasca, ramanand intreg doar un stalp care s-a transformat intr-un cap de om ce trebuia jertfit. Pentru Ifigenia, acest vis are aceeasi existenta reala ca si faptele concrete de constiinta. Tanara se afla in fata acestui fenomen asa cum un om inselat se afla fata in fata cu conduita celui care inseala. Constata aceasta conduita si o interpreteaza, caci in aceasta conduita inselatoare se afla un "adevar" pe care Ifigenia il ataseaza situatiei in care ea se afla 3. Interpretarea pe care Ifigenia o ofera acestui vis este ca fratele ei, Oreste, a murit. in acest sens, se retrage in templu pentru a-i oferi acestuia libatiunea mortilor.

Un boar ii anunta Ifigeniei cum au fost prinsi doi straini ce urmeaza a fi sacrificati zeitei Artemis. Acesta era cultul pe care Ifigenia trebuia sa-l prezideze: un cult barbar prin care orice strain ratacit pe acele meleaguri era sacrificat pe altarul amintitei zeite. Daca pana acum Ifigenia avea mila fata de cei sacrificati si indeplinea ritualul cu repulsie, acum se simte dusmanoasa fata de acesti straini caci "Nefericitul uraste pe cel mai putin nefericit decat el".

Aflata in prezenta celor doi prizonieri, care sunt greci, Ifigenia se intereseaza de numele si soarta lor si cand afla ca provin din Micene, le pune intrebari despre familia ei: pana aici totul e verosimil. Le face apoi o propunere absolut naturala: promite sa salveze viata celui care va duce o scrisoare pe care ea vrea s-o trimita la Argos. Acest mesaj va deveni un mijloc de recunoastere, mijloc folosit de Euripide cu deosebita arta. Cand Ifigenia se intoarce pe scena, avand tablita in mana, ea il roaga pe Pilade, pe care prietenul nu l-a lasat sa moara in locul sau, s-o duca nu lui Oreste, ci printr-un mod de exprimare destul de vag, prietenilor ei. Daca Ifigenia ar fi pronuntat numele fratelui sau, nici acesta n-ar fi fost de ajuns ca recunoasterea sa se produca imediat. Cand ea pronunta numele lui Oreste, prizonierii sunt extrem de mirati, intrucat nu aveau cum sa inteleaga ca in fata lor se afla Ifigenia, caci ei o credeau ucisa in Aulida. Trebuia, deci, ca Ifigenia sa se numeasca in acelasi timp cand ea il numea pe Oreste si de asemenea sa ofere explicatii. Astfel, Euripide recurge la o noua necesitate: Pilade, dupa ce a jurat sa indeplineasca misiunea, face observatia ca un naufragiu ar putea distruge scrisoarea iar el ar putea sa scape. Ifigenia remarca justetea observatiei si, pentru a preveni aceasta eventualitate suparatoare, se hotaraste sa-i comunice lui Pilade continutul scrisorii:

"Iata ce- ti scrie Ifigenia, cea jertfita la Aulis, care traieste, desi pentru voi e moarta ... (...) Frate drag, vino si du-ma la Argos, mai inainte sa pier in taramul acesta barbar. Dezleaga-ma de aceasta preotie
sangeroasa, care ma sileste sa ucid strainii la altar ... (...) Iar daca nu ma iei, blestemata sa-ti fie casa,
Oreste!".

Vorbele acestea au fost de doua ori intrerupte de strigatele de uimire din partea lui Oreste, care nu poate sa-si creada urechilor. Ifigenia insista si vrea ca Pilade, reintors la Argos, sa-i explice "prietenului" ei cum zeita Artemis a salvat-o de la sacrificiu punand in locul ei o caprioara si purtand-o apoi in zbor spre Taurida. indoiala nu-si mai are rostul si Pilade se intoarce spre prietenul sau: "Iata, iti aduc si-ti dau scrisoarea, Oreste, primeste-o din partea surorii tale!".

Ifigenia tocmai a fost recunoscuta de Oreste: trebuie insa ca si Oreste sa fie recunoscut de Ifigenia, caci cuvintele rostite de Pilade nu au fost de ajuns. Aceasta a doua parte a recunoasterii il satisface pe Aristotel mai putin dacat prima parte caci Euripide pune in gura lui Oreste cuvintele pe care le doreste el si nu cele cerute de actiunea insasi. Pentru Aristotel, recunoasterile sunt: recunoasteri artistice si recunoasteri mai putin artistice; "artistice sunt numai cele decurgand din insasi desfasurarea actiunii". Oreste incearca sa-si convinga sora facand apel la amintiri comune, dand cateva detalii precise despre trecutul si despre casa parinteasca, detalii nascocite de fantezia autorului. Oreste aminteste Ifigeniei de covorul tesut cu drumul Soarelui unde este reprezentata cearta dintre Atreu si Thyestes, de apa sfintita adusa la nunta de Clitemnestra, de suvita de par trimisa mamei inainte de sacrificiu, de lancea lui Pelops care a fost ascunsa in camera tinerei fete. Pentru ca meritul lui Euripide in a imagina toate acestea nu a fost prea mare, Aristotel a preferat recunoasterea precedenta care ia nastere din insasi desfasurarea actiunii si care este oferita de desfasurarea naturala a evenimentelor.

Pentru a-i scapa pe cei doi de jertfire, Ifigenia inventeaza strategema plecarii: va spune lui Thoas ca Oreste e necurat caci e ucigas de mama si statuia a fost pangarita prin faptul ca el a atins-o. Cei doi trebuiau purificati prin contactul cu apa marii, templul trebuia purificat prin foc, cu torta, iar statuia putea fi indepartata de contactul cu crima prin expunerea ei sub cerul liber 4. Astfel cei trei fugari, ducand statuia cu ei, reusesc sa ajunga la mare si sa se imbarce. Dar vantul ii mana la mal si sunt gata a fi prinsi. Apare insa Palas Atena care anunta ca fugarii executa porunca lui Apollo, deci trebuie sa-i lase sa plece, eliberandu-le si pe tinerele sclave care au slujit templul lui Artemis. Pe Oreste il indeamna sa duca statuia in Atica, sa instituie acolo cultul lui Artemis ca va fi cunoscut drept Artemis Tauropolos. Ifigenia va fi marea ei preoteasa la templul din apropierea sfintelor coline din Brauron.

Thoas, "cel cu picior mai sprinten ca pasarea", este un rege barbar, al carui popor si al carui obicei de sacrificare a strainilor sunt dispretuite de Ifigenia: "un rege necioplit porunceste unor neciopliti". tine foarte mult la obiceiul jertfirii astfel incat se lasa indus in eroare de Ifigenia, ceea ce il face sa para ridicol. El lauda zelul si devotamentul preotesei care cere ca la ritualul de purificare sa nu asiste nimeni. Cand afla ca a fost tradat de preoteasa, devine manios si cere ca fugarii sa fie urmariti in graba pe mare si pe uscat dar, la aparitia Atenei se calmeaza, supunandu-se cuvantului acesteia si se asociaza bunelor urari ale zeitei pentru fugarii care, dupa ce valurile s-au linistit, navigheaza spre patrie.

Sentimentul prieteniei este ilustrat in mod exceptional prin cuplul Oreste-Pilade. Cei doi sosesc pe tarmul Tauridei dupa ce Oreste, judecat pentru crima de a-si fi ucis mama, a fost achitat de tribunalul instituit de Palas Atena, dar nu toate Eriniile s-au impacat cu situatia creata, asa cum s-a intamplat la Eschil in Eumenidele. O parte au continuat sa-l urmareasca si Apollo, prin oracolul sau, ii indica modul de a scapa de ele: sa aduca de la Taurida statuia zeitei Artemis. Oreste intreprinde calatoria insotit de nedespartitul sau prieten Pilade. Sositi la Taurida, hotarasc sa se ascunda peste zi, dar sunt descoperiti de boari. Oreste e cuprins de delir si macelareste cu sabia turma de vite pe care le crede Erinii. Cand trebuie ca unul din cei doi prieteni sa se sacrifice, fiecare pretinde jertfa pentru sine. Pilade impune conditia de a muri amandoi, dar Oreste il convinge sa plece pentru a avea grija de propia-i sotie, de Electra.

Dintre personajele secundare, trimisul este un personaj frecvent in opera lui Euripide. in Ifigenia in Taurida, un boar relateaza gasirea celor doi fugari; un crainic descopera ca cei doi au fugit cu statuia ajutati de preoteasa, relatandu-i regelui intamplarea. in Ifigenia in Aulida un trimis ii povesteste Clitemnestrei sacrificiul fiicei sale si interventia lui Artemis care face ca in cele din urma drama sa nu se termine chiar atat de rau.

Euripide este numit de unii "fiu al timpului sau". Plecand de la acesta afirmatie putem ajunge la acele probleme care au framantat epoca in care a trait poetul: "Chinurile, ezitarile, entuziasmul si dezamagirea sunt stari prin care a trecut poetul si pe care le-a transpus in arta, astfel dandu-le viata" 2. De aceea se spune ca Euripide este cel mai modern dintre tragicii greci, pentru ca el priveste mereu spre viitor, spre timpurile noi pe care le lamureste: "Acesta este Euripide, omul si poetul tragic, asa de modern tocmai prin conflictul tragic intre doua lumi, care se pune si se desfasoara chiar inauntrul sufletului sau. Aceste aspecte sunt in fond o oglindire a starilor sociale ale timpului sau si a conflictelor care au avut loc intre diversele paturi antagoniste in clasa proprietarilor de sclavi a democratiei antice".

Cu Euripide ia sfarsit creatia tragica, deci tragedia a durat "relativ putin"; in secolul al II-lea i.e.n. genul aparea "obosit". Declinul provenea dintr-un complex de cauze: esecurile din razboiul peloponeziac, inmultirea constrangerilor si incetarea brusca a vechilor libertati de gandire faceau ca la Atena sa se instaleze si sa se propage o atmosfera depresiva de natura sa vibreze sufletul cetatii. Se nastea o noua clasa de oameni imbogatiti recent, indiferenti in ceea ce priveste prestigiul cetatii, in schimb in goana dupa lux, vanitati, afaceri, tranzactii si interese mercantile. Pentru toti acestia, Acropolea isi pierdea vechile ei intelegeri. in aceasta atmosfera, arta nu putea sa-si pastreze nici macar cele mai mici reminiscente din trecut; teatrul si genul tragic in special aveau sa se resimta. Ca sa poata rezista, probabil ca tragedia ar fi trebuit sa beneficieze in continuare de pasiuni puternice, de emotii profunde si sincere. in aceasta perioada nu mai gasim acea integritate morala care ar iesi la iveala prin pana poetului si ar determina-o sa se prezinte. Acum biruia din ce in ce mai mult gustul de spectacol.

In sensul clasic, concursurile dramatice au reprezentat prilejuri de umanitate ale simtirii populare; bogati si saraci, indiferent de situatia lor, resimteau reprezentatiile din cadrul concursurilor tragice drept niste bunuri comune, legate de credinta si de viata lor cetateneasca. Acum insa, reprezentatiile tindeau sa devina mai mult prilejuri de vulgaritate; intre acestea tragedia nu mai putea sa-si gaseasca un loc. Curand dupa perioada ei de glorie, tragedia clasica a devenit doar o amintire.

---

Tag-uri: poet, teatru, opere, mitologie, geneza, literatura

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 12 December '12

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---